ANTAGONIC, -Ă, antagonici, -ce, adj. Antagonist. ◊ Contradicție antagonică = contradicție care constituie conținutul procesului de dezvoltare și care nu se rezolvă decât prin distrugerea elementului vechi în favoarea celui nou. – Din fr. antagonique.

ANTAGONIST, -Ă, antagoniști, -ste, adj. Care se află în antagonism (unul față de altul); antagonic. ◊ Contradicție antagonistă = contradicție antagonică. – Din fr. antagoniste, lat. antagonista.

NEANTAGONIST, -Ă, neantagoniști, -ste, adj. Care nu se află în antagonism, lipsit de caracter antagonist; neantagonic. [Pr.: ne-an-] – Ne- + antagonist.

Antagonist ≠ neantagonist

ANTAGONIC adj. v. antagonist.

ANTAGONIST adj. antagonic, opus, potrivnic. (Interese ~.)

OPUS adj. 1. advers, contrar, dimpotrivă, potrivnic, (înv.) împotrivit, opozit. (În partea ~ a dealului.) 2. v. invers. 3. v. antitetic. 4. v. antagonist. 5. v. contradictoriu. 6. v. contrastant.

POTRIVNIC s., adj. 1. s., adj. v. dușman. 2. adj. v. dușmănos. 3. adj. v. antagonist. 4. adj. v. dușmănos. 5. adj. v. nefavorabil. 6. adj. v. contradictoriu. 7. adj. v. opus.

antagonist adj. m., pl. antagoniști; f. sg. antagonistă, pl. antagoniste

ANTAGONIC ~că (~ci, ~ce) v. ANTAGONIST. /<fr. antagonique

ANTAGONIST ~stă (~ști, ~ste) 1) Care ține de antagonism; propriu antagonismului. 2) Care acționează în sens opus. Mușchi ~ști. /<fr. antagoniste, lat. antagonista, antagonistus

ANTAGONIC, -Ă adj. Antagonist. [< fr. antagonique].

ANTAGONISM s.n. 1. Contradicție antagonistă. 2. (Fiziol.) Acțiune a organelor cu funcție opusă. ♦ Antagonism microbian = tip de relații între microorganisme prin care una dintre specii împiedică dezvoltarea celeilalte. [Pl. -me. / cf. rus. antagonizm < gr. antagonisma].

ANTAGONIST, -Ă adj. Care este opus ireductibil, în antagonism; rival, inamic; antagonic. ◊ Contradicție antagonistă = tip de contradicție specific orînduirilor bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, constînd în opoziția de interese fundamentale dintre clasele orînduirii respective (sau uneori, în sînul clasei dominante, dintre anumite grupe și fracțiuni ale ei). [< fr. antagoniste, cf. rus. antagonist, lat. antagonista < gr. anti – contra, agon – luptă].

CONFLICT s.n. 1. Ciocnire, dezacord; ceartă. ♦ Război. 2. (Fil.) Treapta de maximă ascuțire în evoluția contradicțiilor antagoniste. 3. Ciocnire a intereselor și a pasiunilor personajelor principale dintr-o operă literară, care determină desfășurarea acțiunii. [< lat. conflictus, cf. fr. conflit].

PENICILINAZĂ s.f. Substanță produsă de anumiți microbi, cu efect antagonist asupra acțiunii antibiotice a penicilinei. [< fr. pénicillinase].

AMBITENDINȚĂ s. f. prezența simultană a două tendințe antagoniste. (< engl. ambitendency)

ANTAGONIC, -Ă adj. opus ireductibil, în antagonism; rival, inamic; antagonist. (< fr. antagonique)

ANTAGONISM s. n. 1. contradicție antagonistă; rivalitate. 2. (fiziol.) opoziție funcțională între două sisteme, organe sau substanțe. 3. simbioză avantajoasă numai unuia dintre simbionți. (< fr. antagonisme)

ANTAGONIST, -Ă I. adj. antagonic. II. adj., s. n. (substanță, agent, mușchi) care împiedică efectele agonistului² (II). (< fr. antagoniste, lat. antagonista, gr. antagonistes)

CONCURENȚĂ s. f. 1. rivalitate între industriași sau comercianți pentru acapararea pieței, pentru obținerea unor profituri cât mai mari etc. 2. întrecere, luptă pentru întâietate. 3. (biol.) relație interspecifică antagonistă în care două specii animale sau vegetale „luptă” pentru aceleași resurse de mediu. 4. (mat.) proprietate a două ori mai multe drepte sau curbe de a avea un punct comun. ♦ punct de ~ = punct de intersecție a dreptelor concurente. (< fr. concurrence)

CONFLICT s. n. 1. neînțelegere, ciocnire de interese, dezacord; diferend. ♦ ~ armat = război. 2. (fil.) treaptă acută în evoluția contradicțiilor antagoniste. 3. ciocnire între ideile, interesele sau pasiunile diferitelor personaje dintr-o operă literară, care determină desfășurarea acțiunii. (< lat. conflictus, fr. conflit)

ELITĂ s. f. 1. ceea ce este mai bun, mai demn de a fi ales. ♦ de ~ = ales, deosebit. 2. parte a unei societăți împărțite în clase antagoniste, care are o poziție superioară în ansamblul grupului social respectiv. ♦ teoria ~lor = elitism. 3. plantă izolată care întrunește în cea mai mare măsură complexul de caractere și însușiri pentru ameliorare. (< fr. élite)

ANTAGONIC, -Ă, antagonici, -e, adj. Antagonist. ◊ Contradicție antagonică = contradicție la baza căreia stă lupta de neîmpăcat între vechi și nou și care nu se poate rezolva decît prin distrugerea vechiului, constituind în același timp conținutul intern al procesului de dezvoltare. – Fr. antagonique (< gr.).

ANTAGONIST, -Ă, antagoniști, -ste, adj. În antagonism (unul față de altul). – Fr. antagoniste (lat. lit. antagonista).

*adversár, -ă s. (lat. adversarius). Care ți se opune, dușman, potrivnic, antagonist.

*antagoníst, -ă s. și adj. (antagonistés, d. anti-, contra, și agonistés, luptător). Adversar. Care lucrează în sens opus: mușchĭ antagoniștĭ.

SIMBIÓZĂ (< fr.; {s} gr. syn „cu” + bios „viață”) s. f. Formă de conviețuire a două specii diferite de organisme, de regulă bazată pe relații reciproc favorabile, în care ambele organisme cooperează la satisfacerea nevoilor de hrană (ex. lichenii sunt simbioza unei alge cu o ciupercă). În multe cazuri este o relație obligatorie (participanții nu pot să supraviețuiască independent). Există și s. antagonistă care se manifestă prin parazitism.

RELÉU (< fr.) s. n. 1. (TEHN.) Aparat sau dispozitiv caracterizat prin faptul că determină automat o variație bruscă, în salt, a mărimii sale de ieșire când mărimea sa de intrare atinge anumite valori. Principalele elemente funcționale ale r. sunt: elementul sensibil sau organul de excitație, care este supus direct acțiunilor determinate de mărimea de intrare (ex. bobina de excitație și miezul feromagnetic al unui r. electromagnetic); elementul de comparație, care compară mărimea de intrare cu o anumită mărime de referință și împiedică funcționarea r. dacă mărimea de intrare nu a depășit o anumită valoare prestabilită (ex. resortul antagonist care reține armătura mobilă a unui r. electromagnetic), și elementul sau organul de execuție (ex. contactele care deschid sau închid brusc un circuit electric, mărimea de ieșire fiind în acest caz curentul din circuit). După funcționarea pe care o au r. pot fi: de protecție de control, de semnalizare, de blocare, de timp, selectoare, cu program etc. După natura fenomenelor pe care se bazează funcționarea lor, r. pot fi: mecanice (de presiune, de debit, de viteză, de accelerație etc.), termice (de temperatură), optice, chimice și electrice, care, la rândul lor, după principiul de funcționare pot fi: electromagnetice, magnetoelectrice, electrodinamice, de inducție, electronice (cu tuburi electronice sau cu dispozitive semiconductoare), cu miezuri magnetice etc. Se construiesc și relee combinate: termoelectrice, electromecanice, fotoelectrice etc. 2. Instalație intermediară a unui lanț de transmisiune prin care parametrii mesajului, atenuați sau deformați pe parcursul lanțului, se readuc la valoarea inițială. 3. Mod de înlocuire a cailor (în cursul drumului), a câinilor (în timpul vânătorii) sau a ștafetelor (în timpul unei curse); locul în care se face schimbul; animalul sau ștafeta de schimb.

RELIÉF (< fr., germ.) s. n. 1. (GEOGR.) Abatere pozitivă sau negativă a suprafeței litosferei față de un plan de referință general (suprafața oceanului planetar), când se referă la dimensiuni mari, sau local (suprafața unei forme de r. oarecare), când este vorba de dimensiuni mijlocii și mici. În raport cu sensul abaterii de la planul de referință, r. poate fi: pozitiv (continente, câmpuri, culmi, creste, movile etc.) sau negative (bazine oceanice, depresiuni, văi, crovuri etc.). Este alcătuit din: elemente de r. (suprafețe orizontale și înclinate, ca de ex. versant, povârniș, câmp, pod, fund de vale etc.), forme elementare de r. care reprezintă asocieri de elemente, ca de ex., valea (care este alcătuită din doi versanți ce intersectează sau se racordează în partea lor inferioară prin intermediul unei suprafețe orizontale, numită fund de vale), interfluviul (care este fie alcătuit dintr-o suprafață plană, orizontală sau slab înclinată, mărginită de două povârnișuri, fie din două povârnișuri care se intersectează în partea lor superioară etc.) și forme complexe de r. care reprezintă asocieri de forme elementare de r., pozitive și negative (câmpii, dealuri, podișuri, munți etc.). După dimensiuni se deosebesc următoarele categorii: megarelief (continente, bazine oceanice), macrorelief (munți, podișuri, câmpii, depresiuni), mezorelief (interfluvii, văi) și microrelief (neregularități ale căror variații altimetrice nu depășesc câțiva metri, ca de exemplu: crovuri, movilițe înierbate, pâlnii carstice, lapiezuri etc.). R. s-a format ca rezultat al acțiunii simultane, conjugate, a forțelor endogene și exogene asupra suprafeței Pământului. Aceste forțe acționează în mod antagonist: când cele endogene creează, prin mișcări pozitive ale scoarței, depresiuni ale suprafeței Pământului, cele exogene tind, de asemenea, să le niveleze, de astă dată însă prin procese de acumulare a materialelor rezultate în urma eroziunii proeminențelor învecinate. R., prin altitudinea, orientarea și alcătuirea sa geologică modifică condițiile climatice (atât macroclima, cât mai ales microclima) și contribuie la diversificarea hidrografiei, învelișului vegetal, a celui de soluri și a faunei. 2. (ARTE PLAST.) a) Lucrare de sculptură caracterizată prin aceea că întreaga compoziție aderă la un plan-suport față de care volumele se desprind mai mult sau mai puțin. În funcție de gradul de evidențiere a volumelor față de suprafața-suport, se disting mai multe feluri de r.: meplat (denumit și r. scobit sau incizat), basorelief, r. înalt (denumit și altorelief). R. sunt întrebuințate la decorarea edificiilor, a soclurilor de monumente, a mobilierului, a unor obiecte de artă decorativă; b) (În grafică sau în pictură) Modelajul sculptural al volumelor, obținut prin valorație; c) Tehnică specială în gravură. V. și gravură.

antagonist adj. m., pl. antagoniști; f. antagonistă, pl. antagoniste

antagonist m. cel ce se luptă în contra, adversar.

ANTAGONIC, -Ă, antagonici, -ce, adj. Antagonist. ◊ (Fil.) Contradicție antagonică = contradicție care constituie conținutul procesului de dezvoltare și care nu se rezolvă decât prin distrugerea elementului vechi în favoarea celui nou. – Din fr. antagonique.

ANTAGONIST, -Ă, antagoniști, -ste, adj. Care se află în opoziție; antagonic. * Contradicție antagonistă = contradicție antagonică. – Din fr. antagoniste, lat. antagonista.

NEALINIERE, nealinieri, s. f. Politică de neutralitate față de cele două blocuri antagoniste (occidental și comunist) practicată în timpul Războiului Rece de statele din Lumea a Treia. [Pr.: ne-a-li-ni-e-re] – Pref. ne-+ aliniere. Cf. fr. non-alignement.

NEANTAGONIST, -Ă, neantagoniști, -ste, adj. Care nu se află în antagonism, lipsit de caracter antagonist; neantagonic. [Pr.: ne-an-] – Pref. ne- + antagonist.

ANTAGONIC, -Ă, antagonici, -e, adj. Antagonist. Între forțele fundamentale antagonice, și anume clasa muncitoare și burghezia, se desfășoară o luptă de clasă tot mai ascuțită. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 73. În el [Alecsandri] s-au luptat întotdeauna două tendințe: tendința de înnoire, de reformare și tendința de conservare, care au rămas alăturea, antagonice. IBRĂILEANU, SP. CR. 117.

ANTAGONIST, -Ă, antagoniști, -ste, adj. (Despre două noțiuni opuse) Care se află în luptă, în antagonism (unul față de altul). Orînduirea economică a tuturor formațiunilor antagoniste este bazată pe exploatare, pe asuprirea unei clase de către alta. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 334, 4/2. În societățile de clasă lupta se dă între clasele antagoniste, între acea clasă care reprezintă viitorul și duce societatea înainte și clasa care reprezintă trecutul și caută să oprească dezvoltarea. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 14/4. ◊ Contradicție antagonistă = contradicție la baza căreia stă lupta de neîmpăcat dintre vechi și nou și care nu se poate rezolva decît prin distrugerea vechiului, constituind în același timp conținutul intern al procesului de dezvoltare, al transformării schimbărilor cantitative în schimbări calitative.

ELITĂ, elite, s. f. 1. (În loc. adj.) De elită = ales, deosebit. Suflet de elită. ▭ Artistul nostru se afirmă și aci ca un talent de elită. CARAGIALE, O. III 274. 2. (În societatea cu clase antagoniste) Parte a societății, ai cărei membri, avînd o poziție socială avantajată, se consideră superiori maselor. Numai o politică sănătoasă creează condițiunile unei adevărate culturi, care nu poate fi numai a unei pretinse elite, ci trebuie să cuprindă viața nației în întregimea ei. CAMIL PETRESCU, O. I 312. Peste straturi, dalia, Ca o doamnă din elită Își îndreaptă talia. TOPÎRCEANU, B. 48.

CLASĂ, clase, s. f. I. Mare grup social caracterizat prin locul pe care îl ocupă într-un anumit sistem de producție istoricește determinat, prin raportul în care se află față de mijloacele de producție, prin rolul pe care-l are în organizarea socială a muncii, prin felul în care participă la producția socială și prin cantitatea de care dispune din această producție. Modul de producție capitalist actual presupune existența a două clase sociale: de o parte capitaliștii, care se găsesc în stăpînirea mijloacelor de producție și de trai, iar de altă parte proletarii, care sînt excluși de la această proprietate și care nu au de vînzare decît o singură marfă, și anume forța lor de muncă; ei sînt, prin urmare, siliți să-și vîndă forța de muncă pentru a ajunge în stăpînirea mijloacelor de trai. MARX-ENGELS, O. A. II 149. Dintre toate clasele care se găsesc în zilele noastre față în față cu burghezia, singur proletariatul este o clasă cu adevărat revoluționară. MARX-ENGELS, M. C. 45. Claselor exploatatoare le e necesară dominația politică în vederea menținerii exploatării, adică în interesul egoist al unei minorități infime, împotriva majorității covîrșitoare a poporului. LENIN, STAT. REV. 31. Proletariatul este singura clasă care crește și se întărește continuu, care face ca viața socială să progreseze și care strînge în jurul său toate elementele revoluționare. STALIN, O. I 305. Clasa muncitoare folosește puterea de stat pentru a înăbuși și nimici toate încercările clasei burgheze de a restabili vechea ei stăpînire de clasă și de a împiedica clădirea societății socialiste. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 260. Clasa muncitoare = clasa socială cea mai revoluționară legată de marea producție și alcătuită din totalitatea oamenilor care muncesc în fabrici și uzine și care, în societatea capitalistă, este lipsită de mijloace de producție și obligată să-și vîndă forța de muncă fiind exploatată și asuprită de burghezie, iar în societatea socialistă constituie forța conducătoare a statului fiind, împreună cu întregul popor, proprietarul mijloacelor de producție. Statul de democrație populară constituie arma activității conștiente a clasei muncitoare – activitate bazată pe cunoașterea legilor de dezvoltare a societății. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 668. Clasa muncitoare vă va sprijini pînă ce veți apuca în mîini pîinea îmbelșugată. CAMILAR, TEM. 142. Luptă de clasă = luptă pe care o duce o clasă socială împotriva unei clase sociale antagoniste. Dușman de clasă = persoană sau grup social care luptă împotriva intereselor clasei muncitoare și a realizărilor ei revoluționare. ◊ Loc. adj. De clasă = care se referă la o clasă socială sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. Interese de clasă. Conținut de clasă. ▭ Marx demască falsitatea și perfidia moralei burgheze, conținutul de clasă al statului și justiției burgheze, lăcomia burgheziei, care, în goană după cît mai mult profit și pentru a-și păstra dominația economică și politică, comite tot felul de mîrșăvii și crime. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 26. II. 1. Fiecare dintre diviziunile mari ale regnului animal sau vegetal. Clasa mamiferelor. Clasa păsărilor. Clasa angiospermelor. 2. Fiecare dintre grupele de cîte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. Clasa unităților. Clasa milioanelor. III. 1. Unitate organizatorică în sistemul învățămîntului public, compusă dintr-un număr de elevi care au aceeași vîrstă și o pregătire școlară egală. Școală cu șapte clase. Elev în clasa a II-a. ▭ Fetele lor erau în aceeași clasă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 4. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă, cuprinzînd pe toți elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se află. Clasa de canto a profesorului X. 2. Sală în care se țin cursurile pentru un grup de elevi aflați pe aceeași treaptă de învățămînt. Nimic nu-l tulbura din măsura cu care își cîntărea glasul și-și socotea pașii, aceiași, din fundul clasei pînă la catedră. C. PETRESCU, S. 63. Școlarii nu mai aveau curajul să stea cu el în clasă. SAHIA, N. 58. Îi cade un urs mare din sîn și de-a dura prin clasă. CREANGĂ, A. 77. 3. (Franțuzism rar) Timpul în care se ține o lecție; oră de curs. Pînă ajungeau la Jiblea, clasa era aproape pe sfîrșite. BOGZA, C. O. 362. La sfîrșitul clasei, noi ieșeam grămadă și zgomotoși, pe cînd el [Grigore Alexandrescu] se strecura binișor și își lua drumul singur spre casă. GHICA, S. A. 123. IV. 1. Categorie (după confort și tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, tramvaiul, vaporul etc. Locomotiva... trăgea încet șase vagoane de-a lungul cîmpiei. Cele de clasa a treia erau pline. DUMITRIU, N. 5. Matrozii vapoarelor de pe ocean au putut privi atunci... pe puntea celei mai ieftine clase, pe acești oameni de la poalele Carpaților. BOGZA, C. O. 307. De la Galați, «personalul» nu mai are vagoane pentru vite. Moș Gheorghe și cu horîncenii se suie în vagoane de clasa a III-a. SP. POPESCU, M. G. 32. ◊ Vagon de clasă (în opoziție cu vagon de marfă) = vagon pentru călători. 2. Categorie, grad, rang. Clasă de salarizare. Ordinul Muncii clasa I. ◊ Loc. adj. De (mare) clasă sau (de) clasa-ntîi (sau întîia) = de prima calitate. (Ironic) Ruda aceasta era bătrînă și avea renumele de bețiv clasa întîia. PAS, Z. I 207. – Variantă: (învechit) clas, clasuri (KOGĂLNICEANU, S. 43), s. n.

CONTRADICȚIE, contradicții, s. f. 1. (Fil.) Opoziție a celor două laturi contrarii (negativ și pozitiv, vechi și nou) existente în orice fenomen din natură, gîndire și societate, care sînt în același timp legate între ele și se întrepătrund, rezultatul apariției și învingerii acestei opoziții constituind motorul dezvoltării, al evoluției de la inferior la superior. Contradicția dintre tendința de lărgire nelimitată a producției și consumul limitat nu este unica contradicție a capitalismului, care în genere nu poate exista și nu se poate dezvolta fără contradicții. LENIN, O.III 39. Înrăutățirea situației materiale a maselor largi populare duce la intensificarea luptei lor împotriva scăderii nivelului de trai, împotriva politicii militariste, duce la ascuțirea contradicțiilor de clasă dintre burghezia imperialistă și oamenii muncii, la creșterea valului de greve în țările capitaliste. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 19. Contradicția de interese dintre oraș și sat, dintre industrie și agricultură se exprimă pe plan social prin contradicția de clasă dintre masele țărănimii și clasele exploatatoare – contradicție care nu poate fi rezolvată decît prin doborîrea exploatatorilor și eliberarea agriculturii din exploatarea capitalistă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 339, 2/2. Heraclit a arătat existența contradicțiilor în natură și în oarecare măsură chiar în istorie. CONSTANTINESCU, HERACLIT 7. Contradicții antagoniste = contradicții la baza cărora stă lupta- de neîmpăcat dintre vechi și nou și care nu se pot rezolva decît prin distrugerea vechiului, constituind în același timp conținutul intern al procesului de dezvoltare, al transformării schimbărilor cantitative în schimbări calitative, Contradicțiile economice dintre oraș și sat în societatea capitalistă sînt contradicții antagoniste. ▭ Contradicții neantagoniste = contradicții îndărătul cărora nu stau clase vrăjmașe cu interese diametral opuse și a căror stingere se face prin dezvoltare lentă, fără a duce Ia conflicte antagoniste. În societatea socialistă contradicțiile dintre relațiile de producție și forțele de producție sînt contradicții neantagoniste. ◊ Loc. adv. În contradicție cu... = în opoziție sau în dezacord cu... În aceste rînduri autorul intră în contradicție cu el însuși. 2. (Sens curent) Nepotrivire între idei sau fapte, contrazicere, Spirit de contradicție = tendință a unor oameni de a contrazice totdeauna pe ceilalți. – Pronunțat: -ți-e.

IDEE, idei, s. f. 1. Reflectare a realității în conștiință, care caracterizează relațiile dintre oameni și lumea înconjurătoare, reprezentările lor despre această lume și care este totdeauna determinată de caracterul orînduirii sociale, de condițiile materiale de viață ale oamenilor, iar în societatea împărțită în clase antagoniste are un caracter de clasă, fiind expresia intereselor materiale ale claselor sociale. V. concepție, principiu. Aceiași oameni care stabilesc raporturile sociale conform productivității lor materiale produc și principiile, ideile, categoriile, conform raporturilor lor sociale. MARX, M. F. 97. [Marx și Engels] au dovedit că viața socială este izvorul ideilor și de aceea viața societății este baza pe care se făurește conștiința socială. Prin aceasta ei au săpat groapa idealismului, netezind drumul materialismului. STALIN, O. I 124. ♦ Principiu călăuzitor în viața politică, științifică etc. Într-aceeași vreme, în Franța agitațiunea creștea, ideile democratice și chiar republicane cîștigau din zi în zi aderenți și partizani. GHICA, S. A. 151. 2. Conceptul unui lucru sau al unui fenomen. Ideea de bine și cea de rău au variat într-atît de la popor la popor, de la epocă la epocă, încît adesea s-au contrazis de-a dreptul. ENGELS, A. 109. Vedem ideea de unitate a se arăta. BĂLCESCU, O. II 13. 3. Concepția de bază care determină conținutul unei lucrări literare (artistice, științifice etc.) sau conținutul unei părți a ei. Bine e să știi, la moarte... c-ai muncit să-ți scoți în lume Din a creierului zbucium, ca pe-un diamant, ideea. VLAHUȚĂ, O. A. 46. 4. Gînd, opinie, părere, judecată. În atîta amar de vorbe aruncate în vînt, nu zărești fulgerarea unei idei sănătoase. VLAHUȚĂ, O. AL. 240. În așa împuncișare de idei se aflau boierii bătrîni cu tineretul. CREANGĂ, A. 153. Cîte idei triste și vesele trecură în cîteva minute prin minte-mi. ALECSANDRI, C. 26. ◊ Expr. A avea idee (de ceva) = a avea cunoștințe (sumare) despre ceva, a fi informat despre ceva. (Folosit mai ales în forma negativă) Vorbește cu lumea lucruri de care n-are idee. VLAHUȚĂ, O. AL. 196. Ce idee! exclamație de dezaprobare. Dă-mi o idee = ajută-mă să găsesc o soluție... Idee fixă v. fix. ♦ (Complinit printr-un genitiv) Gînd în legătură cu ceva, teamă de ceva. Cel ce-i mai aproape de mormîntul său La ideea morții tremură mai rău. BOLINTINEANU, O. 55. ◊ Expr. (Familiar) A intra la idei (sau la idee) = a se îngrijora, a se preocupa de ceva. Știi că eu nu intru la idee cu una cu două. CARAGIALE, O. I 90. A băga pe cineva la idee v. băga (II 6). ♦ (Complinit printr-un infinitiv introdus prin prep. «de») Intenție, plan. A renunțat la ideea de a pleca.

LUMPENPROLETARIAT s. n. (În societatea cu clase antagoniste) Categorie de oameni declasați (cerșetori, vagabonzi, delincvenți etc.), izgoniți din producție și care devin adeseori o unealtă în mîna exploatatorilor. Lumpenproletariatul, acest putregai pasiv al păturilor celor mai de jos ale vechii societăți, este tîrît pe alocuri în vîltoarea mișcării de către o revoluție proletară din cauza ansamblului condițiilor sale de existență; el va înclina însă mai curînd să se lase cumpărat pentru uneltiri reacționare. MARX-ENGELS, M. C. 45.

LUPTĂ, lupte, s. f. 1. (Uneori în construcție cu verbul «a se lua») Încleștare corp la corp între două persoane care caută să se învingă una pe alta; încăierare (pe viață și pe moarte) între două persoane. Se luară la luptă. Cum îl prinse, cum nu-l prinse... destul că îl trînti la pămînt încît pînă în grumazi s-a cufundat. RETEGANUL, P. III 70. În săbii să ne tăiem... ori în luptă să ne luptăm. ISPIRESCU, L. 42. Bine că mi-ai venit Făt-Frumos... hai la luptă, acu om vedea cine-i mai tare. EMINESCU, N. 10. ◊ Luptă dreaptă = luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii sau ajutor străin. Se învoiră să se ia la luptă dreaptă. ISPIRESCU, L. 87. Ba n-am viclenit asupra tatălui tău, ci totdeauna m-am luptat în luptă dreaptă. Dar cu tine nu m-oi bate. EMINESCU, N. 7. ◊ Fig. Să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă? EMINESCU, O. I 137. ♦ (Sport; uneori determinat prin «greco-romană») Întrecere între doi luptători în care fiecare caută să trîntească pe adversar cu omoplații la pămînt fără să folosească procedee dureroase. 2. (Mil.) Ciocnire armată între două forțe inamice; bătălie. V. război. Zidurile clădirilor uzinei purtau încă urmele luptelor care s-au dat aci pentru fiecare palmă de pămînt. STANCU, U.R.S.S. 193. Lupta iar începe... dușmanii zdrobiți Cad ca niște spice de securi loviți. BOLINTINEANU, O. 34. Lupta urlă, se-ncleștează Și barbarii toți, grămadă, Morții crude se dau pradă. ALECSANDRI, P. II 16. Săcuii se apucară a căuta, prin păduri și prin strîmtori pe nobilii care umblau rătăcind... și după ce-i uciseră mai pe toți, se întoarseră la locul luptei. BĂLCESCU, O. II 258. ♦ Fig. Ciocnire între două forțe care lucrează în sens contrar. Lupta dintre vechi și nou. 3. (În expr.) Luptă de clasă = lupta dintre exploatatori și exploatați, expresie a caracterului de neîmpăcat al intereselor de clasă, constituind forța motrice de dezvoltare în societatea împărțită în clase antagoniste; în capitalism ea duce în mod inevitabil la prăbușirea societății burgheze și la instaurarea dictaturii proletariatului, care are drept scop lichidarea claselor și crearea societății comuniste. 4. Efort depus de cineva pentru a se apăra; străduință depusă de cineva pentru a învinge o greutate, o nevoie. Aș vrea ca și la-ntorsul meu Să fii aici să-mi dai să beu; Iar ea, tot nemișcată stînd, Cu ochii-n jos și tremurînd De lupta ei, tîrziu și greu, Rosti sfioasă: Cînd? COȘBUC, P. I 281. Pepeleo!... de azi începe o viață plină de lupte pentru tine. ALECSANDRI, T. I 402. 5. (Urmat de o determinare introdusă prin prep. «pentru») Acțiune întreprinsă pentru a obține ceva, strădanie. Haide cu noi, bătrîne, și-ai să-ntinerești. Fiindcă munca noastră îi miez din lupta noastră: o luptă cinstită și dreaptă pentru un trai mai bun, pentru o viață mai bună tuturor. DAVIDOGLU, M. 61. Oamenii de știință sovietici... merg zi de zi mai departe în lupta pentru păstrarea sănătății poporului sovietic. STANCU, U.R.S.S. 127. 6. (Urmat de o determinare introdusă prin prep. «contra», «împotriva», «cu») Combatere. Lupta împotriva superstițiilor. ▭ În lupta cu decadentismul, arta progresistă se dezvoltă și se întărește. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2898.

OPUS², -Ă, opuși, -se, adj. Care este așezat în fața cuiva sau a ceva, în partea dimpotrivă; p. ext. (despre fenomene, caractere, legi) care nu se poate împăca cu altul, potrivnic, contrar. V. antagonist. Sensuri opuse. Legi opuse. ▭ Pe trotuarul opus trecură prin lumina felinarului două umbre femeiești. BART, E. 190. Paienjeni de smarald au țesut de pe o insulă pînă la malul opus un pod. EMINESCU, N. 66. ◊ Unghiuri opuse = unghiuri care au același vîrf, laturile unuia fiind în prelungirea laturilor celuilalt.

VIOLENȚĂ, violențe, s. f. 1. Însușirea a ceea ce este violent; putere mare, intensitate, tărie. L-am apucat de braț cu violență. SADOVEANU, N. F. 140. Inima lui se contrase cu violență. EMINESCU, N. 71. 2. Nestăpînire în vorbe sau în fapte; vehemență. Era un articol de o deosebită violență, tinzînd să dărîme dintr-o dată și răsunător un succes nu numai brusc, ci și brutal. SADOVEANU, E. 179. Era vestit... pentru violența și strășnicia sa. GHICA, la CADE. 3. Faptul de a întrebuința forța brutală; constrîngere, siluire, violentare. Contradicțiile dintre clasele sociale antagoniste se rezolvă prin explozie, prin revoluția social-politică, lichidarea vechiului fiind cu neputință fără întrebuințarea violentei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 360, 3/1. – Variantă: (învechit) violință (HASDEU, I. V. 246, I. IONESCU, M. 63) s. f.

SOCIETATE, societăți, s. f. 1. Totalitatea oamenilor care trăiesc laolaltă, fiind legați prin anumite raporturi de producție. Societatea întreagă era împărțită în două: cei ce mureau de foame și cei ce mureau de prea multă mîncare. GALACTION, O. I 337. Organizația dinlăuntru a societății singură ne poate explica evoluțiile istorice prin care nația romînă trecu. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Orînduire social-economică. Societatea feudală. Societatea capitalistă. ♦ (În orînduirile sociale bazate pe clase antagoniste) Cerc limitat de oameni care aparțin claselor privilegiate. Era vioaie, îndrăzneață, intra fără sfială peste tot... trăise în societatea înaltă, în luxul și atmosfera palatelor de ambasadă. BART, E. 39. Vîrtejul societății, procesuri, intrigile politice mă cuprinseseră. NEGRUZZI, S. I 60. Culmele societății nu aveau conștiința de întunericul și prăpastia în care arunca neamul. RUSSO, S. 109. 2. Asociație de persoane constituită într-un anumit scop (științific, literar, sportiv etc.). La una din societățile studențești din care făcea parte, poetul-student [Eminescu] era bibliotecar. CĂLINESCU, E. 169. Reușise în cîțiva ani să organizeze o filială a societății «Dante Alighieri». BART, E. 315. 3. (În regimul capitalist) Asociație de oameni de afaceri, alcătuită pe baza unor investiții de capital și în vederea unor beneficii comune. Mă trimisese direcțiunea societății să recunosc și să măsor cîteva locuri pe care era vorba să le cumpere. GALACTION, O. I 241. Se pare că inginerii de la societățile petrolifere cîștigă acum îndestul de bine, chiar cînd sînt atît de tineri și începători. C. PETRESCU, Î. II 237. El visa o societate de navigație cu remorchere, șlepuri și elevatoare din Brăila să împînzească toată Dunărea pînă la Viena. BART, E. 63. ◊ Societate pe acțiuni = formă de organizare capitalistă a unei întreprinderi, prin asocierea mai multor acționari. Se făceau calcule financiare, se croiau planuri, vaste combinații de comerț fluvial și maritim, societăți pe acțiuni pentru vapoare, elevatoare, remorchere, șlepuri. BART, E. 26. Societate în nume colectiv = asociație între un număr limitat de persoane, care întemeiază o afacere comercială sau industrială, depunînd fiecare capital și contribuție în muncă. 4. Grup de oameni care petrec un anumit timp împreună; companie, tovărășie. Spune tu ce vei voi despre superioritatea vînătorii cu prepelicarul și despre plăcerile inteligente și alese ce resimte omul în unica societate a unui cîne dresat după regulele artei. ODOBESCU, S. III 19. Unde... sînt rediurile umbroase... Unde mai ales amabila d-voastră societate? NEGRUZZI, S. I 95. ◊ Expr. În societate = între oameni, în lume. O să te stabilești și dumneata în societate, numai să-ți vie vremea și gîndul bun. SADOVEANU, P. M. 118. De altfel, doamna comandor... era apreciată în societate ca o soție model. BART, E. 392. Ca să scape de gura lumei... și cunoscînd că trebuie în sfîrșit să-și ia un loc oarecare în societate, ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25.

DEOSEBIRE. Subst. Deosebire, osebire (înv. și pop.), distincție, distingere, discriminare, discriminațiune (rar), diferență, diferențiere, nepotrivire, neasemănare; inegalitate, disproporție; discrepanță, dezacord, distonanță, disonantă (muz.), disparitate (livr.), divergență, incompatibilitate; polaritate, contrarietate, opoziție, contrast, antiteză; antonimie; antonim. Contrariu, antipod, pol opus. Disensiune, dezacord, contrariere; contradicție, antagonism. Varietate, variație, eterogenitate, diversitate, diversificare, felurime. Specific, notă aparte, trăsătură distinctivă, specificitate, nuanță; originalitate, irepetabilitate, unicitate, unicat. Adj. Deosebit, osebit (înv. și pop.), diferit, distinct; discriminatoriu, discriminant (rar); felurit, divers, variat, eterogen, distonant, divergent, contrastiv, contrasțant; contrar, advers, adversativ, opus, opozit (înv.), antitetic, incompatibil, antagonist, antagonic. Specific, caracteristic, propriu, special, particular, unic, irepetabil, original, neasemănat, fără seamăn, neasemuit; inegalabil, incomparabil, distinctiv, caracteristic. Vb. A se deosebi, a se osebi (înv. și pop.), a se distinge, a diferi, a se diferenția, ă fi diferit, a nu semăna, a nu se asemăna, a nu avea (nici o) asemănare, a nu avea nimic comun. A distona, a fi în dezacord, a fi în discordanță, a discorda, a nu se armoniza, a nu se potrivi, a nu concorda, a nu avea nici în clin, nici în mînecă cu cineva. A se opune, a contrasta, a se contrazice; a se diversifica, a varia, a feluri (înv.). A deosebi, a osebi (înv. și pop.), a distinge, a diferenția, a face distincție, a face deosebire, a discrimina; a opune, a pune față în față; a diversifica, a varia. Adv. În mod diferit, în chip deosebit; altfel, în alt fel; altcum, altcumva; ca de la cer la pămînt; în opoziție, în contrast cu.... V. dezacord, diversitate, opoziție, originalitate, relație, specific.

DEZACORD. Subst. Dezacord, discordanță, neînțelegere, nepotrivire, distonanță, notă falsă, stridență. Discordie, dezbinare, divergență; contradicție, opoziție, incompatibilitate, antagonism; conflict, diferend, vrajbă, vrăjmășie, învrăjbire, zîzanie, dihonie (reg.), animozitate, ceartă, disensiune. Controversă, contrazicere, dispută. Nemulțumire, indignare; dezaprobare, dezavuare (livr.), repudiere, protest. Negare, tăgadă, tăgăduială, tăgăduire. Opoziție, opunere, obiecție, critică, împotrivire, respingere, frondă (fig.), disidență, ostilitate; încontrare (pop.), ciocnire (fig.), înfruntare. Cîrteală (pop.), murmur, plîngere, reclamație. Nonconformism. Oponent, opozant, neconformist, nonconformist. Iconoclast; disident. Mărul discordiei. Adj. Discordant, distonant, nepotrivit, divergent; strident, fals; contrar, contradictoriu, antagonic, antagonist, opus, potrivnic, antitetic. Cîrcotaș (pop. și fam.), certăreț, cîrtitor (pop.); dezbinâtor (rar), învrăjbitor. Condamnabil, reprobabil, blamabil (livr.), criticabil. Nemulțumit, intolerant, neîngăduitor, dezaprobator. Vb. A fi în dezacord, a fi în discordanță, a distona, a nu se potrivi. A fi împotriva, a contrazice, a spune nu, a se încontra (pop.), a fi (a se lua) (în) contra cu cineva, a se împotrivi, a se opune, a fi în conflict. A obiecta, a ridica obiecții, a respinge, a dezaproba, a dezavua (livr.), a repudia, a renega, a refuza; a tăgădui, a abjura, a nega. A critica, a combate, a protesta, a ridica vocea (glasul) împotriva cuiva. A condamna, a reproba, a blama, a anatemiza (rar), a afurisi (bis.), a huli (pop.). A fi nemulțumit, a cîrti (pop.), a murmura. A nu tolera, a nu îngădui, a nu permite. A opune, a dezbina, a învrăjbi, a băga zîzanie. Adv. În dezacord, în discordanță. Împotrivă, în contra; contrar. Fără armonie, fără înțelegere. Ca pisica și cîinele, ca șoarecele cu pisica. V. ceartă, deosebire, împotrivire, negare, opoziție, răzvrătire.

OPOZIȚIE. Subst. Opoziție, contrast, antiteză; contradicție, contrarietate, antinomie, polaritate; antagonism, contradicție antagonică (antagonistă). Nepotrivire, incompatibilitate, necompatibilitate. Împotrivire, împotriveală (rar), opunere, rezistență, stavilă (fig.). Conflict, ciocnire (fig.). Contrazicere, dezacord; controversă, dispută, confruntare, discuție, litigiu. Anii- (antialcoolism; anticentru; anticlericalism; antifascist etc.). Contra- (contraatac; contralovitură; contrapropunere etc.). Antifrază. Antonim; antipod. Oponent, opozant, potrivnic; rival; concurent; adversar. Adj. Opozabil. Opus, opozit (înv.), opoziționist, contrar, advers (fig.), împotrivit (rar); contrastant, contrastiv, antitetic, adversativ; contradictoriu, ireconciliabil (livr.), nereconciliabil (livr.), incompatibil, necompatibil, antagonic, antagonist. Anti- (antialcoolic; anticanonic; anticlerical; anticonstituțional; antidemocratic; antidinastic; antinațional; antinomic etc.). Contra- (contraindicat; contrarevoluționar etc.). Vb. A se opune, a fi în opoziție, a contrasta; a se împotrivi, a nu fi de acord, a sta (a fi, a se pune) împotriva, a fi diametral opus (cu cineva). A se contrazice, a nu se potrivi, a fi incompatibil cu..., a fi la antipod, a se bate cap în cap. A contrazice, a combate, a protesta, a zice (a răspunde, a vorbi) împotrivă. Adv. În opoziție cu..., în contrast cu...; în contradictoriu, în contradicție cu...; din contra (contră), dimpotrivă; contra, împotriva; în contra, contrar, invers, de-a-ndoasele(a), pe de-a-ndoasele(a), pe dos, viceversa. V. ceartă, deosebire, dezacord, dușmănie, împotrivire, negare, obstacol.

ANTAGONIC adj. antagonist, opus, potrivnic. (Relații ~.)

ANTAGONIST adj. antagonic, opus, potrivnic. (Interese ~.)

AMFO- „în două feluri, din ambele părți”. ◊ gr. ampho „ambii, amîndoi, împreună” > fr. ampho-, germ. id., engl. id. > rom. amfo-. □ ~cit (v. -cit), s. n., celulă care prezintă afinitate pentru culori acide și bazice; ~cromatofil (v. cromato-, v. -fil₁), adj., care este colorat tot așa de bine, atît de culorile acide, cît și de cele bazice; ~fil (v. -fil₁), adj., amfocromatofil*; ~genic (v. -genic), adj., care prezintă amfogenie; ~genie (v. -genie₁), s. f., situație în care un individ femel poate produce atît descendenți masculi, cît și femeli; ~heterogonie (v. hetero-, v. -gonie), s. f., producere de urmași constanți pe o parte a ramurii, iar pe cealaltă parte, de urmași cu segregarea tipică a caracterelor; ~lit (v. -lit₂), s. n., compus chimic capabil să reacționeze atît ca acid, cît și ca bază; sin. amfoter; ~tonie (v. -tonie), s. f., stare de hiperactivitate a sistemului nervos simpatic și a celui parasimpatic; ~trih (v. -trih) s. m., gen de bacili prevăzuți cu un cil vibratil la extremități; ~trop (v. -trop), adj., (despre substanțe chimice), cu acțiune simultană asupra celor două grupe de nervi antagoniști, simpatic și pneumogastric.

antagonic, ~ă a [At: DEX² / Pl: ~ici, ~ice / E: fr antagonique] 1 Care se află în contradicție Si: antagonist (1). 2 Care se află în relație de opoziție. 3 (Îs) Contradicție ~ Componentă a procesului de dezvoltare care constă în distrugerea elementului vechi în favoarea celui nou.

antagonist, ~ă a [At: DA / Pl: ~iști, ~e / E: fr antagoniste] 1 Antagonic (1). 2 (Îs) Contradicție ~ă Contradicție antagonică.

antibioză sf [At: DEX² / P: ~bi-o~ / Pl: ~ze / E: fr antibiose] Inhibare a înmulțirii unui microorganism prin asociere de germeni antagoniști.

OPUS adj. 1. advers, contrar, dimpotrivă, potrivnic, (înv.) împotrivit, opozit. (În partea ~ a dealului.) 2. contrar, invers. (Sens ~ celui inițial.) 3. antitetic, contrar. (Se află pe poziții ~.) 4. antagonic, antagonist, potrivnic. (Relații ~.) 5. contradictoriu, contrar, divergent, potrivnic, (rar) contrazicător. (Păreri ~.) 6. contrastant, contrastiv. (Imagini ~.)

POTRIVNIC s., adj. 1. s., adj. adversar, dușman, inamic, vrăjmaș, (pop.) pizmaș, pizmuitor, (înv. si reg.) pizmătar, pizmătareț, (înv.) neamic, neprieten, nepriitor, pîrîș, sculător. (Un ~ de temut în luptă.) 2. adj. dușmănos, inamic, neprietenesc, neprietenos, ostil, vrăjmaș, (pop.) pizmaș, pizmuitor, vrăjmășesc, (înv. și reg.) pizmătar, pizmătareț, (reg.) vrăjmășos, (înv.) dușmănesc, mînios, potrivitor. (O acțiune ~.) 3. adj. antagonic, antagonist, opus. (Relații ~.) 4. adj. dușmănos, neprietenesc, neprietenos, ostil, (fig.) pieziș. (O privire ~.) 5. adj. defavorabil, nefavorabil, nepotrivit, neprielnic, vitreg, (înv. și pop.) nepriincios. (Condiții ~ de dezvoltare.) 6. adj. contradictoriu, contrar, divergent, opus, (rar) contrazicător. (Păreri ~.) 7. adj. advers, contrar, dimpotrivă, opus, (înv.) împotrivit, opozit. (În partea ~.)

nealiniere sf [At: DEX / P: ne-a-li-ni-e-re / Pl: ~ri / E: ne- + aliniere] 1 Neconformare la linia politică a unui partid sau a unui stat. 2 Atitudine a unei țări care refuză să urmeze politica uneia dintre țările aparținând la două grupări antagoniste.

neantagonist, ~ă a [At: DEX² / P: ne-an~ / Pl: ~iști, ~e / E: ne- + antagonist] 1 Care nu se află în antagonism Si: neantagonic (1). 2 Lipsit de caracter antagonist Si: neantagonic (2).

societate sf [At: CALENDARIU (1733), 14/12 / P: ~ci-e~ / V: (înv) soți~, (îvr) soțieta / G-D: (înv) ~tăței / Pl: ~tăți / E: lat societas, -atis, fr société, it società] 1 Totalitatea oamenilor care trăiesc laolaltă, fiind legați de anumite relații istoric determinate. 2 Ansamblu unitar de relații între oameni, bazate pe relații economice și de schimb. 3 Formațiune social-economică Si: orânduire, regim, sistem (2). 4 (Pan) Totalitatea viețuitoarelor care trăiesc împreună. 5 Grup restrâns de persoane, pe care relațiile sociale le fac să petreacă un anumit timp împreună Si: anturaj, companie¹ (5), tovărășie, (grî) sinanstrofie. 6 (Îe) În ~ Între oameni. 7 Grup social constituit pe baza condițiilor materiale, spirituale, morale etc. 8 (De obicei determinat prin „înalt”) Grup limitat de oameni care aparțin claselor privilegiate în regimurile bazate pe clase antagoniste. 9 Grup de persoane asociate în vederea unui anumit scop (științific, cultural, sportiv etc.) Si: asociație (4), (înv) reuniune. 10 Organizație constituită cu scopul de a promova unele idei sau acțiuni de interes general. 11-12 Sediul în care se desfășoară activitatea unei societăți (9-10). 13 Întreprindere alcătuită pe baza unor investiții de capital în comun, în vederea realizării unor beneficii în raport cu capitalul depus. 14 Sediul în care se desfășoară activitatea unei societăți (13). 15 (Îs) ~ (anonimă) pe acțiuni (sau, înv, prin sau pre acții) Formă de organizare a unei întreprinderi al cărei capital este împărțit în acțiuni, acționarii respectivi nerăspunzând de datorii decât în limita sumelor subscrise în vederea alcătuirii capitalului acestuia. 16 (Îs) ~ în nume colectiv Organizare a unei întreprinderi pentru obligațiile căreia membrii săi răspund solidar și nelimitat, cu întregul patrimoniu. 17 (Înv; îs) Regula de sau regula de companie, regula ~tății ori regula însoțirii Regulă de trei compusă, care servește la calcularea părții de câștig sau de pierdere a fiecărui participant la o asociație, în raport cu fondurile depuse. 18 (Jur) Persoană juridică, care se constituie pe temeiul unui contract.

antagonist adj. m., pl. antagoniști; f. antagonistă, pl. antagoniste

*ANTAGONIST I. adj. Ce se găsește în luptă cu alt-ceva: forțe ~e. II. sm. Care se găsește în luptă cu alt-cineva, protivnic: amîndoi sînt niște antagoniști aprigi; n’am văzut un ~ mai primejdios al progresului [fr. < gr.].