A, ab, ad... Cu aceste prepoziții latine s-au format numeroase expresii. lată cîteva mai răspîndite: Ab absurdo (prin reducere la absurd); Ab antiguo (din vechime); Ab hoc et ab hac (de la aceasta și de la aceea); Ab imo pectore (din tot sufletul); Ab initio (de la început); Ab intestat (fără testament); Ab irato (sub imperiul mîniei); Ab origine (de la obîrșie); ș.a. Ad acta (la acte, la dosar); Ad gloriam (pentru glorie); Ad hominem (la om, personal); Ad honores (onorific, fără plată); Ad infinitum (la nesfîrșit); Ad interim (interimar, provizoriu); Ad libitum (după plac, pe alese); Ad litem (pentru un proces); Ad litteram (după literă, cuvînt cu cuvînt); Ad patres (referitor la strămoși); Ad perpetuam rei memoriam (spre veșnică amintire); Ad rem (la problemă, la obiect, precis); Ad unum (pînă la unul); Ad usum (după obicei); Ad valorem (după valoare); ș.a. A fortiori (cu atît mai mult); A minima (prea puțin); A priori (din cele dinainte); A posteriori (din experiență) ș.a.

a posteriori adv. din experiență, după consecințe, în opoziție cu a priori.

A PRIORI adv. (Fil.) În mod aprioric. [Pr.: -pri-o-] – Din lat. a priori.

A PRIORI loc. adj. și adv. (în mod) aprioric. (< lat. a priori, din ceea ce precedă)

a priori (lat.) (-pri-o-ri) loc. adj., loc. adv.

A PRIORI adv., adj.invar. Înaintea oricărei experiențe, înainte de fapte, în mod aprioric. [Pron. -pri-o-ri. / < lat. sc. a priori – din ceea ce precedă].

A PRIORI loc. adj., loc. adv. (Fil.) (În mod) aprioric. [Pr.: -pri-o-] – Loc. lat.

a priori [At: MAIORESCU, CR. I, 110 / P: a pri-o- / E: lat a priori] 1-2 la, lav (Flz) Aprioric (1-2). corectat(ă)

a priori.

A priori (lat. „Din cele precedente”, „Din ceea ce este mai dinainte”). Apriorismul este o teorie idealistă a cunoașterii, formulată de filozofii germani Leibniz și Kant, concepție care se bazează pe rațiunea pură, independent de experiența lumii înconjurătoare. Cînd cineva pretinde că cunoaște ceva dinainte, se spune că știe apriori. Uneori este întrebuințat și derivatul: aprioric. De pildă Engels, în celebra sa lucrare Anti-Dühring, scrie la pag. 45: "Dl. Dühring socotește de asemenea că poate construi întreaga matematică pură, asemeni formelor de bază ale existenței, în mod aprioric, adică din cap, fără să se folosească de experiențele pe care ni le oferă lumea exterioară. FIL.

*A PRIORI loc. adv. lat. Înainte de a se cerceta cu de-amănuntul faptele, înainte de a se face experiența.

a priori loc. adj., loc. adv. (sil. pri-o-ri)

A PRIORI (lat.) = Din ceea ce este mai înainte. Legile nu se făuresc a priori, ci din trebuințele poporului.

APRIORI adv. (Fil.) În mod aprioric. [Pr.: -pri-o-] – Fr. a priori (lat. lit. a priori).

a priorì adv. înainte de orice experiență, din pură rațiune: judecată a priori, opus lui a posteriori.

aprioric, ~ă a, av [At: DAMÉ / P: ~pri-o~ / Pl: ~ici, ~ice / E: a priori + ~(i)c, după ger apriorisch] 1-2 av, a (Flz) (Într-un mod) independent de experiență, bazat numai pe rațiune Si: a priori.

*aprióric și aprioríst, -ă adj. (germ. aprioristisch). Barb. A priori (lat. „din ainte”, adică „în ainte de a cerceta”).

*APRIORISTIC adj. Care se face pe cale „a priori”: metodă ~ă [după germ. aprioristisch].

INFERÉNȚĂ (< fr.) s. f. 1. (LOG.) Operație a gândirii prin care se trece de la un enunț la altul în mod deductiv sau inductiv, direct (i. imediată) sau indirect (i. mediată). Poate fi necesară sau probabilă. 2. (MAT.) I. bayesiană = metodă de analiză statistică ce combină informația dată de probabilitățile a priori cu aceea obținută printr-o selecție, exprimând informația finală prin probabilități a posteori.

