A FORTIORI adj. (Despre raționamente) Care constă în trecerea de la o judecată la alta, în favoarea celei de-a doua judecăți existând tot atâtea temeiuri sau temeiuri în plus. – Loc. lat.

ABITAȚIE s. f. (Jur.) Drept de folosință a unei case de locuit care este proprietatea altuia. – Din fr. [droit d’]habitation.

ACAPARA, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpăra toate mărfurile sau o anumită categorie de mărfuri de pe piață (pentru speculă); a pune stăpânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-și însuși totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.

ACOPERIRE, acoperiri, s. f. Acțiunea de a (se) acoperi și rezultatul ei. 1. Punere, așezare a unui obiect deasupra altuia pentru a-l înveli, a-l ascunde, a-l apăra etc. 2. Operație de aplicare a unui strat protector pe un obiect prin depunere, pulverizare, placare etc. 3. (Mil.) Accident de teren, pădure sau localitate care împiedică observarea inamicului. ♦ Măsură specială de protecție care asigură anumite acțiuni (de concentrare sau manevră) ale trupelor. ◊ Expr. A avea acoperire = a fi acoperit pentru o acțiune săvârșită conform unor indicații precise. 4. (Fin.) Posibilitatea de a face față unor obligații, unei plăți, unei cheltuieli, de a lichida un deficit etc. Acoperirea acestei sume se face eșalonat. ♦ (Concr.) Fond care asigură această posibilitate. ◊ Acoperire în aur = stoc de aur și de alte active pe baza cărora băncile de emisiune asigură convertibilitatea bacnotelor. – V. acoperi.

ACTINOMICETE s. n. pl. Grup de microorganisme foarte răspândite în natură, înrudite cu ciupercile inferioare, dintre care unele sunt purtătoare de boli pentru om și animale, iar altele produc antibiotice. – Din fr. actinomycètes.

ADAPTOR, adaptoare,^[1] s. n. Circuit electric intercalat între un generator sau un transmițător și un receptor pentru a le adapta unul la altul. – Din fr. adapteur. corectat(ă)

ADIACENT, -Ă, adiacenți, -te, adj. 1. (În sintagma) Unghiuri adiacente = unghiuri care au același vârf, o latură comună și se află de o parte și de alta a laturii comune. 2. Care se înrudește, se învecinează. [Pr.: -di-a-] – Din fr. adjacent, lat. adjacens, -ntis.

ADUNA, adun, vb. I. 1. Tranz. A strânge la un loc ceea ce se află răspândit, împrăștiat, risipit; a ridica de pe jos. 2. Tranz. A aduna din toate părțile; a strânge, a concentra. 3. Tranz. A culege (alegând de ici și de acolo). 4. Tranz. A pune deoparte bani sau alte bunuri materiale; a agonisi. 5. Tranz. (Mat.) A totaliza mai multe numere într-unul singur. 6. Tranz. și refl. A (se) strânge la un loc, formând un grup. ◊ Expr. (Tranz.) Parcă a tunat și i-a adunat, se zice despre oameni foarte deosebiți unii de alții strânși la un loc. ♦ A (se) îngrămădi, a (se) ghemui. – Lat. adunare.

ADUNAT, -Ă, adunați, -te, adj. Strîns² (la un loc). ♦ Spec. (Despre așezări rurale) Cu case așezate una lîngă alta, în strînsă apropiere. – V. aduna.

ADUNAT, -Ă, adunați, -te, adj., s. f. 1. Adj. Strâns² (la un loc). ♦ Spec. (Despre așezări rurale) Cu case așezate una lângă alta, în strânsă apropiere. 2. S. f. art. (Reg.) Una dintre figurile jocului călușarilor. – V. aduna.

ADVERSAR, -Ă, adversari, -e, s. m. și f. Persoană care face concurență, care luptă împotriva altuia sau împotriva unei concepții, a unei idei; rival, potrivnic. ♦ (Sport) Partener de întrecere. – Din fr. adversaire, lat. adversarius.

AFERENT, -Ă, aferenți, -te, adj. 1. Care este în legătură cu ceva, care depinde de ceva sau decurge din ceva. 2. (Jur.) Care se cuvine sau revine cuiva. 3. (Anat.; în sintagmele) Vase aferente = vase care se varsă în altele sau pătrund într-un organ. Nervi aferenți = nervi care transmit excitațiile periferice centrilor nervoși. – Din fr. afférent.

AGLUTINA, aglutinez, vb. I. Refl. (Despre particulele unor materiale) A se lipi unele de altele prin adeziune. ♦ (Despre bacterii, hematii etc.) A se lipi și a se precipita sub acțiunea unor substanțe. ♦ (Despre elemente ale vorbirii) A se lipi unul de altul formând un singur cuvânt. – Din fr. agglutiner, lat. agglutinans, -ntis.

AGLUTINAT, -Ă, aglutinați, -te, adj. (Despre materiale) Ale cărui particule sunt lipite unele de altele prin adeziune. – V. aglutina.

AJUTOR, -OARE, ajutori, -oare, s. m. și f., s. n. 1. S. m. și f. Persoană care ajută pe alta într-o activitate oarecare (secundând-o și subordonându-i-se). 2. S. n. Sprijin, participare la efortul cuiva; îndrumare (în împrejurări dificile); asistență acordată cuiva; ajutorință. ◊ A fi de (sau a veni, a sta în) ajutor (cuiva) = a fi de folos (cuiva), a-l sprijini. ♦ Drept bănesc acordat salariaților în cazul pierderii temporare a capacității de muncă. ♦ Sprijin bănesc. ♦ (Cu valoare de interjecție) Strigăt al celor care se află în primejdie. – Lat. adjutor, -is, adjutorium.

ALANDALA adv. (Fam.) La întâmplare, în dezordine, fără nici o noimă; pe dos. [Var.: halandala adv.] – Din ngr. álla and’álla „unul în locul altuia”.

ALĂTURI adv. 1. (Local) Lângă cineva sau ceva, la dreapta sau la stânga cuiva sau a ceva. ◊ Loc. adj. De alături = vecin, învecinat. ◊ Expr. (Fam.) A nimeri (sau a fi, a merge, a călca) alăturea cu drumul = a greși (în comportare, în păreri etc.). ♦ În alt punct decât cel vizat (dar foarte aproape de acesta). 2. (Modal) Unul lângă altul, unul împreună cu altul (sau cu alții). ◊ Loc. prep. Alături de... (sau, rar, cu...) = pe același plan, pe lângă. ◊ Expr. A fi alături de cineva = a fi solidar cu cineva. [Var.: alăturea adv.] – A³ + lature.

ALEGE, aleg, vb. III. 1. Tranz. A prefera ceva sau pe cineva; a-și fixa preferințele asupra unui fapt sau asupra unei persoane; a decide. 2. Tranz. A desemna pe cineva prin vot; a vota. 3. Tranz. (Pop.) A deosebi dintre alții, a recunoaște dintre mai mulți; a distinge. 4. Tranz. și refl. A (se) împărți formând mai multe grupe. ◊ Expr. (Tranz.) A alege cărare = a despărți părul în două cu pieptenele. ♦ Refl. impers. (Reg.) A apărea clar, limpede. 5. Tranz. A curăța prin selecție. ♦ Fig. A înțelege clar spusele cuiva. 6. Refl. A rămâne cu ceva de pe urma unei acțiuni, a unei împrejurări etc. 7. Refl. A ajunge într-o anumită situație (rea). ◊ Expr. A se alege praf și pulbere sau a se alege praful de cineva (sau de ceva) = a se distruge complet, a nu mai rămâne nimic (din ceva). [Perf. s. alesei, part. ales] – Lat. allegere (= eligere).

ALES², -EASĂ, aleși, -se, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Deosebit dintre alții sau dintr-un tot. 2. (Adesea substantivat) Desemnat prin vot. 3. Deosebit, distins, remarcabil; scump, rar. ◊ Loc. adv. Mai ales = în special, îndeosebi. 4. (Despre țesături) Lucrat cu flori sau cu modele. II. S. m. și f. (art.) Persoană iubită (cu care se căsătorește cineva). – V. alege.

ALTCINEVA pron. nehot. Un altul, o altă persoană; altcareva. – Alt + cineva.

ALTER EGO s. m. Al doilea eu; persoană care se aseamănă întru totul cu alta, încât i se poate substitui. ♦ Om de încredere, prieten nedespărțit. – Loc. lat.

ALTERN, -Ă, alterne, adj. (În sintagmele) Unghiuri alterne (interne sau externe) = fiecare dintre cele două perechi de unghiuri formate de o parte și de alta a două drepte tăiate de o secantă. Frunze (sau flori) alterne = frunze (sau flori) așezate de o parte și de alta a tulpinii sau a ramurilor, la niveluri diferite. Sistem altern = sistem de agricultură bazat pe alternarea culturilor. – Din fr. alterne, lat. alternus.

ALTERNA, alternez, vb. I. Intranz. și tranz. 1. A reveni sau a face să revină succesiv, a lua pe rând unul locul altuia, a se succeda sau a face să se succeadă la intervale aproximativ egale. 2. Intranz. (Despre sunete) A se schimba prin alternanțe (2). – Din fr. alterner, lat. alternare.

ALTERNANȚĂ s. f. 1. Insușirea de a alterna; revenire succesivă. 2. Schimbare regulată a unui sunet din temă prin altul în flexiune sau în familie lexicală; ablaut. – Din fr. alternance.

ALTOI², altoiesc, vb. IV. Tranz. 1. A introduce o ramură a unei plante în țesutul alteia, stabilind astfel un contact între țesuturile lor generatoare pentru a da plantei altoite însușirile altoiului. 2. (Fam.) A bate, a lovi, a plesni pe cineva. [Var.: (reg.) hultui vb. IV] – Din magh. oltani.

'{cALTUL,0c}, '{cALTA,0c}, alții, altele, pron. nehot. 1. (Ține locul unui nume de ființă sau de lucru care nu este aceeași sau același cu altă ființă sau cu alt lucru despre care s-a vorbit, care este de față sau care este cel obișnuit) Să răspundă altul. ◊ Expr. Unuia (și) altuia = oricui. Unii (și) alții = mulți. Unul ca altul = la fel, deopotrivă, egal. Unul mai... decât altul = fiecare la fel de... Unul după altul = succesiv. ♦ (Cu formă feminină și sens neutru) Poveste, întâmplare. ◊ Expr. Alta (acum)!, exprimă dezaprobarea față de o propunere sau o veste neașteptată. Unul una, altul alta = fiecare câte ceva. Una (și) alta = de toate. Nici una, nici alta = cu orice preț; fără a se gândi prea mult. Până una-alta = deocamdată. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorbă-n vorbă. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanță cu „unul”, „una”) Celălalt, al doilea. [Gen.-dat. sg.: altuia, alteia, gen.-dat. pl.: altora] – Lat. alter.

AMÂNDOI, -DOUĂ, num. col. Și unul și altul; ambii. [Gen.-dat. (când precedă substantivul) amânduror și (când îl urmează sau îi ține locul) amândurora] – Lat. *amindoi (< ambi + dui).

AMBULANT, -Ă, ambulanți, -te, adj. Care se deplasează dintr-un loc în altul, care nu are un loc fix. – Din fr. ambulant, lat. ambulans, -ntis.

AMESTEC, amestecuri, s. n. 1. Reuniune de lucruri diverse; complex format din elemente diferite; amestecătură (1), combinație, mixtură. ♦ (Chim.) Produs obținut prin punerea laolaltă a mai multor substanțe care își păstrează proprietățile caracteristice. 2. Amestecătură (2). 3. Intervenție într-o afacere; participare (necerută sau forțată) la treburile sau relațiile altora; ingerință. ◊ Expr. A (nu) avea (vreun) amestec = a (nu) avea un (vreun) rol într-o afacere, a (nu) avea (vreo) legătură cu cineva sau ceva. – Din amesteca (derivat regresiv).

AMESTECA, amestec, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) face un amestec (1). ♦ Tranz. A provoca dezordine, a încurca diverse lucruri între ele. 2. Refl. (Despre grupuri de ființe deosebite) A pătrunde unele printre altele; a se pierde, a dispărea în...; p. ext. a se amesteca. 3. Refl. A interveni, a se băga, a se vârî (nechemat) într-o acțiune, într-o discuție etc. – Lat. *ammixticare.

AMFIPOD, amfipode, s. n. (La pl.) Clasă de crustacee care se caracterizează prin faptul că au două feluri de picioare, unele servindu-le la sărit și altele la înotat; (și la sg.) animal care face parte din această clasă. – Din fr. amphipode.

AMIGDALĂ, amigdale, s. f. (Anat.) Fiecare dintre cele două glande de natură limfatică, situate de o parte și alta a omușorului. – Din fr. amygdale.

APARAT, aparate, s. n. 1. Sistem de piese care servește pentru o operație mecanică, tehnică, științifică etc. Aparat de radio. Aparat telegrafic. 2. Sistem tehnic care transformă o formă de energie în alta. 3. Ansamblu de organe anatomice care servesc la îndeplinirea unei funcțiuni fundamentale. Aparat digestiv. 4. Totalitatea serviciilor (sau, p. ext. a personalului) care asigură bunul mers al unei instituții sau al unui domeniu de activitate. Aparat administrativ. ◊ Aparat de stat = totalitatea organelor de stat care îndeplinesc funcțiile acestuia; totalitatea angajaților acestor organe. 5. Ansamblul mijloacelor care servesc pentru un anumit scop. ◊ Aparat științific = totalitatea documentelor, izvoarelor, surselor de investigație științifică folosite de un cercetător. Aparat critic = totalitatea notelor și comentariilor care însoțesc o ediție critică. – Din lat. apparatus, fr. apparat, germ. Apparat (cu unele sensuri după fr. appareil).

APSIDĂ apside, s. f. Fiecare din cele două puncte extreme ale axei mari a orbitei pe care un corp ceresc o descrie în jurul altuia – Din fr. apside, lat. apsida.

AUREOLĂ, aureole, s. f. 1. Cerc luminos cu care pictorii înconjoară capetele unor personaje, mai ales ale sfinților; nimb, aură. ♦ Zonă pe suprafața unui obiect, variat colorată, în care există o tranziție continuă de la o culoare la alta. ♦ Zonă mai puțin luminoasă din jurul unei flăcări, unui arc electric etc. 2. Fig. Strălucire, glorie, faimă. [Pr.: a-u-re-o-] – Din fr. auréole, lat. [corona] aureola.

AUZI, aud, vb. IV. 1. Tranz. A percepe sunetele, zgomotele cu ajutorul auzului. ◊ Expr. Să te-audă Dumnezeu! = să se împlinească cele pe care (mi) le dorești! N-aude, n-a vede (n-a greul pământului) = se face că nu știe nimic. Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu mă ascultă nimeni. (Refl. pas.) Să se audă musca (zburând)! = să fie tăcere deplină! 2. Tranz. (La imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta. Ia auzi ce-ți spun! 3. Intranz. și tranz. (Interogativ) A înțelege, a pricepe. ♦ Intranz. (La prez. ind. pers. 1) a) (ca răspuns la o chemare) Poftim? ce dorești?; b) Poți tăgădui? mă mai poți contrazice? 4. Tranz. și intranz. A afla (o veste, o știre etc.) ◊ Loc. adv. Din auzite = din câte a aflat cineva de la alții, din zvon public. ◊ Expr. (Intranz.) A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaște pe cineva (sau ceva) din reputație, din cele ce se spun despre el. A nu mai auzi de cineva = a nu mai ști, a nu mai afla nimic despre cineva. A nu (mai) voi să audă de cineva = a rupe orice relații cu cineva. Să auzim de bine! formulă de urare la despărțire. ♦ Refl. (La pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [Pr.: a-u-. – Prez. ind. și: (pop.) auz] – Lat. audire.

AVANS, avansuri, s. n. 1. Plată anticipată a unei părți dintr-o sumă curentă datorată ca retribuție sau salariu, ca acoperire a unei lucrări efectuate în contul unor zile-muncă, la încheierea unui contract etc. 2. (În expr.) A face (cuiva) avansuri = a încerca să obțină prietenia sau dragostea cuiva prin lingușiri, concesii (de ordin etic) etc. 3. Interval de timp, distanță etc. cu care cineva sau ceva se află înaintea altuia. – Din fr. avance.

AVANTAJ, avantaje, s. n. 1. Folos mai mare pe care îl obține cineva (în raport cu altul). 2. Favoare, privilegiu de care se bucură cineva sau ceva. 3. Superioritate (a cuiva sau ceva față de altcineva sau altceva) bazată pe o situație, pe o împrejurare favorabilă. – Din fr. avantage.

BABACĂ, babaci, s. m. (Reg.) Tată. ◊ Expr. Trai, neneaco, cu banii babachii, se spune despre cineva care duce o viață fără griji cu banii tatălui său sau, p. ext., cu banii altuia. ◊ (Fam.; la pl.) Părinți. [Var.: băbacă, babac s. m.] – Din ngr. babákas.

BABĂ, babe, s. f. I. Femeie în vârstă înaintată; femeie trecută de tinerețe; băbătie, babetă¹. ♦ Spec. Femeie bătrână care vindecă bolile prin mijloace empirice, prin vrăji, prin descântece etc. ◊ Zilele babei (sau babelor) sau babele = primele nouă sau douăsprezece zile ale lunii martie, în care vremea este adesea foarte schimbătoare. ♦ (Fam. și glumeț) Soție. ♦ (În sintagmele) (De-a) baba-oarba = joc de copii în care unul dintre ei, legat la ochi, încearcă să-i prindă pe ceilalți. De-a baba-gaia = joc de copii în care unul dintre ei, care face pe cloșca, își apără „puii” înșirați, în linie, în spatele lui, împotriva altuia care face pe „gaia”; de-a puia-gaia. II. 1. Bârnă de sprijinire a unui acoperiș sau a unui planșeu de lemn. 2. Parte a unei copci în formă de toartă (numită și femeiușcă), în care se prinde cealaltă parte a copcii, în formă de cârlig (numită și moș). 3. (Iht.) Zglăvoacă. 4. (Reg.) Ciupercă roșie, comestibilă, care crește pe crăci uscate și putrede. – Din bg., scr., ucr. baba.

BAIONETĂ, baionete, s. f. Armă albă în formă de sabie scurtă, care se poate fixa la țeava puștii militare. ◊ Atac (sau asalt) la baionetă = luptă corp la corp. ♦ Îmbinare în baionetă = îmbinare demontabilă a două piese care se fixează una într-alta prin împingere și rotire cu un sfert sau cu o jumătate de cerc. [Pr.: ba-io-] – Din fr. baïonnette.

BALANSA, balansez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) mișca când într-o parte, când într-alta; a (se) legăna, a (se) hâțâna, a pendula. 2. Tranz. A face egale, a echilibra părțile unei balanțe (2), ale unui cont etc. – Din fr. balancer.

BĂLAI, -AIE, bălai, -aie, adj. 1. (Despre oameni sau părul lor) Blond. 2. (Despre animale) Plăvan. ♦ (Substantivat, f.) Nume care se dă vacilor sau iepelor albe. ◊ Expr. (Fam.) A înțărcat bălaia = s-a isprăvit cu posibilitatea de a profita de slăbiciunea sau de munca altuia, s-a terminat cu foloasele ușor obținute. (Pop.) A intrat bălaia în sat = s-a luminat de ziuă. Ori laie, ori bălaie v. laie. – Băl + suf. -ai.

BĂLĂBĂNI, bălăbănesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) deplasa într-o parte și într-alta, adesea cu mișcări legănate, șovăitoare; a (se) bălăngăni, a (se) bălăngăi, a bălălăi, a se bănănăi. 2. Refl. Fig. (Fam.) A se trudi, a se lupta cu cineva sau cu ceva; a se certa, a se ciorovăi. – Et. nec. sau formație onomatopeică.

BĂRBIE, bărbii, s. f. 1. Parte a feței formată de proeminența maxilarului inferior; barbă. ◊ Bărbie dublă = gușa de sub bărbie la persoanele grase. 2. Parte cărnoasă care atârnă sub falca de jos la unele animale. ♦ (La pl.) Cele două lame roșii, cărnoase, care atârnă de o parte și de alta sub ciocul găinilor. 3. Dispozitiv de lemn aplicat la baza viorii, pe care se sprijină bărbia (1) violonistului. – Barbă + suf. -ie.

BĂTAIE, bătăi, s. f. I. 1. Lovitură repetată dată de cineva cuiva cu mâna sau cu un obiect. ◊ Loc. vb. A (se) lua la bătaie = a (se) bate. ◊ Expr. A stinge (sau a snopi, a zvânta etc.) în bătaie (sau în bătăi) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte rău. (Fam.) A da bătaie = a zori, a grăbi. Bătaie de cap = frământare a minții; p. ext. trudă, osteneală. Bătaie de joc = batjocură; p. ext. faptă urâtă, incalificabilă. 2. (Înv.) Luptă, bătălie. ♦ Bombardament cu artileria. 3. (În expr.) A pune (ceva) la bătaie = a) a oferi (ceva) spre a fi cheltuit sau consumat; b) a risca (ceva). II. 1. Lovire, izbire (repetată) a unui obiect de altul. ◊ Bătaie de aripă (sau de aripi) = fâlfâit. ♦ Lovitură a vatalei la războiul² de țesut. ♦ (Concr.) Băteală. ♦ Stârnire a peștelui sau a vânatului. 2. Lovitură dată într-un obiect (cu mâna, cu ciocanul etc.) ♦ Fiecare dintre zvâcniturile inimii sau ale pulsului. 3. Zgomot (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în funcție. 4. Distanță până la care poate ajunge un proiectil, o săgeată etc; felul cum trimite o armă proiectilul; traiectoria unui proiectil; p. ext. Distanță până la care poate ajunge vederea cuiva; rază vizuală. 5. (În legătură cu anumite fenomene ale naturii, a căror denumire determină sensul cuvântului) a) Suflare a vântului; adiere. b) Cădere a ploii, a grindinii etc. c) Dogoreală, arșiță. d) Lumină. 6. (Reg.) Lătrat (scurt și ritmic) al câinilor. 7. Boiște. ♦ Epocă în care se împerechează cocoșii-de-munte. III. 1. (Sport) Izbire a pământului cu piciorul înainte de desprinderea de pe sol, la o săritură. 2. (În expr. și loc. adv.) (A cântări) cu bătaie = (a cântări) cu puțin peste greutatea exactă. [Pr.: -ta-ie] – Lat. batt(u)allia.

BÂȚ interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită o mișcare rapidă și nervoasă (într-o parte și în alta). [Var.: bâța interj.] – Onomatopee.

BERECHET, (1, 2) berecheturi, s. n., (3, 4) berecheți, s. m. (Reg.) 1. S. n. Belșug, abundență. ♦ (Adverbial; sens curent) Din belșug, din abundență. 2. S. n. Noroc, prosperitate (neașteptată). 3. S. m. (Ir.) Om care aduce belșug, noroc. 4. S. m. Om șiret, mincinos, șmecher, care înșală pe alții, haimana. – Din tc. bereket.

BINEFĂCĂTOR, -OARE, binefăcători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care face bine, care folosește. 2. S. m. și f. Persoană care face bine altora. – Bine + făcător (după fr. bienfaiteur și bienfaisant).

BRAȚ, brațe, s. n. 1. Segment al membrului superior cuprins între cot și umăr; partea de la umăr până la încheietura mâinii; p. ext. membrul superior al corpului omenesc. ◊ Loc. adv. În brațe = cu brațele petrecute în jurul corpului cuiva (spre a-l strânge la piept sau spre a-l purta pe sus). (Braț) la braț (sau de braț) = cu brațul trecut pe sub brațul altuia. ◊ Expr. A da (sau a oferi, a lua cuiva) brațul = a trece brațul sub brațul cuiva spre a-l conduce sau a fi condus. A duce (pe cineva) de (sau la) braț = a sprijini pe cineva, ducându-l de braț. (A primi sau a aștepta etc. pe cineva) cu brațele deschise = (a primi sau a aștepta etc. pe cineva) cu mare plăcere. A lua (pe cineva sau ceva) în brațe = a apăra, a susține, a lăuda (pe cineva sau ceva). A fi brațul (drept al) cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A ajunge (sau a aduce, a arunca pe cineva) în brațele cuiva = a ajunge (sau a lăsa pe cineva) la discreția cuiva. 2. Cantitate care se poate cuprinde și duce în brațe (1). Un braț de fân. 3. Fig. (În sintagma) Brațe de muncă = muncitori. 4. Obiect sau parte a unui obiect care seamănă cu brațul (1). ♦ Element solid al unui sistem tehnic, solidar sau articulat la un capăt cu sistemul respectiv și care servește la preluarea unei sarcini sau la transmiterea unei mișcări. 5. Parâmă legată la capătul unei vergi și care servește la manevrarea laterală a acesteia. 6. Distanța de la un punct fix la linia de acțiune a unei forțe. 7. Ramificație a cursului principal al unei ape curgătoare. ◊ Braț mort = ramificație părăsită a unei ape, alimentată numai la revărsări. – Lat. brachium.

BRĂZDA, brăzdez, vb. I. Tranz., absol. și refl. 1. Tranz. și absol. A trage brazde (1) cu plugul; a brăzdui. 2. Tranz. și absol. (Despre roți, corăbii, fulgere etc.) A lăsa urmă, dâră. 3. Tranz. și refl. Fig. (Despre fața omului) A (se) zbârci, a (se) cuta, a (se) rida. 4. Tranz. Fig. (Despre ape curgătoare, forme de relief etc.) A străbate dintr-o parte în alta, de la un capăt la altul o regiune, o țară. – Din brazdă.

BREC², brecuri, s. n. 1. Comandă dată de către arbitrul unui meci de box atunci când loviturile nu sunt regulamentare și la care boxerii sunt obligați să facă câte un pas înapoi pentru a se distanța unul de altul. 2. Punct obținut de un jucător de tenis împotriva adversarului său atunci când acesta are serviciul. – Din engl. break.

BRETELĂ, bretele, s. f. Sistem de ramificație de cale ferată așezat între două linii paralele, constituit din două linii diagonale încrucișate, care permite trecerea trenului de pe o linie pe alta în ambele sensuri. – Din fr. bretelle.

BROASCĂ, broaște, s. f. I. Nume dat mai multor animale amfibii din clasa batracienilor, fără coadă, cu picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sărit, cu gura largă și ochii bulbucați. ◊ Expr. Ochi de broască = ochi bulbucați. ◊ Compus: broască-țestoasă = nume dat mai multor specii de reptile cu corpul închis într-o carapace osoasă, dintre care unele trăiesc pe uscat (Testudo graeca și hermanni), iar altele în apă (Emys orbicularis). II. 1. Compus: broasca-apei = plantă erbacee acvatică cu frunze lucioase, cufundate în apă, și cu flori verzui (Potamogeton lucens). 2. Plantă arborescentă exotică cu flori mari, galbene și cu frunze groase, cultivată ca plantă de ornament (Opuntia ficus indica). III. Mecanism montat la o ușă, la un sertar etc., pentru a le încuia cu ajutorul unei chei. – Lat. *brosca.

BUFNIȚĂ, bufnițe, s. f. Cea mai mare pasăre răpitoare de noapte, având penajul de culoare brună-ruginie cu dungi negre și galbene, cap mare și ochi galbeni-portocalii mari, apropiați unul de altul, cu smocuri lungi de pene la urechi; bou-de-noapte, buhă, bufnă (Bubo bubo). – Bufnă + suf. -iță.

BUFON, -Ă, bufoni, -e, s. m., adj. 1. S. m. Personaj comic îmbrăcat în haine grotești, care întreținea o atmosferă de veselie la curțile suveranilor sau ale seniorilor; măscărici, nebun. ♦ Personaj comic buf³ într-o piesă de teatru. ♦ (Peior.) Persoană care face pe alții să râdă prin glume, gesturi caraghioase etc., care este obiect de batjocură într-o societate. 2. Adj. (Rar) Comic, caraghios, grotesc. – Din fr. bouffon.

BUJOR, bujori, s. m. 1. Nume dat unor plante erbacee, dintre care una (numită și bujor de grădină) are flori mari, roșii, roz sau albe, iar alta (numită și bujor de câmp) are flori roșii ca sângele (Paeonia). ◊ Bujor românesc = specie de bujor ocrotită de lege, cu tulpina înaltă de 50-80 cm și cu flori mari sângerii (Paeonia peregrina, var. romanica). ♦ Fig. Roșeață naturală a obrajilor. 2. Compus: bujor-de-munte = smirdar. – Din bg. božur.

BULUC, bulucuri, s. n. 1. Număr mare de oameni strânși la un loc; droaie, gloată. ♦ (Adverbial) În masă, în rânduri strânse, cu grămada; unul peste altul, înghesuindu-se; repede, iute. 2. (În vechea organizare a armatei din țările românești) Unitate militară tactică formată din mercenari, care corespundea aproximativ efectivului unei companii; bulucbășie; p. ext. ceată de oameni înarmați. – Din tc. bölük.

BULZIȘ adv. (Reg.) Înghesuit unul lângă altul. – Bulz + suf. -iș.

BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care are calități. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă (sau un cuvânt) bun(ă) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc. adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun. ♦ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.

CAIAFĂ, caiafe, s. f. Persoană fățarnică, ipocrită. ◊ Expr. A trimite (sau a purta, a duce) de la Ana la Caiafa (numele unor personaje biblice) = a trimite (un solicitator) dintr-un loc într-altul (purtându-l cu vorba). [Pr.: -ca-ia-] – Din n. pr. Caiafa.

CALCINA, calcinez, vb. I. Tranz. A transforma o substanță chimică în alta prin încălzirea ei la o temperatură înaltă în scopul eliminării apei, al înlăturării unor compuși volatili, al oxidării etc. – Din fr. calciner.

CALM, -Ă, calmi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. (Despre natură) Care se află în stare de liniște deplină. ◊ Calm ecuatorial = zonă îngustă de o parte și de alta a ecuatorului, cu presiune atmosferică scăzută, vânturi slabe și ploi abundente. Calm tropical = zonă aflată între zona alizeelor și cea a vânturilor dominante de vest. Calm plat = stare a mării în care aceasta nu are ondulații. ♦ (Despre procese) Care se desfășoară liniștit. 2. (Despre oameni, despre manifestările și stările lor sufletești) Care se stăpânește; stăpânit, cumpănit, liniștit; p. ext. potolit, domol, așezat, flegmatic, imperturbabil. II. S. n. 1. Stare de liniște deplină a atmosferei. 2. Stăpânire de sine, sânge rece, tact în acțiuni, în vorbire. ♦ Pace sufletească, lipsă de frământări. – Din fr. calme.

CAPITUL², capitule, s. n. Inflorescență al cărei receptacul este întins ca un taler, purtând numeroase flori apropiate unele de altele. – Din fr. capitule, lat. capitulum.

CAPRĂ, capre, s. f. I. 1. Gen de mamifere rumegătoare paricopitate, cu părul lung, cu coarne, mai mari și diferențiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ◊ Capră de stâncă = capră sălbatică, cu blana roșcată și cu coarnele în formă de spadă (Capra ibex). Capră domestică = animal domestic rumegător, crescut pentru producția de lapte (Capra hircus). ◊ Expr. A împăca și capra, și varza = a mulțumi și pe unul, și pe altul; a împăca două interese opuse. Capră râioasă, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capră-neagră sau capră-de-munte = capră sălbatică, cu blana brună-neagră, cu coarne scurte și curbate la vârf și cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou și care constă din executarea unor figuri comice de către un personaj mascat cu cap de capră (I 1) care bate ritmic din fălci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil stă aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. II. 1. Unealtă de lemn cu patru picioare, încrucișate două câte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 2. Sistem de lemne încrucișate care servește la susținerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau ladă) care se află în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței și pe care șade vizitiul. 4. Aparat de gimnastică pentru sărituri, format dintr-un suport capitonat așezat pe patru picioare, cu înălțimea reglabilă. 5. Arșic de miel. – Lat. capra.

CAPRICIU, capricii, s. n. 1. Dorință trecătoare, adesea extravagantă, manifestată cu încăpățânare; gust schimbător, neașteptat; toană¹, farafastâcuri (2), bâzdâc. 2. Compoziție muzicală instrumentală fără formă precisă, cu caracter de improvizație, cu treceri neașteptate de la o stare emoțională la alta. [Var.: (înv.) capriț s. n.] – Din fr. caprice, capriccio, it. capriccio.

CARACTERISTIC, -Ă, caracteristici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Însușire specifică predominantă, proprie unei ființe, unui lucru, unui fenomen etc. și care diferențiază o ființă de alta, un lucru de altul. 2. Adj. Care constituie trăsătura distinctivă a unei ființe, a unui lucru sau a unui fenomen. 3. S. f. Partea întreagă a unui logaritm. 4. S. f. Parametru sau dată tehnică utilizată pentru aprecierea comportării în exploatare a unui sistem tehnic sau a unui material. 5. S. f. Curbă care reprezintă modul cum variază o proprietate a unui sistem sau a unui dispozitiv în funcție de o anumită variabilă. – Din fr. caractéristique.

CARE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, ca element de legătură între propoziția regentă unde se află numele căruia îi ține locul și propoziția subordonată). 1. (Introduce propoziții atributive) Cartea pe care trebuia să ți-o aduc am pierdut-o. ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală) Să ia călăuză din sat, care să le arate drumul. b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Care va (sau vra) să zică = ceea ce înseamnă, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotărât) a) Fiecare. Le porunci să meargă care pe unde va putea. ◊ Expr. (Să) nu care cumva = nu cumva să... Nu care cumva...? = (oare) nu cumva...? b) (În corelație cu sine însuși exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul... altul..., acesta... acela..., parte... parte... ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba ori în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru) Care n-a înțeles întrebarea? ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. ◊ Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi e mai tare? ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viața lui? [Gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora; (când are valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror. Nom. sg. m. și: (înv.) carele; nom. pl. m. și f. și: cari] – Lat. qualis.

CAROTIDĂ, carotide, s. f. Fiecare dintre cele două artere principale, ramuri ale aortei, situate de o parte și de alta a gâtului, care transportă sângele de la inimă la cap; arteră cefalică. – Din fr. carotide.

CASTANĂ, castane, s. f. 1. Fructul castanului, (aproximativ) sferic, cu coaja tare, cafenie, bogat în amidon și în ulei, închis până la maturitate într-un înveliș verde, țepos. ◊ Expr. A scoate castanele din foc cu mâna altuia = a se folosi de altcineva într-o întreprindere primejdioasă, pentru interese personale. 2. Fiecare dintre micile formații cornoase aflate pe fața internă a picioarelor calului. – Din (1) ngr. kástanon, (2) kastánia.

CASTANIETĂ, castaniete, s. f. Instrument muzical de percuție (răspândit în Spania și în America Latină), format din două plăcuțe de lemn sau de fildeș, prinse ca valvele unei scoici, care sunt lovite ritmic una de alta și folosit la acompanierea dansului și a muzicii; geamparale (2). – Din fr. castagnettes.

CAUZĂ, cauze, s. f. 1. Fenomen sau complex de fenomene care precedă și, în condiții determinate, provoacă apariția altui fenomen, denumit efect, căruia îi servește ca punct de plecare; motiv. 2. Problemă socială care interesează o colectivitate largă de oameni și pentru a cărei apărare și punere în valoare se duce o luptă susținută. Cauza păcii. ◊ Expr. În cunoștință de cauză = cunoscând bine chestiunile despre care este vorba. A face cauză comună (cu cineva) = a-și uni interesele (cu ale altuia). ♦ Motiv, rațiune. 3. (Jur.) Proces, pricină. ♦ Expr. A avea câștig de cauză = a i se da cuiva dreptate (într-o dispută etc.); a câștiga, a învinge. A da (cuiva) câștig de cauză = (despre un organ de jurisdicție) a se pronunța în favoarea uneia dintre părțile aflate în proces. (A fi) în cauză = (a fi) interesat, implicat într-o chestiune. A pleda cauza cuiva = a apăra interesele cuiva. [Pr.: ca-u-] – Din lat. causa, fr. cause.

CĂDELNIȚA, cădelnițez, vb. I. Intranz. A mișca (într-o parte și într-alta) cădelnița, afumând cu tămâie; a tămâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingușitoare. – Din cădelniță.

CĂPĂTAT s. n. Faptul de a căpăta ceva de pomană. ◊ Expr. A umbla (sau a se duce, a pleca etc.) după căpătat = a umbla să ceară de la alții cele necesare traiului. – V. căpăta.

CĂPRIȘOR, căprișori, s. m. Numele a două plante erbacee, una cu flori gălbui (Cyperus flavescens) și alta cu flori brune (Cyperus fiscus). – Capră + suf. -ișor.

CĂRA, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare.

CÂINE, câini, s. m. 1. Animal mamifer carnivor, domesticit, folosit pentru pază, vânătoare etc. (Canis familiaris). ◊ Expr. (Ir.) A trăi (sau a se înțelege, a se iubi etc.) ca câinele cu pisica sau a se mânca ca câinii, se spune despre două sau mai multe persoane care nu se înțeleg deloc, nu se pot suferi, se dușmănesc și se ceartă întruna. A tăia frunză la câini = a trândăvi; a nu avea nici o ocupație. A trăi ca câinele la stână = a trăi bine. Nu e nici câine, nici ogar = nu are o trăsătură distinctivă, o situație clară. Nu-i numai un câine scurt de coadă = mai e și altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face; caracteristica, aspectul în discuție e comun și altora. Viață de câine = viață grea, plină de lipsuri. (Ir.) Umblă câinii cu covrigi (sau colaci) în coadă = e mare belșug. ♦ Epitet dat unui om rău, hain. 2. Compuse: (pop.) Câinele-Mare = numele unei constelații boreale (din care face parte și Sirius); Câinele-Mic = numele unei constelații boreale, situată între Hidra și Orion; câine-de-mare = rechin de talie mică, de culoare albastră-cenușie, cu câte un spin la aripioarele dorsale (Achanthias vulgaris); câinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub formă de vierme mare și păros, cu un cârlig chitinos la unul dintre capete. [Var.: (reg.) câne s. m.] – Lat. canis.

CÂND adv., conj. I. Adv. (În propoziții interogative) În ce moment? în care perioadă de timp? Când a sosit? ◊ Expr. Când și când sau din când în când = câteodată, uneori. Când..., când... = câteodată..., altă dată...; ba..., ba...; uneori..., alteori... II. Conj. 1. (Introduce o propoziție temporală) a) În momentul sau în vremea în care... Când a văzut-o, s-a bucurat. b) După ce. Când i-a pierdut din ochi, s-a ridicat. c) Înainte de (a)..., până (a) nu... Parada începuse când a sosit. d) Deși; în vreme ce. Când altul s-ar bucura, tu ești nepăsător. e) Și (deodată). Au ajuns, când, ce să vezi? 2. (Introduce o propoziție atributivă în legătură cu noțiuni de timp) (În) care. Acum e timpul când vin copiii. ◊ Expr. A (nu) avea când să... = a (nu) avea timpul material necesar să... 3. (Introduce o propoziție cauzală cu nuanță temporală) Fiindcă, deoarece, odată ce. Când știa că trebuie să plece nu mai putea dormi. 4. (Introduce o propoziție condițională) Dacă, de. Ce să spui când nu ai nimic de spus? ◊ Expr. Ca și când = parcă. 5. (Introduce o propoziție completivă directă) Spune-mi când să vin. – Lat. quando.

CÂNTA, cânt, vb. I. 1. Intranz. și tranz. A emite cu vocea sau cu un instrument un șir de sunete muzicale care se rânduiesc într-o melodie, într-un acord etc. ◊ Expr. Joacă cum îi cântă = face întocmai cum îi poruncește altul. ♦ (Despre păsări, insecte etc.) A scoate sunete plăcute la auz. caracteristice speciei. 2. Intranz. și tranz. A scrie versuri în cinstea cuiva sau a ceva, a elogia (în versuri) pe cineva sau ceva; a descrie, a povesti ceva în versuri. 3. Tranz. (Fam.) A îndruga, a înșira vorbe goale. – Lat. cantare.

CÂȘTIGĂTOR, -OARE, câștigători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care a obținut un câștig material, o superioritate asupra alteia într-o întrecere (în muncă, în sport etc.). ♦ (Animal, îndeosebi cal) victorios într-o întrecere sportivă. 2. Adj. Care asigură câștigul, care dă dreptul la câștig sau dovedește acest drept. – Câștiga + suf. -ător.

CÂTE adv. 1. (Formează numerale colective) Câte trele. 2. (Formează numerale distributive) Două câte două. ◊ Expr. Una câte una sau unul câte unul = rând pe rând, una după alta sau unul după altul. Câte una (strașnică) = ceva neobișnuit, grozav etc. – Lat. cata (modificat după pl. f. al lui cât).

CEAPĂ, cepe, s. f. 1. Plantă erbacee legumicolă, bienală, din familia liliaceelor, comestibilă, cu miros puternic, specific, cu tulpina aeriană dreaptă, cilindrică și verde și cu cea subterană în formă de bulb, cu frunze cilindrice și cu flori albe numeroase, dispuse în inflorescențe dese (Allium cepa). ◊ Ceapă de apă = ceapă care se cultivă prin răsad și se recoltează în același an în care s-a semănat. Ceapă de sămânță = arpagic. ♦ Bulbul cepei (1), cu miros specific și cu conținut bogat de vitamine, folosit în alimentație; p. gener. orice bulb al unei plante. ◊ Expr. Nu face (sau nu valorează nici cât) o ceapă degerată, se spune despre cineva (sau despre ceva) fără nici o valoare. 2. Compus: ceapa-ciorii = numele a trei plante erbacee bulboase din familia liliaceelor, una cu flori galbene (Gagea pratensis), alta cu flori albastre (Muscari comosum), iar a treia cu flori albe-verzui sau violete (Muscari tenuiflorum). – Lat. caepa.

CEAPRAZ, ceaprazuri, s. n. 1. Șiret, panglică sau ciucure de mătase sau de fir, cu care se împodobesc hainele (militare), draperiile, tapițeriile etc. 2. Poziția alternativă a dinților de ferestrău într-o parte și în alta, în afara planului pânzei, pentru a face mai ușoară tăierea materialului. 3. Călcător (III 1, 2). – Din tc. çapraz.

CELA, CEEA, ceia, celea, pron. dem., adj. dem. (postpus). 1. Pron. dem. (Pop.) (Indică o ființă sau un lucru mai depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor) Acela. ◊ Expr. Toate cele(a) = totul, toate. Multe cele(a) = multe și diverse. Alte cele(a) = alteeva; alte lucruri. Ba ceea..., ba ceea... = ba una..., ba alta... ♦ (Intră în formarea unui pronume relativ compus) Ceea ce = ce. 2. Adj. dem. (postpus) (Pop.) Acela. Omul cela. Femeia ceea. [Gen.-dat. sg. celuia, celeia, gen.-dat. pl. celora] – Din acela, aceea (cu afereza lui a).

CELĂLALT, CEALALTĂ, ceilalți, celelalte, pron. dem. 1. Cel mai depărtat dintre amândoi, al doilea; ălălalt, aialaltă. ◊ (Adjectival) Acolo, în partea cealaltă. 2. (La pl.) Toți cei care sunt de față sau care pot fi luați în considerație, afară de cel sau cei amintiți în mod special sau scoși din discuție. ◊ (Adjectival) Ceilalți oaspeți. ♦ (Adjectival; ca determinant al unor cuvinte care exprimă o diviziune a timpului) Imediat următor altuia. Luna cealaltă. [Gen.-dat. sg. celuilalt, celeilalte, gen.-dat. pl. celorlalți, celorlalte. – Var.: celalalt, ceealaltă pron. dem., celalt, cellalt pron. dem. m.] – Cel(a) + alalt (= ăllalt).

CHEIE, chei, s. f. 1. Obiect de metal care servește la încuierea sau descuierea unei broaște sau a unui lacăt. ◊ Loc. adj. și adv. La cheie = (despre locuințe, uzine etc.) (care este) complet finisat, bun pentru a fi dat în folosință. ◊ Expr. A ține (ceva sau pe cineva) sub cheie = a ține (ceva sau pe cineva) încuiat. Cheia și lacătul = totul; începutul și sfârșitul. 2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicație, dezlegare. ◊ Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfățișează, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. Cheie cu cifru = sistem după care se înlocuiesc literele și cifrele reale cu altele convenționale pentru ca textul să nu fie înțeles de alte persoane. Poziție-cheie = poziție strategică, economică etc. de importanță deosebită. 3. Unealtă de metal cu care se strâng sau se desfac șuruburile sau piulițele. ◊ Cheie franceză (sau universală) = unealtă de metal reglabilă printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între fălcile ei să poată fi prins și răsucit orice tip de șurub sau de piuliță. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealtă de metal sau de lemn cu care se întind coardele unor instrumente muzicale. 4. (Muz.) Semn convențional pus la începutul portativului, pentru a indica poziția unei note de o anumită înălțime, și, prin aceasta, a tuturor celorlalte note. Cheia sol. 5. (La pl.) Vale îngustă, lipsită de albie majoră, între doi pereți înalți și abrupți, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercită o puternică eroziune în adâncime. Cheile Turzii. 6. (În sintagma) Cheie de boltă (sau de arc) = bolțar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolți sau al unui arc, având rolul de a încheia construcția și de a susține celelalte bolțare; fig. element de bază care explică sau dezleagă o problemă; bază. – Lat. clavis.

CHENZINĂ, chenzine, s. f. 1. Salariu pe care cineva îl primește la fiecare jumătate de lună. 2. Perioadă de timp care trece între o chenzină (1) și alta. – Din fr. quinzaine.

CHEZAȘ, -Ă, chezași, -e, subst. 1. S. m. și f. (Pop.) Persoană care garantează cu averea sa pentru o datorie făcută de altul; garant; p. ext. persoană care își ia răspunderea morală pentru cineva sau ceva. 2. S. m. (Rar) Fiecare dintre căpătâiele de lemn pe care se așază butoaiele cu vin în pivniță. – Din magh. kezes.

CHEZĂȘIE, chezășii, s. f. (Adesea fig.) Faptul de a garanta pentru altul din punct de vedere material sau moral; ceea ce constituie o garanție pentru cineva sau ceva. – Chezaș + suf. -ie.

CHIBZUI, chibzuiesc, vb. IV. Tranz. și intranz. A judeca o situație cumpănind toate eventualitățile; a se gândi, a reflecta, a medita. ♦ Refl. recipr. A se sfătui unul cu altul înainte de a lua o hotărâre. ♦ Tranz. A pune ceva la cale; a plănui. – Din magh. képezni „a forma”. Cf. magh. képzelni „a-și imagina”.

CHIMVAL, chimvale, s. n. 1. Vechi instrument muzical compus din două talere de aramă care erau lovite unul de altul, cimbal. V. talger. 2. (Rar) Clopot. – Din sl. kimvalŭ.

CICĂ adv. (Pop. și fam.; cu valoare de verb unipersonal sau impersonal). 1. (Precedă o afirmație pusă pe socoteala altora) (Se) spune că... (lumea) zice că..., după cum (se) crede. 2. (Indică un sentiment de mirare sau de îndoială) Dacă poate fi cu putință! auzi! ♦ Nici mai mult, nici mai puțin. ♦ Mai mult decât atâta. 3. (Povestitorul admite ce se spune, dar e convins că nu este așa) Chipurile, vorba vine! vorbă să fie! – Din [se zi]ce că.

CICLAMĂ, ciclame, s. f. Plantă decorativă cu frunze în formă de rinichi, verzi pe o parte și purpurii pe alta, cu flori roșii sau albe (Cyclamen europaeum). – Din it. ciclamino. Cf. fr. cyclamen.

CLĂDĂRIE, clădării, s. f. (Pop.) Grămadă mare de lucruri disparate, puse la întâmplare unele peste altele; clădăraie. – Cladă + suf. -ărie.

CLĂDI, clădesc, vb. IV. Tranz. 1. A face, a ridica o construcție, o clădire (2); a zidi, a construi. 2. A așeza lucruri (de același fel) în mod sistematic, unul peste altul, pentru a forma o grămadă. – Din sl. kladon, klasti.

CONFUNDA, confund, vb. I. 1. Tranz. A lua o persoană drept alta sau un lucru drept altul; a asemăna, a asemui. 2. Refl. A forma un singur tot; a se contopi. – Din fr. confondre, lat. confundere.

DA², dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui cuiva o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; a procura cuiva o ocupație; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesiunea unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, spune cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (lacom, dintr-o dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut, la iarbă etc. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-o) o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara școlii. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În practicile superstițioase; în expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul sau obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a-și face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ A da de fund = a ajunge până în fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit¹. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre o nenorocire, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ◊ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care este gata să se sufoce din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

DACĂ conj. 1. (Introduce o propoziție condițională) În cazul că..., presupunând că..., de... Doar dacă. Numai dacă. 2. (Introduce o propoziție optativă) Numai de... Dacă nu m-ar vedea cineva. 3. (Introduce o propoziție temporală, având uneori și o nuanță condițională sau cauzală) Când, în (sau din) momentul când, de îndată ce, după ce. 4. (Introduce o propoziție cauzală) Fiindcă, pentru că, deoarece. Dacă nu știa să scrie, umbla de la unul la altul. ♦ De vreme ce. 5. (Introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. 6. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Că, de... 7. (Cu valoare adverbială) Cu greu, abia. 8. (În expr.) Las’ dacă = a) desigur că nu; b) (în construcții negative) nu mai încape îndoială că... – De⁴ + că.

DAT¹, daturi, s. n. I. Faptul de a da²; (urmat de determinări introduse prin prep. „la”) efectuare a anumitor operații de prelucrare. Datul la rindea. II. 1. Realitate ca punct de la care se pleacă într-un raționament, într-o discuție; fapt din care rezultă sau se deduc altele; noțiune fundamentală. 2. (În superstiții) Boală care s-ar datora vrăjilor, farmecelor. 3. (În expr.) Așa e datul (cuiva) = așa e soarta (cuiva). – V. da².

DUUMVIR, duumviri, s. m. Magistrat din Roma antică însărcinat împreună cu altul să exercite o anumită funcție. [Pr.: du-um-] – Din lat. duumvir.

FUNGIBIL, -Ă, fungibili, -e, adj. (Jur.; despre lucruri) Care poate fi înlocuit cu altul de același fel, de aceeași calitate și aceeași cantitate, în cazul când formează obiectul unei obligații. – Din fr. fongible, lat. fungibilis.

GARANTA, garantez, vb. I. Tranz. și intranz. A da cuiva siguranța că va avea ceva; a asigura (cuiva ceva); a răspunde de valoarea, de calitatea unui obiect. ♦ A se angaja să mențină în stare de bună funcționare, pe o durată determinată, un aparat, un mecanism etc. vândut. ♦ A răspunde pentru faptele sau pentru comportarea altuia, a da asigurări că... ♦ Intranz. A-și lua răspunderea cu averea sa că datoria făcută de altul va fi achitată conform obligațiilor stabilite. – Din fr. garantir.

GATA adj. invar. (Adesea adverbial) 1. (Despre lucruri) A cărui confecționare, construire, realizare s-a îndeplinit; isprăvit, terminat, sfârșit. ◊ Haine (de) gata = haine confecționate care se pot cumpăra direct din magazin. ◊ Loc. adv. (Pe) de (-a) gata = fără să muncească, pe nemuncite, din munca altuia. ◊ Expr. A da gata = a) a isprăvi, a lichida ceva; b) a chinui, a distruge pe cineva; c) a zăpăci, a ului pe cineva. A veni (sau a sosi) la de-a gata = a profita de ceva făcut de altul. ♦ Care a luat ființă, a căpătat existență. ♦ (Cu valoare de adverb sau de interjecție) Ajunge! destul! 2. Care a făcut toate pregătirile pentru ceva; pregătit. ♦ Dispus să..., în stare să... 3. Care este aproape să..., pe punctul de a... – Cf. alb. gat.

GENERAȚIE, generații, s. f. 1. Totalitatea oamenilor (dintr-o comunitate socială dată) care sunt cam de aceeași vârstă. ◊ Expr. Din generație în generație = din tată în fiu; de la o epocă la alta (până la noi). ♦ Perioadă de timp care desparte vârsta tatălui de cea a fiului. 2. Totalitatea animalelor domestice care aparțin aceleiași specii sau rase și care s-au născut în același an. 3. (în sintagma) Teoria generației spontanee = teorie materialistă naivă conform căreia din materii minerale sau organice pot lua naștere unele organisme vii în mod spontan. – Din fr. génération, lat. generatio.

GENEROS, -OASĂ, generoși, -oase, adj. (Despre oameni și manifestările lor) Care este gata să ajute în mod dezinteresat pe alții; mărinimos; darnic. ♦ Însuflețit de sentimente alese, de idei progresiste. ♦ Fig. Bogat, fertil. Regiune generoasă. – Din fr. généreux, lat. generosus.

GERA, gerez, vb. I. Tranz. (Rar) A administra pe socoteala și în locul altuia. [Var.: gira vb. I] – Din fr. gérer.

GLISSANDO adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) Prin trecerea continuă și treptată de la un sunet la altul. – Cuv. it.

GRADAȚIE, gradații, s. f. 1. Creștere sau descreștere treptată, progresivă, înaintare succesivă (a unui proces, a unui fenomen, a unei acțiuni etc.). 2. Fiecare dintre diviziunile care se găsesc pe suportul unui instrument de măsură cu scări gradate. 3. Figură de stil constând în trecerea treptată, ascendentă sau descendentă, de la o idee la alta. ♦ (Pict.) Trecere treptată de la o nuanță la alta. 4. Fiecare dintre treptele de încadrare pe care se află un salariat în cadrul gradului său, acordată pe baza vechimii în serviciu și a aportului în muncă; p. ext. spor de salariu care corespunde fiecăreia dintre aceste trepte. – Din fr. gradation, lat. gradatio.

GRĂMADĂ, grămezi, s. f. 1. Cantitate mare de obiecte, de materiale strânse ori aflate la un loc (unele peste altele); îngrămădire. ♦ (Adverbial) În mare cantitate (la un loc), formând o grămadă (1). ◊ Expr. A cădea (sau a se prăbuși) grămadă = a cădea jos (în nesimțire). A da (sau a face, a pune etc. pe cineva) grămadă (jos) = a doborî; p. ext. a omorî (pe cineva). 2. Cantitate, număr mare de ființe (strânse, aflate la un loc); mulțime. ♦ Spec. Îngrămădire organizată de jucători la rugbi; meleu. – Din sl. gramada.

GREFĂ², grefe, s. f. 1. Fragment de țesut sau organ transplantat dintr-o regiune în alta a corpului aceluiași individ sau de la un organism la altul; grefon, transplant. 2. Operație de refacere a unui țesut sau a unui organ cu ajutorul unei grefe² (1). – Din fr. greffe.

GREȘI, greșesc, vb. IV. 1. Intranz. A comite o greșeală; p. ext. a se înșela. ♦ Intranz. și tranz. A nu nimeri ținta, obiectivul ochit; a da greș. 2. Tranz. A executa ceva greșit, rău. ♦ A lua un lucru drept altul; a încurca, a confunda. ◊ Expr. A greși drumul (sau calea) = a (se) rătăci; p. ext. a se abate de la regulile morale, de conduită. 3. Intranz. A se face vinovat de ceva față de cineva, a face cuiva un rău, un neajuns; p. ext. a păcătui. – Din sl. grĕšiti.

GRINDINĂ, grindine, s. f. Precipitație atmosferică alcătuită din particule de gheață având forma unor pietricele; piatră. ♦ Fig. Ceea ce vine, cade, năvălește în mare cantitate. O grindină de lăcuste. ♦ Fig. (Adverbial) În mare cantitate (și unul după altul). Săgețile cădeau grindină. [Pl. și: grindini] – Lat. grando, -inis.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

HĂIS interj. Strigăt cu care se mână boii înjugați pentru a merge spre stânga. ◊ Loc. adj. Din (sau de) hăis(a) = (despre o vită înjugată) din stânga. ◊ Expr. (Adverbial sau substantivat) A face hăis(a) = a cârmi la stânga. A trage (sau a fi) unul la hăis și celălalt la cea sau a zice unul hăis și celălalt cea, se spune despre doi oameni care nu se înțeleg. A trage hăis(a) = a nu fi de acord cu alții. [Var.: hăisa interj.] – Cf. scr. ais.

HÂRÂIT¹, hârâituri, s. n. Zgomot produs de frecarea unui obiect de altul, de un mecanism stricat, de organele respiratorii bolnave etc. – V. hârâi.

HÂRȘÂIT s. n. Faptul de a (se) hârșâi; zgomot produs prin frecarea unui obiect de altul; hârșâire, hârșâitură. [Var.: hârșiit, hârjâit, hârșcâit s. n.] – V. hârșâi.

HETEROTERAPIE, heteroterapii, s. f. (Med.) Tratament al unei boli cu mijloace specifice alteia. – Din fr. hétérothérapie.

HOMEOMORFISM s. n. 1. (Mat.) Funcție care aplică unul pe altul două spații. 2. (Fiz.) Fenomen referitor la analogiile formelor cristaline ale unor compuși. [Pr.: -me-o-. – Var.: omeomorfism s. n.] – Din fr. homéomorphisme.

HOTAR, hotare, s. n. 1. Linie de demarcație care desparte o țară de alta; frontieră, graniță. ◊ Piatră de hotar = piatră, stâlp prin care se indică un hotar. ♦ Linie care desparte o proprietate de alta sau o așezare de alta. 2. Fig. Limită, margine, capăt, sfârșit. 3. Moșie, proprietate (mare); p. ext. regiune, țară. ♦ (Reg.) Teritoriu în proprietatea (locuitorilor) unei comune. – Din magh. határ.

HOTĂRNICI, hotărnicesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A pune sau a constitui hotar unei proprietăți, unei regiuni etc.; a delimita o proprietate, o regiune etc. de alta. – Din hotarnic.

HURUI, pers. 3 huruie, vb. IV. 1. Intranz. A face un zgomot ca acela care se aude când umblă o căruță, când se rostogolește un butoi sau când cad mai multe obiecte tari unul peste altul; a hurdui; a hodorogi. 2. Refl. (Reg.) A se dărâma, a se surpa, a se nărui. [Var.: hului, urui vb. IV] – Formație onomatopeică.

IDENTIFICA, identific, vb. I. Tranz. A constata, a stabili identitatea unei persoane sau a unui lucru; a recunoaște. ♦ A considera mai multe noțiuni, obiecte, ființe etc. diferite ca fiind identice. ♦ Refl. A se transpune în situația cuiva, a simți sau a acționa așa cum ar face-o altul, a deveni același cu... – Din fr. identifier, lat. identificare.

IEȘIRE, ieșiri, s. f. I. 1. Acțiunea de a ieși și rezultatul ei. ◊ Registru de intrare și ieșire = registru în care se înscriu hârtiile oficiale sosite sau expediate (într-o întreprindere sau instituție). ◊ Expr. Ieșire la lumină = apariție, publicare a unei scrieri. ♦ Anulare, ștergere dintr-o evidență (spre a trece în alta). ♦ Fig. Soluție aplicată pentru a scăpa dintr-o situație grea. 2. Atac, năvală (din interiorul unei fortificații etc. spre inamic). ♦ Fig. Manifestare necontrolată, violentă (prin vorbe) față de cineva sau ceva; critică violentă (și nedreaptă). II. (Concr.) 1. Loc (amenajat) prin care se iese dintr-o încăpere, dintr-o curte etc. 2. Parte a unei rețele electrice, a unui element de automatizare a unui sistem de transmisiune etc. pe unde sunt transferate, spre exterior, puterea sau semnalul, pe unde se leagă cu un circuit exterior etc. 3. (Electron.) Punct al unui sistem sau aparat prin care un semnal este transferat spre exterior; output (1). 4. (Inform.) Transferul informației din memoria calculatorului spre exterior; output (2). – V. ieși.

IMIXTIUNE, imixtiuni, s. f. Amestec nemotivat și nedorit în treburile altuia. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. immixtion, lat. immixtio, -onis.

IMPARIPENAT, -Ă, imparipenați, -te, adj. (Despre frunzele compuse) Care prezintă perechi de frunzulițe de o parte și de alta a unui ax comun, iar în vârf o frunzuliță nepereche. – Din fr. imparipenné.

IMPIETA, impietez, vb. I. Intranz. A interveni în treburile altuia, nesocotindu-i drepturile; a leza. [Pr.: -pi-e-] – Din fr. empiéter.

IMPLICAȚIE, implicații, s. f. Idee, fapt urmând în mod implicit din altul sau apărând ca o consecință imediată a acestuia. ♦ (Log.) Relație între două concepte în care adevărul ori falsitatea unui concept atrage după sine cu necesitate adevărul ori falsitatea celuilalt concept. – Din fr. implication, lat. implicatio.

INCOMPATIBIL, -Ă, incompatibili, -e, adj. Care nu poate exista simultan cu altceva, care nu este compatibil cu altceva; necompatibil. ♦ (Despre funcții, profesiuni etc.) Care se află în raport de incompatibilitate una față de alta. – Din fr. incompatible.

INDEPENDENȚĂ s. f. 1. Situație a unui stat sau a unui popor care se bucură de suveranitate națională; stare de neatârnare și drept de a rezolva liber (cu respectarea drepturilor altor state și a principiilor dreptului internațional) problemele sale interne și externe, fără amestec din afară; autonomie. 2. Situație a unei persoane care judecă lucrurile și acționează în mod independent, neinfluențată de alții. – Din fr. indépendance.

INDISCRET, -Ă, indiscreți, -te, adj. Care nu este discret, care caută să afle și să se amestece în mod nedelicat și cu curiozitate în secretele cuiva (împărtășindu-le și altora). ♦ Care este lipsit de discreție, de rezervă, de reținere în relațiile cu oamenii. – Din fr. indiscret, lat. indiscretus.

INDIVIDUALITATE, individualități, s. f. 1. Totalitatea particularităților specifice unui individ sau unei persoane, care deosebesc un individ de altul sau o persoană de alta. 2. Persoană cu însușiri morale sau intelectuale deosebite; personalitate. [Pr.: -du-a-] – Din fr. individualité.

INDUSTRIE, industrii, s. f. 1. Ramură a producției materiale și a economiei naționale, în cadrul căreia au loc, pe scară largă, activitățile de exploatare a bunurilor naturale și de transformare a acestora, precum și a altora, în mijloace de producție și în bunuri de consum. 2. (Cu determinări) Subdiviziune a industriei (1), cuprinzând un domeniu limitat de activitate. Industrie textilă. Industrie extractivă. – Din fr. industrie, lat. industria.

INFECȚIOS, -OASĂ, infecțioși, -oase, adj. (Despre boli) Provocat de o infecție; care se transmite de la o ființă la alta, care produce infecție; molipsitor, contagios, infectant. [Pr.: -ți-os] – Din fr. infectieux.

INFECȚIOZITATE, infecțiozități, s. f. Capacitate a unui germen de a pătrunde într-un organism receptiv, de a se menține și înmulți în așa fel încât transmiterea de la organismul invadat la altul să se poată face cu ușurință. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. infectiosité.

INFERENȚĂ, inferențe, s. f. Operație logică de trecere de la un enunț la altul și în care ultimul enunț este dedus din primul. – Din fr. inférence.

INFERIOR, -OARĂ, inferiori, -oare, adj. 1. Care este așezat dedesubt sau mai jos. ♦ (Despre ape curgătoare sau despre regiuni de pe cursul lor) Situat mai aproape de vărsare decât de izvor. 2. Care este din punct de vedere numeric mai mic decât altul. 3. Care are un rang, o funcție sau un grad mai mic decât altul. ♦ (Substantivat) Subaltern, subordonat (într-o funcție). 4. Care este de calitate mai proastă, valorează mai puțin sau are importanță mai mică decât altul. ◊ (În vechea organizare a școlii) Curs inferior = ciclu de învățământ cuprinzând primele patru clase ale liceului. [Pr.: -ri-or] – Din fr. inférieur, lat. inferior.

INFLUENȚĂ¹, influențe, s. f. 1. Acțiune exercitată asupra unui lucru sau asupra unei ființe, putând duce la schimbarea lor; înrâurire. ♦ Spec. Acțiune pe care o persoană o exercită asupra alteia (deliberat, pentru a-i schimba caracterul, evoluția, sau involuntar, prin prestigiul, autoritatea, puterea de care se bucură). 2. (Fiz.; în sintagma) Electrizare prin influență = separare a sarcinilor electrice și redistribuirea lor pe suprafața unui conductor, datorită acțiunii unui câmp electric; inducție electrostatică. [Var.: influenție, influință s. f.] – Din fr. influence.

INIȚIATIVĂ, inițiative, s. f. Faptul de a propune, de a organiza sau de a începe o acțiune, antrenând după sine și pe alții; însușirea celui care îndrăznește sau este dispus să întreprindă cel dintâi ceva, din îndemn propriu. ◊ Expr. Din proprie inițiativă = fără a fi îndemnat sau silit de altul. [Pr.: -ți-a-] – Din fr. initiative.

INSTRUCTOR, -OARE, instructori, -oare, s. m. și f. Persoană competentă care instruiește pe alții. – Din fr. instructeur, rus. instruktor.

INTERCALA, intercalez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) introduce ceva într-un șir, a (se) adăuga între altele, a (se) pune ceva printre... – Din fr. (s’)intercaler, lat. intercalare.

INTERCALAT, -Ă, intercalați, -te, adj. Care este introdus, adăugat, pus printre altele. – V. intercala.

INTERCONECTA, interconectez, vb. I. Tranz. A stabili căi de transferare a energiei electromagnetice între două sau mai multe sisteme care funcționau înainte independent unele de altele. – Din fr. interconnecter.

INTERCONECTAT, -Ă, interconectați, -te, adj. Care stabilește conexiuni între mai multe elemente care funcționau înainte independent unele de altele. – V. interconecta.

INTERDISCIPLINARITATE s. f. 1. Caracterul a ceea ce este interdisciplinar. 2. Transfer de concepte și metodologie dintr-o disciplină (2) în alta pentru a permite abordarea mai adecvată a problemelor cercetate. – Din fr. interdisciplinarité.

INTERLOCUTOR, -OARE, interlocutori, -oare, s. m. și f. Persoană care vorbește cu alta sau cu alții, care participă la o conversație. – Din fr. interlocuteur.

INTERPRET, -Ă, interpreți, -te, s. m. și f. 1. Persoană care traduce pe loc și oral ceea ce spune cineva în altă limbă, mijlocind astfel înțelegerea dintre două sau mai multe persoane; translator, tălmaci. 2. Fig. Persoană care exprimă năzuințele unei colectivități; persoană care face cunoscute altuia voința, dorința, sentimentele cuiva; exponent, reprezentant. 3. Persoană care interpretează un rol într-un spectacol, o bucată muzicală, o poezie etc. V. artist, actor. – Din fr. interprèt, lat. interpres, -etis.

INTERSCHIMBABIL, -Ă, interschimbabili, -e, adj. (Despre elementele unui sistem tehnic) Care se poate schimba, care se poate înlocui unul cu altul. – Inter¹- + schimba + suf. -bil (după fr. interchangeable).

INTERSTIȚIU, interstiții, s. n. Spațiu (gol) situat între părțile unui corp sau ale unui sistem de corpuri aflate unul lângă altul pe o anumită porțiune din suprafața lor, fără a se atinge; luft. – Din fr. interstice, lat. interstitium.

INTRADUCTIBIL, -Ă, intraductibili, -e, adj. Care nu poate fi tradus dintr-o limbă în alta. – In¹- + traductibil. Cf. fr. intraduisible.

INVIDIA, invidiez, vb. I. Tranz. 1. A fi stăpânit de invidie față de cineva, a privi cu invidie pe cineva sau reușita, bunăstarea, calitățile altuia; a pizmui. 2. A dori, a râvni, a pofti ceva ce aparține altuia. [Pr.: -di-a] – Din it. invidiare.

INVIDIE, invidii, s. f. Sentiment egoist de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele sau de situația bună a altuia; pizmă. – Din it., lat. invidia.

IRADIERE, iradieri, s. f. Acțiunea de a iradia și rezultatul ei. ♦ (Fiz.) Expunere a unui corp, a unui material etc. la acțiunea unui flux de fotoni sau de particule. ♦ (Med.) Expunere a organismului la acțiunea unor radiații electromagnetice, radioactive, de obicei în scopuri terapeutice. ♦ Expunere accidentală a organismului la radiațiile substanțelor radioactive, urmată de tulburări organice. ♦ (Med.; Fiziol.) Răspândire a unei excitații sau inhibiții de la un centru nervos la altul. ◊ Iradiere dureroasă = propagare a durerii de-a lungul unui nerv. [Pr.: -di-e-] – V. iradia.

ISPĂȘI, ispășesc, vb. IV. Tranz. 1. A suferi din cauza unei greșeli, a o răscumpăra prin suferință. ♦ A executa o pedeapsă privativă de libertate în urma condamnării; a expia. 2. (Înv.) A cerceta și a evalua paguba făcută (de vite) pe proprietatea altuia. [Var.: (înv.) spăși vb. IV] – Din sl. sŭpasiti „a mântui”.

ISPĂȘITOR, -OARE, ispășitori, -oare, adj. 1. Care ispășește (o vină, o greșeală); expiator. ◊ Expr. Țap ispășitor = persoană pusă să suporte consecințele pentru greșelile altora. 2. (În credințele religioase) Care contribuie la iertarea păcatelor cuiva. Jertfă ispășitoare. – Ispăși + suf. -tor.

IZOLA, izolez, vb. I. 1. Tranz. A despărți cu totul; a separa unul de altul; spec. a despărți un bolnav contagios de oamenii sănătoși, pentru a evita contagiunea. 2. Tranz. A împiedica transmiterea căldurii, a frigului, a umezelii, a zgomotului etc. dintr-un mediu (sau corp) în altul; a separa un corp prin care trece curentul electric de alt corp bun conducător de electricitate. 3. Refl. A se îndepărta de societate, de semeni; a sta retras, departe de alții; a se retrage, a se închista. – Din fr. isoler.

IZOLAT, -Ă, izolați, -te, adj. (Adesea adverbial) Separat; p. ext. îndepărtat; retras. ♦ Situat la distanță (unul de altul); răzleț, ♦ Care constituie o excepție. Un caz izolat. – V. izola. Cf. fr. isolé, it. isolato.

ÎMBINAT, -Ă, îmbinați, -te, adj. Care este unit cu altul într-un tot, care formează un tot; împreunat, îngemănat. – V. îmbina.

ÎMPĂRȚI, împart, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) separa în părți, a (se) despărți în grupuri; a (se) diviza, a (se) divide. ♦ Tranz. (Rar) A clasifica. ♦ Tranz. (Aritmetică) A efectua operația de împărțire a unui număr prin altul, a face o împărțire. 2. Tranz. A da mai multor persoane câte (o parte din) ceva; a repartiza, a distribui. ◊ Expr. A nu avea ce împărți sau a nu avea nimic de împărțit (cu cineva) = a nu avea nici o legătură, nimic comun (cu cineva). ♦ Refl. A se răspândi, a se împrăștia. 3. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A împărtăși ceva cu cineva. – Lat. impartire.

ÎMPĂRȚIRE, împărțiri, s. f. Acțiunea de a (se) împărți și rezultatul ei. ♦ (Aritm.) Operație prin care se determină de câte ori un număr se cuprinde în altul. – V. împărți.

ÎMPINGERE, împingeri, s. f. Acțiunea de a (se) împinge și rezultatul ei. ♦ Forță de apăsare exercitată de un corp asupra altuia. – V. împinge.

ÎMPLETICI, împleticesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre picioare) A se lovi, a se împiedica unul de altul în mers; (despre oameni) a merge clătinându-se, împiedicându-se. ♦ P. anal. (Despre limbă) A se încurca în timpul vorbitului; (despre oameni) a articula greu cuvintele. 2. A se amesteca, a se încurca, a se încâlci. ♦ Tranz. și refl. A (se) încolăci. [Var.: (reg.) împleteci vb. IV] – Et. nec.

ÎMPLETIT², -Ă, împletiți, -te, adj. 1. (Despre fire, jurubițe etc.) Reunit, încrucișat cu altele într-un anumit fel; (despre obiecte) lucrat din fire de lână, bumbac, cânepă etc. sau din nuiele, flori etc., dispuse într-un anumit fel. 2. (Despre păr) Strâns în cozi, făcut cozi. 3. (Adesea fig.) Încrucișat, încolăcit. – V. împleti.

ÎMPREUNAT, -Ă, împreunați, -te, adj. Care este unit cu altul (într-un tot); îmbinat; încheiat². [Pr.: -pre-u-] – V. împreuna.

ÎNAINTAȘ, -Ă, înaintași, -e, adj., s. m. 1. Adj. (Despre animale de tracțiune, mai ales despre cai; adesea substantivat) Înhămat înaintea rotașilor. 2. Adj. (Rar) Care merge înainte, care este în față. 3. S. m. Persoană care, prin activitatea sau prin lucrările sale, a pregătit activitatea altora; precursor. 4. S. m. (Sport) Jucător din linia de atac a unei echipe de fotbal, rugbi, hochei etc. [Var.: (reg.) naintaș, -ă adj.] – Înainte + suf. -aș.

ÎNAPOI adv. 1. În direcție contrară înaintării; în spate, îndărăt. ◊ Loc. vb. A da înapoi = a) a se retrage; b) fig. a ceda (într-o discuție) într-o acțiune; c) fig. a fi în declin, a regresa. ♦ (Înv.; cu trimitere la un pasaj anterior dintr-un text) Mai sus. 2. La locul de proveniență; în locul unde a fost mai înainte. ◊ Loc. vb. A da (ceva) înapoi = a restitui; a înapoia. ◊ Expr. A-și lua vorba înapoi = a-și retrage vorba, făgăduiala făcută; a reveni asupra celor spuse, rectificându-le. 3. Cu o treaptă îndărăt, într-un loc inferior altora ca valoare. 4. Mai demult, la o dată anterioară celei prezente. – În + apoi.

ÎNCALTEA adv. (Reg.) Cel puțin, măcar, barem. [Var.: încalte, încailea adv.] – Încă + alta.

ÎNCĂLECARE, încălecări, s. f. Acțiunea de a (se) încăleca și rezultatul ei; încălărare. ♦ (Geol.) Ruptură produsă în scoarța pământului, însoțită de deplasarea unei mase de roci peste alta. – V. încăleca.

ÎNCHEGA, încheg, vb. I. 1. Refl. și tranz. A se face sau a face să devină cheag; a (se) coagula. ◊ Expr. (Tranz.) Minte de încheagă apele = minte foarte tare. ♦ Refl. (Rar) A se strânge la un loc, a se uni, a se lipi trainic (cu ceva sau unul cu altul). 2. Refl. Fig. A prinde contur, a se forma, a lua ființă. – Lat. in-coagulare.

ÎNCHEIA, închei, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde în nasturi, în copci etc. un obiect de îmbrăcăminte. ♦ Refl. (Despre persoane) A-și strânge haina, cămașa etc. în nasturi, în copci; a-și lega șireturile de la încălțăminte. 2. A potrivi una într-alta părțile componente ale unui obiect; a îmbina, a uni. II. 1. A termina, a pune capăt, a sfârși o acțiune, o operație etc. ♦ Refl. (Rar) A ajunge la deplina dezvoltare, la maturitate. ♦ A trage concluzia, a conchide. ♦ Refl. (Rar) A se limita, a se rezuma la... 2. A stabili un acord, a definitiva un tratat etc. ♦ A redacta, a alcătui, a adresa un act oficial. – Lat. inclavare.

ÎNCHEIAT², -Ă, încheiați, -te, adj. I. 1. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care este prins, închis în nasturi, în copci, în șireturi etc. ♦ (Despre nasturi) Care este trecut prin butoniere; (despre copci) petrecut una într-alta. 2. Cu părțile îmbinate, împreunate, fixate una în alta; împreunat. 3. (Rar; despre persoane) Bine legat, voinic. II. Terminat, împlinit; întregit, desăvârșit. – V. încheia.

ÎNCHIDE, închid, vb. III. 1. Tranz. A mișca (din balamale) o ușă, o fereastră, un capac etc. pentru a acoperi deschizătura corespunzătoare. ♦ A încuia cu cheia, cu zăvorul. ♦ A acoperi, a astupa deschizătura unui spațiu, a unei încăperi. 2. Tranz. A apropia, a strânge marginile (sau părțile componente ale) unui obiect pentru a nu mai fi desfăcute, deschise. ◊ Expr. A închide paranteza = a) a pune, în scris, partea a doua a semnului parantezei la locul cuvenit; b) a termina o digresiune introdusă în cursul unei comunicări. A închide mâna = a strânge degetele, făcând mâna pumn. A închide gura = a apropia buzele și fălcile una de alta; a nu mai vorbi. A închide (cuiva) gura = a face (pe cineva) să tacă, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor (cuiva). A închide ochii = a) a coborî pleoapele, acoperind globii oculari; b) a se preface că nu observă ceva; a trece cu vederea; c) (de obicei în construcții negative) a dormi; d) a muri. A închide (cuiva) ochii = a fi lângă cineva în clipa morții. (Refl.) A i se închide ochii = a fi foarte obosit. ♦ Refl. (Despre răni) A se cicatriza. 3. Tranz. A întrerupe, potrivit orarului stabilit, activitatea unei instituții, a unei întreprinderi, a unui local; p. ext. a suspenda activitatea, a desființa. 4. Tranz. A încheia o acțiune, a-i pune capăt. ♦ A opri funcționarea unui mecanism, a unui aparat, a unui circuit etc. 5. Tranz. A izola o ființă într-un spațiu închis, îngrădit; a băga la închisoare; fig. a ține departe de lume. ♦ Refl. A se retrage, a se izola. ♦ Fig. A conține, a cuprinde ceva. 6. Tranz. A îngrădi, a împrejmui o curte, un teren etc. spre a delimita sau spre a opri accesul. ♦ A bara o cale de comunicație; a opri, a împiedica trecerea. ♦ Refl. (Despre drumuri) A ajunge la un punct de unde nu mai poate continua, a se înfunda. 7. Refl. (Despre cer, p. ext. despre vreme) A se întuneca, a se înnora. ♦ (Despre obiecte colorate, p. ext. despre culori) A căpăta o nuanță mai întunecată. – Lat. includere.

ÎNCOACE adv. 1. Înspre mine, spre locul unde mă aflu; în direcția mea. ◊ (În loc. adv.) Încoace și încolo = dintr-o parte în alta. (Pop. și fam.; substantivat, n.) A avea pe vino-ncoace = a avea farmec, a fi cuceritor, atrăgător. ◊ Expr. Ce mai încoace (și) încolo = de ce atâta vorbă? e inutilă orice discuție. 2. Înspre momentul de față, mai apropiat de epoca noastră. [Var.: încoa adv.] – Lat. in-eccu(m)-hocce.

ÎNCRUCIȘA, încrucișez, vb. I. 1. Tranz. A pune, a așeza cruciș; a cruci. ◊ Expr. A încrucișa brațele (pe piept) = a sta în inactivitate. A încrucișa săbiile = a începe lupta. 2. Refl. recipr. A trece unul pe lângă altul, venind din direcții diferite. ♦ (Despre drumuri) A se întretăia. 3. Intranz. (Franțuzism, despre nave) A naviga în larg pentru a supraveghea liniile maritime de comunicație; p. gener. a naviga. 4. Tranz. A împerechea diferite animale sau plante pentru a obține urmași cu însușiri superioare. – În + cruciș.

ÎNCUNUNA, încununez, vb. I. Tranz. 1. A așeza o cunună pe capul cuiva în semn de omagiu, de înălțare la o demnitate etc., a încorona; p. ext. a așeza un obiect deasupra altuia în chip de coroană. 2. Fig. A desăvârși o activitate, o operă etc.; a încorona (3). [Prez. ind. și: încunun] – În + cunună.

ÎNCURCA, încurc, vb. I. I. Tranz. 1. A încâlci fire, ață etc., a le face noduri astfel încât să nu se mai poată descurca ușor. ♦ (Pop.) A călca în picioare fânețele, semănăturile. 2. A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuia o urmărire, pentru a-și pierde urma. ♦ Refl. și tranz. A (se) rătăci. II. 1. Tranz. A stingheri pe cineva la mers, a îngreuia mersul cuiva. ♦ Refl. A se împiedica din mers. ♦ A opri de la o acțiune, a stânjeni. ◊ Expr. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din jur. (Refl.; fam.) A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza băuturii, a unei emoții etc.). ◊ Compus: încurcă-lume s. m. invar. = om care încurcă pe alții, care nu este bun de nimic. 2. Tranz. și refl. A face (pe cineva) să-și piardă sau a-și pierde șirul ideilor; a (se) zăpăci. ◊ Expr. (Se) încurcă lucrurile = (se) creează o situație complicată, confuză. (Tranz.) A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevărul. (Tranz.) A o încurca = a crea (intenționat) o situație confuză; a face un lucru de mântuială; a nu fi clar în ce spune. 3. Tranz. și refl. