AFTĂ, afte, s. f. Bășicuță plină cu lichid opalescent, care apare pe mucoasa gurii sau a faringelui și care, prin spargere, lasă în loc o mică ulcerație. – Din fr. aphte, lat. aphtae.

AFTOID, -Ă, aftoizi, -de, adj. (Med.) Cu aspect de aftă, ca o aftă. – Din fr. aphtoïde.

ACRUM s. v. aftă.

AFTĂ s. (MED.) (pop.) acrum, pleasnă. (~ a mucoasei.)

PLEASNĂ s. v. aftă, stomatită.

aftă s. f., g.-d. art. aftei, pl. afte

AFTĂ ~e f. Ulcerație dureroasă pe mucoasa gurii sau a faringelui. /<fr. aphte, lat. aphtae

AFTĂ s.f. (Med.) Ulcerație superficială, dureroasă, localizată pe mucoasa gurii sau a faringelui. [< fr. aphte, cf. gr. aphta].

AFTOID, -Ă adj. Asemănător cu o aftă. [Pron. -to-id. / < fr. aphtoïde].

AFTOS, -OASĂ adj. Cu afte. ◊ Febră aftoasă = boală caracteristică vitelor cornute, manifestată prin febră și urmată de o erupție pe mucoasa gurii și între unghii, putînd fi transmisă și omului. [< fr. aphteux].

acrum, s. n. – Aftă. < Ngr. ἀϰρούμι (Gáldi 137).

pleasnă, plesne, s.f. (pop.) 1. șfichi, bici; zgomot produs de plesnitura biciului; lovitură, plesnitură de bici. 2. fir de care se prinde cârligul la capătul sforii de pescuit. 3. iritație a mucoasei limbii și a cerului gurii (mai ales la copii mici). 4. (fig.) vorbă usturătoare, sarcastică. 5. fiecare dintre cele trei curelușe înguste cu care se încheie cureaua la cioareci, prinse în trei catarame. 6. șuviță de păr. 7. fir de in sau de cânepă. 8. (reg.) disc sau verigă pusă pe osia roții căruței, pentru a apăra de frecare. 9. bucată mică, așchie, țandără desprinsă dintr-un lemn. 10. (la pl.) mătreață. 11. (la pl.) boală de copii; afte, stomatită. 12. stâncă, piatră gata să se despice într-o mină; crăpătură în stâncă. 13. insectă care trăiește în locuri întunecate; șvab. 14. larva unor fluturi de noapte, sub forma unui vierme mare și păros, cu un cârlig chitinos la unul din capete; câinele-babei.

cordiug, s. m. – Aftă. – Var. cord(i)uc, curduc. Rut. kordjuk (DAR). În Mold.

aftă, afte s. f. gură

AFTĂ s. f. ulcerație superficială, dureroasă, pe mucoasa bucală. (< fr., gr. aphte)

AFTOID, -Ă adj. cu aspect de aftă. (< fr. aphtoïde)

AFTOS, -OASĂ adj. cu afte. ♦ febră õasă = boală a vitelor cornute, transmisibilă și omului, prin febră și erupție pe mucoasa gurii. (< fr. aphteux)

AFTOZĂ s. f. boală infecțioasă generală, datorată unui ultravirus, prin leziuni veziculo-ulceroase de tipul aftelor, cu debut brusc. (< fr. aphtose)

gură (guri), s. f. – 1. Cavitate din partea anterioară și inferioară a capului omului și animalelor. – 2. Îmbucătură, înghițitură. – 3. Deschizătură prin care (se) intră sau (se) iese (ceva). – 4. Strîmtoare, chei, pas. – 5. Gaură, orificiu. – 6. Gît, gîtlej. – 7. Deschizătură, ochi. – 8. Margine, mal, vad. – 9. Decolteu, răscroială. – 10. Parte a unui rîu, fluviu pe care acesta își varsă apele. – 11. La războiul de țesut, parte de început a pînzei. – 12. Lamă, tăiș, buză. – 13. Ansamblul frînghiilor care asigură echilibrul zmeului. – 14. Organ al vorbirii. – 15. Strigăt, țipăt. – 16. Ceartă, harță. – 17. Vorbă, cuvînt, declarație. – 18. Buză. – 19. Organ prin care se alimentează. – 20. Persoană care trebuie întreținută. – Mr., megl. gură, istr. gurę. Lat. gūla (Pușcariu 745; Candrea-Dens., 772; REW 3910; DAR), cf. it., prov., cat., sp. gola (mil. gora), fr. gueule. Cea mai mare parte a sensurilor sale coincid cu cele ale lui bucca, și sînt proprii limbilor romanice. Cf. lat. med. gula Augusti „initium mensis Augusti”, pe care Bréal, Mél. Soc. Ling., XI (1900), 360 îl interpretează drept „vigilia Augusti”, deși este vorba fără îndoială de sensul lui gula „intrare”. Der. guriță, s. f. (dim. al lui gură; sărutare); guraliv (var. guraliu), adj. (vorbăreț), cu suf. -liu și cu schimbare de suf. ca în sglobiu, bețiv, grijuliu, etc. (după Pușcariu, Dacor., VII, 468 și DAR, de la gură încrucișat cu bg. govorliv, opinie adoptată de Graur, BL, III, 107, care adaugă, pentru a-l explica pe a din rom., altă încrucișare cu bg. mălčaliv „taciturn”); guri, vb. (a începe țesătura, învîrtind urzeala sulului de la război); guritor (var. gurar), s. m. (bețișor cu care se fixează urzeala pe sul); gurar, s. m. (muncitor care păzește intrarea unei mine); gurar, s. n. (aftă, spuzeală la colțul gurii); gureș, adj. (vorbăreț, palavragiu); gureșie, s. f. (vorbărie); guran, s. m. (șalău, Lucioperca sandra); gurilățel, adj. (Bucov., cu gura mare); gură-cască, s. m. (prost, nătăfleț). – Din rom. provine bg. gura „gura-leului, plantă ornamentală”, în rom. gura-leului (Capidan, Raporturile, 219).

jabă (jabe), s. f. – Boală a oilor și cîinilor, un fel de aftă. Bg. žaba „borască; boală, aftă” (DAR). Der. au fost tratați din punct de vedere expresiv. – Der. jebos, adj. (bolnav, moleșit). Aceleiași surse sl. îi aparțin jabie, s. f. (mușchi, Polytrichum perigoniale), din sl. žablija „de broască”, datorită asemănării sale cu ouăle de broască; jalbă, s. f. (plantă, Pyrola secunda; boală, aftă), pe care DAR îl pune în legătură greșit cu jale „salvie”; jabrină (var. jebrină, mr. jaghină), s. f. (algă), din bg. žabina „ouă de broască”, cf. rut. žaburina „algă”; jabrac, s. m. (leneș, haimana); janghină, s. f. (mîrțoagă), cu pronunțarea regională bi › ghi (semantismul, plecînd de la ideea de „boală, aftă” › „animal bolnav” › „animal inutil”); janghinos, adj. (om bolnav, sfrijit; îngîmfat); japșe (var. japcă, japină), s. f. (iaz, baltă), cf. bg. žabište „loc cu multe broaște; baltă”; jap, s. m. (bătrîn ramolit); japiu, s. m. (zgîrcit, venetic, om de curînd îmbogățit); japiu, s. n. (perniță de cele două părți ale șeii de călărit); japchin (var. japchină), s. n. (tumoare, furuncul, rană); jepchinos, adj. (jegos, rîios); japiță, s. f. (parte a plugului; zăpăcit, aiurit), din bg. žapica „broască” și „japiță de plug” (Weigand, JB, XIX, 137); jughină, s. f. (jegos); javră (var. jabră, javlă), s. f. (cățel, potaie; om zăpăcit), pare var. de la jabă, cu infixul r, ca în jabrină (în fonetism este posibil să fi influențat tc. yavru „cățel, pui”); jevri, vb. (a lătra; a trăncăni). Pentru javră, a cărei legătură cu jabă a fost indicată numai de Scriban, s-au propus alte soluții: din sl. žebrati „a cerși” (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 156); de la jevri și acesta din sl. živorati „a trăi”, cu semantismul lui jivină (Philippide, Principii, 297); creație spontană, care imită sunetele scoase de cîine, cf. poitev. jabrailler „a urla” (Șeineanu, Chien, 224); din rut. žavra „cîine jigărit” (Tiktin; DAR; Candrea). Totuși, Candrea, Elemente, 405, credea că rut. provenea din rom. Aceleiași familii îi parține: jarpăn (var. jerpan), s. m. (mîrțoagă), reducere de la jerpănos, adj. (jegos), cf. jepchinos; japcă (var. jepciu), s. f. (costum); jarcă, s. f. (piele uzată sau de calitate proastă; babă ramolită; animal bătrîn și inutil), probabil în loc de *jarpcă (DAR), cf. sb. žavka „piele”; jarcalete, s. m. (haimana, vagabond); jarcalău, s. n. (zdreanță); jerchinos, adj. (zdrențăros); jerpeli, vb. (a roade, a uza, a deteriora), cu suf. expresiv -li, pe baza lui jerpan (după Cihac, II, 156 și Bogrea, Dacor., IV, 825, din pol. szarpanina „acțiunea de a sfîșia”, care pare mai puțin probabilă). Toate aceste cuvinte indică un tratament expresiv, care i-a făcut pe autorii DAR să admită prezența unei rădăcini expresive jarp-, cf. jart.

zîmba (-bez, -at), vb. – 1. A sparge, a știrbi. – 2. (Refl.) A-și arăta dinții. – Var. jimba, Olt. ciumbri. Sl. ząbŭ „dinte” (Cihac, II, 473; Tiktin), cf. rus. zubritĭ „a-și arăta dinții”. Explicația lui jimba prin intermediul mag. zsimbeleg „a flecări” (Pușcariu, Dacor., VIII, 116-21) este improbabilă; și var. înjunghia, invocată acolo, trebuie să fie efectul unei erori de expresie. – Der. jimb, adj. (strîmbat), deverbal; sau direct din sl. ząbŭ, cf. alb. dhëmbo; zîmbi (var. Mold. zimbi, jimbi), vb. (a surîde; a rîde ușor), din același cuvînt sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Conev 103; Rosetti, III, 56), cf. bg. ozăbjam, ceh. zubiti se; zîmbet, s. n. (surîs), cu suf. -et; zîmbitor, adj. (surîzător); zîmboc, s. n. (ac de cataramă), în Olt.; zîmbre (var. Mold. zimbre), s. f. pl. (inflamare a gingiilor, aftă la cai; bale, spume; a face zîmbre, a rîvni, a jindui), din sl. ząbrŭ, dubletul lui ząbŭ (Cihac, II, 473; Conev 56); zîmbri, vb. (a jindui; a-și arăta dinții). Zimbru (var. zîmbru), s. m. (bizon, Bison priscus), este același cuvînt, din sl. ząbrĭ, cf. pol. zabr. – Cf. zîmț, zăbală.

AFTĂ, afte, s. f. Ulcerație superficială și dureroasă, care apare pe mucoasa gurii sau a faringelui. – Fr. aphte (lat. lit. aphtae).

GURĂ aftă, bot, bușon, cățea, cioc, cioclonț, ciocomengo, clanță, clempano, cloanță, clonț, cobză, cutia vorbirii, fermoar, flașnetă, flaut, fleancă, fleoarță, flisc, flit, gingie, goarnă, govie, ială, mijă, morișcă, mozgă, muian, muie, muștiuc, muzicuță, ocarină, papacioacă, papagal, papiț, papiță, plisc, pupătoare, pupăză, rât, scuipătoare, teflu, țarcă, țiu, zotcă.

AFTOS, -OASĂ, aftoși, -oase, adj. Care este caracterizat prin prezența aftelor. ◊ Febră aftoasă = boală contagioasă specifică vitelor cornute, dar transmisibilă și omului, care se manifestă prin stare febrilă și prin erupții (afte) localizate pe mucoasa bucală și uneori pe diverse regiuni cutanate. – Din fr. aphteuse.

acrúm n., (ngr. akrúmi, id.) Rar. O boală a pruncilor (afte?). Sare amară (sulfat de magnezie)?

*áftă f., pl. e (lat. aphta, d. vgr. áphta, aftă, d. apto, prind, inflamez). Med. Mică ulcerațiune (pușchea) care se face pe membranele mucoase ale guriĭ orĭ ale faringeluĭ. V. mărgăritar.

*aftós, -oásă adj. (d. aftă). Care are afte: angină aftoasă.

mărgăritár n., pl. e (ngr. margaritári, de unde și alb. margaritár. V. mărgărit). Perlă, o bobiță sferică dură și strălucitoare ca sidefu și care se află în niște scoĭcĭ, maĭ ales în stridiĭ, și căreĭa oameniĭ vanitoșĭ îi atribue mare valoare și o poartă ca ornament. Fig. Lucru orĭ ființă excelentă: acest om e un mărgăritar. Dințĭ ca mărgăritarele, foarte albĭ și frumoșĭ. Un fel de bube (după fr. muguet) care seamănă cu aftele și pe care le cauzează în gura copiilor micĭ, răŭ nutrițĭ, o cĭupercă numită oidium álbicans. S. m. Vest. Lăcrămĭoare, o plantă (convallaria majalis). Est. Hurmuz, un copăcel caprifoliaceŭ ale căruĭ fructe îs niște bobițe albe maĭ marĭ de cît mazărea și care seamănă a mărgăritare (symphori carpus racemosus saŭ symphória racemosa). Un fel de vîsc (numit și vîsc de stejar) care face niște bobițe galbene (loranthus europaeus). – Scoĭcile cu mărgăritare se află maĭ ales în marea Roșie, golfu Persic, împrejurimile Ceylonuluĭ și, în general, în oceanu Indian pînă pin Australia. Pescuirea lor se face în timpu liniștiĭ musonilor de nord-est, de la răsăritu pînă la apusu soareluĭ. Cufundătoriĭ, de ordinar negri, se lasă în apă pin ajutoru uneĭ funiĭ de capătu căreĭa e legat un bolovan, pe care-șĭ sprijină picĭoarele. Eĭ culeg în grabă scoĭcile pe care le găsesc, le pun într’o rețea, scutură funia, și alțiĭ îĭ trag afară. Uniĭ cufundătorĭ ajung să poată sta supt apă maĭ multe minute, pe cînd omu neobișnuit de abea ajunge la 40-50 de secunde fără să răsufle.

jăbălui, jăbăluiesc, vb. tranz. – A frecționa pielea (Memoria 2004). – Probabil din jabă „boală a vitelor, a oilor sau a câinilor în primul an de viață, care le învinețește pielea” (< bg. žaba „boală, aftă”) + -lui.

aftă s. f., g.-d. art. aftei; pl. afte

afte f. pl. Med. bubulițe sau bășicuțe în gură și gâtlej.

aftos a. caracterizat prin prezența aftei: febră aftoasă.

AFTĂ, afte, s. f. (Mai ales la pl.) Ulcerație superficială, dar dureroasă, care apare pe mucoasa gurii sau a faringelui.

PLEASNĂ, plesne, s. f. 1. Capătul subțire al biciului, împletit în două vițe simple și terminat cu un smoc de șuvițe neîmpletite, de fuior, de rafie, de păr de cal sau de mătase. V. șfichi. Vreun ștrengar de băiat încerca să-l urnească la fugă, îl zburătorea cu pietre, î.1 atingea cu pleasna biciului. AGÎRBICEANU, S. P. 170. Porunci apoi dă craiul pe pag în vergi să-l bată, Cu bici în patru plesne s-o smicure pe fată. COȘBUC, P. II 201. Și fă pleasnă de mătase, Și pocnește-n boi tusșase. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 82. ◊ Expr. A lua (pe cineva) în pleasnă = a ironiza (pe cineva) luîndu-l peste picior; a șfichiui. A aduce (pe cineva) în pleasna de bici = a aduce (pe cineva) cu mare grabă, în timpul cel mai scurt. Nașa Uța repezi pe Ana la Cerneț acasă, s-o aducă în pleasnă de bici pe Sofia lui Stoica. SADOVEANU, M. C. 185. 2. Fir de care se prinde cîrligul, la capătul sforii de pescuit. 3. (Mai ales la pl.) Iritație a mucoasei limbii și cerului- gurii, manifestată prin apariția unor bube sati bășicuțe albe. V. aftă. [Romîncele din Bucovina] spală nu numai capul copilului, ci și gurița acestuia, anume ca să nu capete plesne. MARIAN, NA. 114. – Variantă: (1) plesnă (PAMFILE, I. C. 212) s. f.

jăbălui, jăbăluiesc, vb. tranz. – (reg.) A frecționa pielea (Memoria, 2004). – Probabil din jabă „boală a vitelor, a oilor sau a câinilor în primul an de viață, care le învinețește pielea” (< bg. žaba „boală, aftă”) + suf. -lui.

acrum s. v. AFTĂ.

AFTĂ s. (MED.) (pop.) acrum, pleasnă. (~ a mucoasei.)

acrum² sm [At: PISCUPESCU, O. 215/14 / Pl: ~i / E: ngr ὰϰροὑμι] 1 (Med) Aftă. 2 (Înv) Medicament nedefinit mai îndeaproape.

aftă sf [At: DA / Pl: ~te / E: fr aphte, lat aphtae] 1-2 Bășicuță plină cu lichid opalescent, care apare pe mucoasa gurii sau a faringelui și care, prin spargere, lasă în loc o mică ulcerație.

after hours ls [At: DN³ / P: aftă auărs / E: eg after hours] Reuniune amicală după orele de activitate cotidiană, folosită, mai ales, ca prilej de a cânta muzica în ansamblu.

afterpic sn [At: DN³ / Pl: ~uri / P: aftă- / E: eg afterpeak] (Mar) Compartimentul cel mai apropiat de pupă al unei nave.

aftoid, ~ă a [At: DEX² / P: ~to-id / Pl: ~izi / E: fr aphtoïde] (Med) Cu aspect de aftă.

aftos, ~oasă a [At: DA / Pl: ~oși, ~oase / E: fr aphteuse] 1 Cu afte. 2 (Îs) Febră ~ oasă Boală contagioasă specifică vitelor comute, dar transmisibilă omului, care se manifestă prin stare febrilă și prin erupții (afte) localizate pe mucoasa bucală și, uneori, pe diverse regiuni cutanate.

pleasnă s. v. AFTĂ. STOMATITĂ.

gurar [At: JIPESCU, O. 106 / Pl: ~i sm, ~e sn / E: gură + -ar] 1 sm (Înv) Lucrător care stătea la intrarea în mină spre a răsuci frânghiile. 2 (Mpp) Aftă (1). 3 sn (Reg) Guritor. 4 sn (Reg) Instrument cu care astupă gura cuptorului.

limbar s [At: BIANU, D. S. 421 / Pl: ~i și ~e / E: limbă + -ar] 1 Anomalie congenitală care constă în faptul că membrana care leagă partea inferioară a limbii (1) de partea inferioară a gurii este prea dezvoltată și se întinde până spre vârful acesteia, ținând-o prinsă strâns și împiedicându-i astfel libera mișcare. 2 (Reg; lpl) Boală care constă în apariția unor mici tumori sau vezicule pe mucoasa cavității bucale și mai ales pe limbă (1) Si: aftă, stomatită, (pop) bășică, (reg) căței, pușchea. 3 (Ban; Trs) Cobe (10). 4 (Buc) Febră aftoasă. 5 (Bot; Mol) Limba-cucului (Botrychium lunaria).

pleasnă sf [At: ANON. CAR. / V: (pop) ~aznă, (reg) plesnă, pleznă, ploaznă, puleaznă / Pl: plesne, (înv) ~e, (reg) plesni / E: plesni] 1 (Pop) Șfichi la bici. 2 (Pgn) Bici. 3 (Îlv) A lua (pe cineva) în ~ (sau în ~na biciului) A satiriza. 4 (Îal) A ironiza. 5 Lovitură de bici. 6 (Rar) Zgomot produs de plesnirea biciului. 7 (Reg; fig) Vorbă usturătoare, sarcastică. 8 (Reg) Fiecare dintre cele trei curelușe, mai înguste, cu care se încheie cureaua la cioareci și care se prind în trei catarame. 9 (Reg) Șuviță de păr. 10 (Trs) Fir de in sau de cânepă. 11 (Pes; reg) Fir de strună legată la capătul sforii undiței, de care se prinde cârligul. 12 (Trs; îf plesnă) Disc sau verigă care se pune pe osia roții căruței, între umeri și roată sau între roată și leucă, pentru a le apăra de frecare. 13 (Reg) Bucată mică, țandără, așchie desprinsă din ceva. 14 (Olt) Mătreață. 15 (Pop; mpl, lsg csc) Afte, mai ales la copiii mici. 16 (Med; pop; pgn) Stomatită. 17 (Reg; îf pleaznă) Stâncă sau piatră pe cale să se despice într-o mină. 18 (Reg; îaf) Crăpătură în stâncă. 19 (Ent; reg; îf pleaznă) Șvab (Periplaneta orientalis). 20 (Ent; reg; îaf) Câinele-babei (Oniscus murarius).

pogan, ~ă [At: PRAV. GOV. 134^v/14 / A și: pogan / V: (rar) ~gon, (îrg) ~găn / Pl: ~i, ~e / E: slv поганъ, mg pogány] 1-2 a (Îrg) (Om) păgân. 3 a (Reg; d. oameni) Iute la mânie Si: arțăgos, furios. 4 a (Reg; d. oameni) Fără milă Si: aprig, crud, cumplit, rău, (înv) câinos, crâncen. 5 sf (Mar) Ciudă. 6 sm (Olt; spc) Copil rău. 7 sma (Ban) Drac. 8 a (Reg; d. ființe) Urât. 9 a (Reg; d. ființe) Slut. 10 av Urât. 11 av Grosolan. 12 a (Trs) Aftă. 13 sf (Reg) Boală de vite, probabil febră aftoasă. 14 a (Reg; d. oameni) Mare. 15 a (Reg; pex; d. ființe) Puternic. 16 a (Trs) Care are mare putere de muncă. 17 a (Trs) Care lucrează mult Si: harnic. 18 a (Trs; Ban; d. stări, acțiuni, fenomene ale naturii etc.) Intens. 19 a (Trs; Ban; d. acțiuni, fenomene ale naturii etc.) Care este în plină desfășurare, în toi Si: grozav, strașnic. 20 a (Trs; Ban; d. anotimpuri, perioade de timp etc.) Cu o vreme foarte rea. 21 a (Reg) Murdar. 22 a (Reg) Spurcat. 23 sm (Reg) Om prost.

pușchea sf [At: KLEIN, D. 409 / V: (reg) fâșta, fâștie, fușcea, fuș~, fușteală, fustie (Pl: ~eli), pâș~, pusce, puscea, puschea, pustea, pușcea, pușche sn, ~ei sn, pușchie, ~uă, puștea / Pl: ~ele, (reg) pușchi / E: ml *pustella] 1 Veziculă dureroasă pe mucoasa cavității bucale, mai ales pe limbă Si: aftă, bășică, (îrg) pojghiță, purcelușă, pușchineață, mărgea. 2 (Fam; îe) ~(-ți) pe limbă(-ți) Ferească sfântul să nu se întâmple lucrul neplăcut despre care ai vorbit! 3 (Pex; îf pușcheî) Boală care se manifestă prin apariția unor pușchele (1).

aftă s. f., g.-d. art. aftei; pl. afte

*AFTE sf. pl. 🩺 Bubulițe, sgrăbunțe, bășicuțe care se fac pe buze, pe gingii, în gîtlej, etc. [fr. aphte < lat.].

*AFTOS adj. 1 🩺 Care e caracterizat prin prezența aftelor: angină aftoasă ¶ 2 🐕 Febră aftoasă, boală epidemică care se ivește la vitele bovine și se transmite la oi, capre și cu deosebire la porci, apoi la cîini și pisici și chiar la găini și om; e numită de popor „boala de unghii și de gură” [fr. aphteux].

CĂFTĂNIE sf. Calitatea de boier cu caftan, boierie: Și răzăși cu răzășie Și ciocoi cu ~ DLVR..

limbar s.n. I 1 (anat.; pop.) <pop.> ața limbii (v. ață), ață-la-limbă, frâul limbii (v. frâu). Limbarul este membrana care unește fața inferioară a limbii cu mucoasa gurii. 2 (med.; pop.) v. Aftă. 3 (med. vet.; mai ales la bovine; reg.) v. Febră aftoasă. 4 (med. vet.; reg..) v. Cobe. II (bot.; reg.) v. Limba-cucului (v. limbă) (Botrychium lunaria).