INTUÍȚIE (< fr., lat.) 1. (FILOZ., PSIHOL.) Cunoaștere sau înțelegere nemijlocită, neprecedată de nici un fel de inferență, a adevărului unor propoziții, a realității exterioare, a valorilor, considerată a oferi o certitudine absolută în cunoaștere. ♦ (La Descartes) Cunoaștere imediată a noțiunilor și adevărurilor fundamentale, simple și ireductibile, ce nu mai pot fi supuse îndoielii și care constituie punctul de plecare al deducției. ♦ (La Bergson) Formă de cunoaștere sui-generis, superioară cunoașterii intelectuale, de aceeași natură cu instinctul și simțul artistic, înțeleasă ca un fel de simpatie prin care conștiința umană surprinde lucrurile în ele însele. ◊ (La Kant) I. pură = formă a priori a sensibilității, condiționând orice i. a lucrurilor. 2. Descoperire bruscă, revelatorie, în aparență nepregătită, a unui adevăr, a soluției unei probleme etc. ♦ Inspirație, presentiment. 3. (La Schelling, Bergson ș.a.) Cunoaștere sui-generis, de natură în esență irațională, opusă și superioară cunoașterii discursive și analitice, care ar face posibilă sesizarea nemijlocită, fără o elaborare logică prealabilă, a esenței.

INTUIȚIONÍSM (< fr.) s. n. 1. (FILOZ.) Doctrină care susține că există anumite elemente de cunoaștere fermă, absolut sigure, la care se ajunge prin intuiție, nu prin mijloace empirice. I. a apărut ca reacție la pozitivismul din sec. 19, fiind o încercare de reînviere a metafizicii. Metafizicile intuiționiste au însă ca obiect viața, devenirea, temporalitatea și pun accent pe trăirea umană, respingând realitatea inteligibilă a metafizicii tradiționale. Reprezentanți: H. Bergson, L. Klages. 2. (ETICĂ) Orice teorie după care normele sau principiile moralei sunt înțelese a priori, asemenea adevărurilor logice sau matematice (G.E. Moore, W.D. Ross ș.a.). 3. (MAT.; LOG.) Orientare metodologică fundată la începutul sec. 20 de L. Brouwer și dezvoltată de A. Heyting, care consideră că scopul ultim al matematicii și logicii se reduce la construirea și intuirea formațiilor matematice și logice. V. formalism (3).

KANT, Immanuel (1724-1804), filozof german. Prof. univ. la Königsberg. Întemeietor al criticismului. În continuarea disputelor dintre raționaliști (R. Descartes, G.W. Leibniz) și empiriști (J. Locke, G. Berkeley și D. Hume), filozofia transcendentală a lui K. a întreprins o inovatoare cercetare a limitelor gândirii, încercând să determine condițiile a priori ale cunoașterii (rațiunea pură), ale moralei (rațiunea practică) și ale judecății estetice și teleologice. După K., cunoașterea „lucrului în sine” este imposibilă, doar fenomenele fiind accesibile: inițial, senzațiile sunt ordonate de cele două intuiții a priori, spațiul și timpul, apoi percepțiile sunt raportate la obiecte empirice de către funcțiile sintetice ale intelectului, categoriile; pentru ca, prin rațiune, lucrurile să fie idealizate. În etică, K. supune acțiunile unui criteriu suprem al datoriei, imperativul categoric: „acționează întotdeauna după o maximă care ai vrea în același timp să devină o lege universală”. În estetică, K. instituie judecata de gust ca pe o universalitate neconceptualizată și nedemonstrabilă; legile științifice sunt posibile prin acceptarea judecății teleologice, care se sprijină pe conceptul a priori al finalității naturii. Op. pr.: „Critica rațiunii pure”, „Critica rațiunii practice”, „Prolegomene”, „Logică”.

LANFRANCO di Pavia (c. 1005-1089), călugăr benedictin italian. A învățat la abația din Bec, al cărei prior a devenit (1046) și unde a avut ca discipoli o serie de personalități ale epocii (Anselm de Canterbury). Consilier al lui William Cuceritorul, a devenit episcop de Canterbury (din 1070), contribuind la refacerea catedralei și la reorganizarea Bisericii anglicane. Autor al unui tratat despre euharistie, devenit clasic în Evul Mediu („Liber de corpore et sanguine Domini”).

MIEL s. m. I. 1. Puiul (de sex masculin al) oii, de la naștere pînă la doi ani. V. c î r l a n, c î r ț a r, n o a t e n. Ca intru ínturearece miei grași, așa se fie cu măndarea noastră între tire astădzi. PSALT. 328, cf. 314. Și săturâ ei de grîul satelor, supseră miarea den piatră . . . , unt de vacă și lapte de oaie cu grasul mieilor. CORESI, ap. GCR I, 15/21. Oi cu miei (a. 1 626). GCR I, 74/33. Ș-au spălat veșmintele sale și le-au înălbit în sîngele mielului. N. TEST. (1648), 309^r/9. Aducețî-i cu miei grași, Domnului și slavă. DOSOFTEI, PS. 86/13. Masa cea de taină iaste gata, mielul. . .pentru tine să junghe (a. 1691). GCR I, 293/25, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 187, MAN. GOTT. 132, BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Lupii și mieii nu vorbesc. HELIADE, O. II, 73. Cît sînt ele rușinate, Sărmănelele femei, La bărbați ele sînt date Spre jertfire, ca pe mei. MILLO, în PR. DRAM. 333. Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n râpigiune. ALECSANDRI, P. III, 33, cf. JIPESCU, O. 48. Îi aducea pe cel mai frumos dintre mieii priori. SLAVICI, N. I, 36. A fost odată ca niciodată, . . . de cînd se luau de gît lupii cu mieii. ISPIRESCU, L. 1, cf. 208, LIUBA-IANA, M. 110. Cînd fată oile, partea bărbătească se cheamă miel. ȘEZ. VII, 192. Carnea de miel (între 6 luni) este plăcută la gust. BIANU, D. S. 516. Mieii bolnavi se freacă la foaie cu oloiu de sămînță. PĂCALĂ, M. R. 271. Mieii fătați. . . sînt lăsați pînă în săptămînă moșilor cu mamele lor. DIACONU, P. 12, cf. 37. Oile cu miei sînt băgate în strungă, GR. S. VI, 53. Lupul, mielul, leul. . . Stau în fabulă, de sfadă, ca la teatru, cîte doi. ARGHEZI, S. P. 9. Partea bărbătească se zice mei, cîrlan, berbec. H III 96. Măi mocane, oaia mea a fătat trei miei. ib. XIII 348, cf. I, II, III, IV, V, VIII₂, IX, XIII, XV, XVI, XVIII. Uște-mi-se cununa Ca cîmpu primăvara, Cînd oile sînt cu miei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 243. Ușurelu-s ușurel, C-am mîncat carne de miel. id. ib. 364, cf. ALR I 377, 1772, 1773, 1775, 1776, 1778, 1 780, 1849, ALR SN I h 251, A I, II, III. Mielul blînd suge la două oi (sau mume). PAMFILE, J. II, 154. Între lup și între miel, credință nu se păzește. ZANNE, P. I, 513. Nici oaia cu doi miei, nici lupul flâmînd. NEGRUZZI, S. I, 249, cf. ZANNE, P. I, 513. Lupul, unde a mîncat mielul, nouă ani cearcă a-și găsi hrana. ZANNE, P. I, 517. Tot mielul pe piciorul lui se spînzură (= fiecare pasăre pe limba ei piere, v. p a s ă r e), id. ib. 554. Mielul, după ce e slab, are și coada lată. id. ib. Am luat un miel și m-am văzut chel, se spune despre copiii care sînt tunși pînă la piele. Cf. id. ib. II, 518. Și mielul bine fript și frigarea să nu arză. id. ib. III, 663. Am un ocolaș Plin de miei albi (Dinții). GOROVEI, C. 132. ◊ (Ca termen de comparație) Munții giucară ca berbecii oilor și dealurile ca mieii oilor. PSALT. HUR. 99^r/9, cf. PSALT. 242, 243, CORESI, PS. 321/5. Ca un miel de giungheat pentru păcatele noastre. VARLAAM, ap. GCR I, 104/37. Iorgachi visternicul venisă. . . de bună voie, ca un miel spre giunghere. M. COSTIN, LET. I, 326/22. Acestu Dosofteiu mitropolit. . . multe limbi știe . . . și altă adîncă carte și-nvățătură. . . și blînd ca un miel. NECULCE, L. 98, cf. PAMFILE, J. I, 127, H XIV 106. ◊ (Regional) Miel sugărel v. s u g ă r e l. De-a mielul = numele unui joc de copii, care constă în azvîrlirea unui băț astfel ca acesta să atingă pe rînd pămîntul cu cele două capete. Cf. PAMFILE, J. I, 53. (Regional) Zăpada (sau omătul, neaua) mieilor sau zăpada la miel = mielușei. V. m i e l u ș e l (II). Ș-au să ne mai bată viscole, căci trebuie să vie asupra lumii omătul mieilor. SADOVEANU, 92, cf. ALR II 2440/64, 102. ◊ E x p r. A umbla ca mielul orbului = a) a umbla neîngrijit. Cf. ZANNE, P. IX, 663; b) a umbla fără rost. Cf. id. ib. A avea somnul mieilor = a dormi mult. Cf. PAMFILE, j. II, 154. A se face miel de ghindă = a fi lipsit de caracter. ZANNE, P. IX, 663. ♦ Epitet dat unei persoane bune și blînde. Cf. LM, DDRF, ZANNE, P. VI, 684. ◊ (În limbajul bisericesc) Mielul lui Dumnezeu (sau Domnului) - Isus Hristos. Iată mielul lui Dumnezeu carele ridică păcatul lumei. ANTIM, P. 27, cf. LM. ♦ Carne de miel (II). Ospătarul le dete borș cu miel. NEGRUZZI, S. I, 280. ♦ Blană de miel (I 1). Cf. LB. Un cap cu plete de o sălbătăcită neregularitate, înfundat într-o căciulă de miel. EMINESCU, N. 33. S-a ivit un voinicel. . . Cu cușmă creață de miel. ȘEZ. I, 10. 2. P. g e n e r. (Rar) Puiul (de sex masculin al) altor animale decît oaia. Această lamă fiind parte femeiască și întimplîndu-să a ave doi mei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99/19. Mielul caprei. GL. V. J. II. 1. (Regional, în sintagma) Miel negru = motiv decorativ cusut cu lînă neagră pe gulerul și pe mînecile cojocului. Pe guler se coase mielul negru din lînă măruntă. PĂCALĂ, M. R. 513. Tot cu miel negru și cu umplutură se provăd și brațele și mînecile. id. ib. 2. (Neobișnuit, în sintagma) Mielul cel de aur = numele unei decorații spaniole; lîna de aur. Filip II craiul Ispaniei. . . au dăruit pe Sigismund Batori cu mielul cel de aur. . . și i l-au și acățat pre piept cu mare pompă. ȘINCAI, HR. II, 265/21. – Pl.: miei. – Lat. agnellus.

MÎNGÎIÉRE s. f. Acțiunea de a (s e) m î n g î i a și rezultatul ei. 1. Încurajare, îmbărbătare; consolare; ajutor, sprijin; alinare, liniște sufletească; ceea ce constituie o consolare, un sprijin, un ajutor pentru cineva. După înmulțirea durerilor meale întru înrema mea, măngăiarea ta veseli sufletul mieu. PSALT. 197. Aceasta grăesc întru lume, spre mîngîiarea acestora. CORESI, EV. 187, cf. 56, 89, 231. Pururea-s biruit, măngăiare n-am fără tine, biruitoarea lumiei. PARACLIS (1639), 247. Și v-ați uitat de mîngîiare, carea grăiaște voao ca fiilor. N. TEST. (1648), 300^v/34. Doamne-n scut de bună vreare Ne-ncununi fără scădeare (cu mîngăiare). DOSOFTEI, PS. 22/22. Grabnică și tare mîngîiare dă . . . robilor . . . tăi, I[su]se. ANTIM, ap. GCR II, 15/24. Mă dăruiaște cu făt. . . să-mi fie măngîiere sufletului mieu (cca 1760). GCR II, 67/35. Dîndu-le domnul tuturor măngăere ca aceea, că vor avea toți o dreptate. GHEORGACHI, LET. III, 289/22, cf. MINEIUL (1776), 144^r2/20. Nice știu prin ce locuri străine Va fi ea petrecînd zile amare Și de are vreo mîngăiare. BUDAI-DELEANU, Ț. 181. Îndreptarea și mîngîierea acelor sate să chibzuim a o face prin sporul de lude a celor împuternicite (a. 1819). DOC. EC. 195. În oricare-a mea faptă eu n-aveam mîngîiere. HELIADE, O. I, 175. În loc de mîngîiere, suspinurile se aprind mai tare. MARCOVICI, C. 20/17, cf. 9/13, 9/18. Asămine cîntighe. . . îi era de mîngîiere la ticăloșiile sale. DRĂGHICI, R. 47/30, cf. 3/16, 54/10, 88/29. Sub povara unor întristate împregiurări, omului este de mîngîiere a-și aminti fericirea trecută. ASACHI, S. L. II, 55. N-au răgaz, nu au odihnă, nici pot ave mîngîiere, Decît numai în suspinuri, în lacrimi și în durere. CONACHI, P. 100, cf. 27, 83, KOGĂLNICEANU, S. A. 229. Domnița Manda. . . era singura mîngîiere ce-i lăsase o soție mult iubită. NEGRUZZI, S. I, 105, cf. 140. Streini prinți ce ne apăsară au dat lor drept mîngîiere Averi, cinsti, care odată se-mpărțeau drept răsplătiri. ALEXANDRESCU, M. 23, cf. ALECSANDRI, P. I, 16, N, 74, 98, id. T. I, 440. Suspină toate ca trista păsărică Și află mîngîieri. BOLINTINEANU, O. 7. Rămăsesem singura mîngăiere a tatălui meu celui amărît. EMINESCU, G. P. 43. Slavă ție, Doamne ! zise moșneagul, că pot să duc și babei mele o mîngîiere! CREANGĂ, P. 75. Afirmația asta ete un fel de mîngîere ce-și face el a priori pentru eventuala indiferență din partea lumii. CARAGIALE, O. VII, 135. Căci numai tu, tată, ești mîngiierea noastră. ISPIRESCU, L. 12. Nu au nici chiar mîngiierea de a-și putea tipări scrierile. MACEDONSKI, O. IV, 6, cf. GHEREA, ST. CR. II, 303. Dar și-atít e mîngîiere, Cu iubiții tăi să fii La un loc și-ntr-o durere, COȘBUC, P. II, 10. O singură mîngăiere avusese Masinca: La Huși, Domițian va găsi un prieten: pe Ghigu. BASSARABESCU, V. 15, cf. REBREANU, R. i, 192. Atîta mîngîiere și sprijin aveam și eu la bătrînețe. MiRONESCU, S. A. 34. Cartea lui a fost pentru mine mîngîiere în multe ceasuri amare. SADOVEANU, E. 100, cf. ZANNE, P. II, 501, V, 550. 2. Satisfacție, mulțumire, desfătare, plăcere, bucurie, încîntare, (învechit) mîngîietură (4). Aduseră pruncul viu și fu mîngăiare nu puțină. COD. VOR. 18/4. Îi făcea mîngîiere, văzîndu-l la acest hal. PANN, E. II, 109/18, cf. I, 97/3. Iar mie nu mi-i iertată nici atîta mîngîiere. CONACHI, P. 83, cf. 103. Asta-i legea crudei soarte, Lege făr'de mîngăieri ! ALECSANDRI, P. I, 172. Nu-i rău, mâi Ștefane, să știe și băietul tău o leacă de carte, nu numai decît pentru popie . . . Cartea îți aduce și oarecare mîngăiere. CREANGĂ, A. 22, cf. 75, VLAHUțĂ, O. A. 78, AGÎRBICEANU, A. 111. Viața este scurtă și, dacă nu e nici femeie, nici copil, banii nu aduc prea mare mîngîiere. GALACTION, O. 181, cf. 31. Sînt în lumea noastră, soră, mîngîieri necunoscute. EFTiMIU, Î. 110. Mîngîierile căminului Sînt poate mai plăcute Decît veșnica luptă Și rătăcirile fără capăt. BRNIUC, V. 30. Cel ce lucră în durere Va secera cu mîngîiere ! ASACHI, S. L. I, 128. 3. Dezmierdare, alintare, (rar) mîngîietură (5). Ochii ei. . . păreau că cereau o dulce mîngîiere la chinurile ce ea suferea. FILIMON, O. I, 115. Ca mângâierea, pă muiere, nimic alt o supune. ZANNE, P. VIII, 388. Dacă nu-ți ieșeam în drum, Ai fi dat cu bucurie Altuia străin, nu mie, Mîngîierile de-acum. TOPÎRCEANU, M. 58, cf. id. B. 101. Îmi trec mîna prin păr, în dorul unei mîngîieri de neajuns. CAMIL PETRESCU, U. N. 287. ◊ F i g. Asemeni unor dragi păreri Ce-au legănat în mîngăieri Copilăria mea. IOSIF, PATR. 7. Flori roșii tomnatece . . . rîdeau subt mîngăierea soarelui ieșit brusc din pînzișul de nouri. REBREANU, R. I, 175. Primăvara aducea mîngiierea depărtărilor. SADOVEANU, O. I, 246. Pe fereastra deschisă veneau mîngîierile verii. id. ib. 268. 4. Compus: mîngîierea-nevestei = numele unui dans popular. Cf. MARIAN, H. 17, VARONE, D. 113. 5. Compus: mîngîierea-apelor = silur (Euphrasia stricta). Cf. DDRF, GRECESCU, FL. 446, PANȚU, – Pl. mîngîieri. – Și (învechit și regional) mîngăiere, (învechit) mîngîiáre, mîngăiáre, măngîiére, măngăiére, măngăiáre s. f. - V. mîngîia.

PARMENIDE din Eleea (c. 515-c. 445 î. Hr.), filozof grec. Discipol al lui Xenofan și dascăl al lui Zenon din Eleea, Cel mai important dintre filozofii presocratici. A scris un poem („Despre natură”) din care nu se cunosc decât fragmente. În prima parte sunt aduse argumente a priori privitoare la natura ființei (omogenă, neschimbătoare) și sunt negate realitatea timpului, pluralitatea și mișcarea; în partea a doua este prezentată o cosmologie tradițională care exprimă „opiniile muritorilor”, respinse, de altfel, ca incoerente, în prima parte a poemului. Sistemul său filozofic a exercitat o puternică influență asupra lui Platon, Anaxagoras, Plotin ș.a.

PERUZZI [perúttsi], veche familie florentină guelfă care a dat 10 gonfalonieri, 54 priori, precum și numeroși bancheri, activă, mai ales, în sec. 12-14.

PETRU EREMITUL (PETRU DIN AMIENS) (c. 1050-1115), cleric francez. Unul dintre organizatorii primei cruciade (1095); în 1096 cruciații, conduși de el, au ajuns la Constantinopol, al cărui vicar general a devenit; după aceea, cruciații au înaintat spre Nicomedia (azi Izmir, Turcia), dar P. nu i-a putut stăpâni; el a revenit la Constantinopol spre a cere ajutorul împăratului Alexios I Comnenul și în absența sa armata a fost zdrobită de turci. În 1099 a mers la Ierusalim, apoi a revenit în Franța; prior al mănăstirii augustinilor de la Neufmontier (azi în Belgia).

Potior est, qui prior est (lat. „E avantajat cel care e mai întîi”) – Terențiu, comedia Formio (II, 3, 48). Replica aceasta a devenit un dicton popular, corespunzător proverbului nostru: „Cine se scoală de dimineață departe ajunge”. LIT.

prigoare sf [At: POLIZU / V: ~orie, (reg) preg~, pregor, ~icoară, ~ră, ~oi, ~on, ~or, ~orea / Pl: ~ori / E: prigori] 1 (Reg) Caniculă. 2 (Reg; îf prihoară) Parte a muntelui bătută de soare Si: (reg) arșiță. 3 (Reg; fig; îf prigor) Supărare. 4 Pasăre migratoare, zveltă, de mărimea unei turturele, viu colorată pe corp cu roșu, galben, negru și albastru-verzui, cu cioc lung și curbat, cu coada lungă și ascuțită, care trăiește pe malurile lutoase ale unor ape și care se hrănește mai ales cu albine și viespi Si: albinărel, (rar) ploier, (înv; liv) merop, (reg) albinel, ciuma-albinelor, furnicar, lupul-albinelor, mâncătoare-de-albine, pietrar, ploiește, ploiete, presură¹ (1-2), prigorean, prigoruie, prior¹, viespar, viespăriță (Merops apiaster). 5 (Orn; reg; îc) ~-cu-gât-roșu, prihor-roșu Gușă-roșie (Erithacus rubecula rubecula). 6 (Orn; reg) Viespar (Pernis apivorus). 7 (Reg; îe) A se usca ca ~oria A slăbi. 8 (Reg; îe) A mânca ca ~oria A mânca foarte puțin Si: a ciuguli, a gusta. 9 (Orn; reg; îc) ~-cu-gât-albastru, prihor-albastru Gât-vânăt (Luscinia svecica cyanecula).

1) *prim, -ă adj. (lat. primus, primu [un superlativ de la pro și prae, înainte. Comparativu prior]). Cel dintîĭ, întîĭu: primu om s’a numit Adam, primu prezident, un prim acont, cauză primă. – Vrom. den primă, de-a prima, maĭ întîĭ, în ainte de toate. Azĭ (Bihor) din primă, maĭ întîĭ; în primă, la timp.

prior¹ sm [At: SCL 1973, 46 / Pl: ~i / E: nct] Prigoare (4) (Merops apiaster).

PRIOR² s.m. Superior al unei mănăstiri catolice. [Acc. și prior. / < fr. prieur, cf. lat. prior].

PRIOR¹ ~i adj. pop. (despre miei) Care este fătat primăvara devreme. /<ngr. próoros

prior¹ (grad în magistratură/în ierarhia clericală) s. m., pl. priori

PRIOR² ~ă (~i, ~e) m. și f. Conducător al unei mănăstiri catolice. /<lat. prior, germ. Prior

PRIOR¹ s.m. (Ist.) Titlul unui înalt magistrat în vechile orașe-republici italiene (Florența, Roma etc.). // adj.invar. (Rar) Cel dintîi (în timp sau la rînd). [Pron. pri-or. / < it. priore, lat. prior].

PRIOR, priori, adj. m. (Regional, despre miei) Născut primăvara foarte de timpuriu; p. ext. delicat, fraged. Cînd oile începeau să fete, totdauna el îi aducea pe cel mai frumos dintre mieii priori. SLAVICI, N. I 36. – Pronunțat: pri-or.

prior² (pop.) adj. m. (miel ~), pl. priori

PRIOR², -Ă, priori, -e, s. m. și f. Conducător al unei mănăstiri catolice sau al unei congregații de călugări. [Pr.: pri-or] – Din lat. prior, germ. Prior.

PRIOR¹, priori, adj. m. (Pop.; despre miei) Născut primăvara foarte timpuriu. [Pr.: pri-or] – Et. nec.

prior² sn vz proor

príor, priori, s.m. Conducător al unei mănăstiri catolice: „…în contra lui Paul, priorul claustrului Săntă Marie (…), pentru că priorul a ocupat o parte din pământ” (Mihaly, 1900: 374; dipl. 156). – Din lat. prior, germ. Prior (DEX).

prior¹, priori, s.m. (reg.) prigoare, albinărel, ploier.

prior (titlu în magistratură, în ierarhia clericală) s. m.

!prior² (titlu în magistratură/în ierarhia clericală) s. m., pl. priori

!prior¹ (pop.) adj. m., pl. priori

PRIOR², -Ă, priori, -e, s. m. și f. Conducător al unei mănăstiri catolice. [Pr.: pri-or] – Din lat. prior, germ. Prior.

PRIOR¹ I. s. m. titlul unui înalt magistrat în vechile orașe-republici italiene (Florența, Roma etc.). II. adj. inv. cel dintâi. (< it. priore, lat. prior)

PRIOR², -Ă s. m. f. superior al unei mănăstiri sau congregații de călugări catolici. (< lat. prior, germ. Prior)

PRIOR [prájə], Arthur Norman (1914-1969), filozof și logician neozeelandez. Creatorul logicii temporale, care studiază modurile valide ale argumentelor pe care le implică enunțurile temporale („Timp și modalitate”, „Trecut, prezent și viitor”).

prior (despre miei) adj. m., pl. priori

*priór m. (lat. prior, -óris. V. prim 1). Superior, stareț catolic.

PRIOR¹, priori, adj. (Pop.; despre miei) Născut primăvara foarte timpuriu. [Pr.: pri-or] – Et. nec.

prior³, ~ă smf [At: ȘINCAI, HR. III, 182/14 / P: pri-or / Pl: ~i, ~e / E: lat prior, ger Prior] Conducător al unei mănăstiri catolice sau al unei congregații de călugări catolici Si: egumen, stareț.

priorat (funcție a unui prior¹) (desp. pri-o-) s. n.

PRIORAT, priorate, s. n. Funcție, titlu de prior; perioadă de timp în care cineva exercită această funcție. [Pr.: pri-o-] – Din lat. prioratus, germ. Priorat.

PRIORAT s. n. Funcție, titlu de prior²; perioadă de timp în care cineva exercită această funcție. [Pr.: pri-o-] – Din lat. prioratus, germ. Priorat.

priorat sn [At: ȘINCAI, HR. II, 154/15 / P: pri-o~ / Pl: ~e / E: lat prioratus, ger Priorat, it priorato] 1 Funcție de prior³. 2 Perioadă cât îndeplinește cineva funcția de prior³. 3 Unitate teritorial-administrativă bisericească condusă de un prior³ sau depinzând de o mănăstire catolică. 4 (Înv; pgn) Unitate teritorial-administrativă din unele țări.

priorat s. n. Funcția de prior; perioadă cât îndeplinește cineva funcția de prior; unitate teritorial-administrativă bisericească condusă de un prior sau depinzând de o m-re catolică. – Din lat. prioratus, germ. Priorat.

PRIORAT s.n. Funcție și demnitate de prior. [< lat. t. prioratus, it. priorato].

*priorat (funcție a unui prior²) (pri-o-) s. n.

PRIORAT s. n. funcția, demnitatea de prior²; timpul cât durează. (< lat. prioratus, germ. Priorat)

prioră (conducătoarea unei mănăstiri) (desp. pri-o-) s. f., g.-d. art. priorei; pl. priore

*prioră (pri-o-) s. f., g.-d. art. priorei; pl. priore

A PRIORI adv. Înainte de orice experiență; în mod aprioric. /<Cuv. lat.

priori (a ~) (lat.) (desp. pri-o-ri) loc. adj., loc. adv. (cunoaștere ~, a cunoaște ~) corectat(ă)

PRIORITATE s.f. Întîietate; precădere. ♦ Prioritate de trecere = întîietatea de a trece printr-o intersecție nedirijată cînd la aceasta sosesc în același timp, din direcții diferite, mai multe autovehicule. [Cf. fr. priorité < lat. prior – mai înainte].

prioritáte f. (mlat. prióritas, -átis, d. lat. prior, maĭ întîĭ. V. prim 1). Întîĭetate, calitatea de a fi întîĭu în timp, în drept, în rang.

priu (-ie), adj. – (Bou) pătat cu alb. Origine incertă. Ar putea fi vorba de lat. prῑvus „caracteristic” (Tiktin), dar semantismul nu este clar. – Der. prian (var. prior), adj. (tărcat cu alb), pe care Cihac, II, 290 îl punea în legătură în mod puțin convingător cu slov. prižan „pestriț” și Scriban cu sb. prijan „prieten”. Pric, adj. (Olt., pătat cu altă culoare), pare a fi var. a aceluiași cuvînt; a fost pus în legătură de Diculescu, Elementele, 457, cu gr. ποιϰίλος „pestriț”. Pentru prior, Pascu, Arch. Rom., VI, 264, propunea un lat. *priulus.

proor [At: HEM 1107 / V: preir, preoor, preor, prer, preur, priăr, prier, prior, priur^[1], prool, pror, prour / Pl: ? / E: ngr πρόωρος] 1-3 sns (Reg) Perioadă a zilei care cuprinde, după regiuni, (primele ore de după miezul nopții sau) (vremea prânzului ori) întreg intervalul de timp de la răsăritul soarelui până la prânz. 4 sn (Îe) A da oile în prior A duce oile la pășune înainte de mulsul de dimineață. 5 sn (Îf prour) Vreme care precedă un anotimp. 6 a (Reg; d. miei, îf prior) Născut în prima perioadă a anului. 7 sns Ajun al sărbătorii Sfântului Gheorghe Si: mânecătoare, (reg) proroc. 8 sn (Rar) Ajun al Bobotezei. 9 sns (Olt; csc) Crengi verzi care se pun la porți sau la case în ajunul sau în dimineața unei anumite sărbători. 10 sn Petrecere a băieților care aduc proor (9).

Savonarola, Fra Girolamo (1452-1498), reformator și călugăr dominican italian, profesor de științe naturale la Bologna, iar apoi prior al m-rii Sf. Marcu din Florența. A denunțat corupția și imoralitatea clasei conducătoare și laicizarea clerului, impunând, după alungarea lui Pietro de Medici (1494), un regim teocratic. Trădat de călugării franciscani, a fost acuzat de erezii, dat în judecată, excomunicat de papa Alexandru VI (1492-1503) și ars pe rug.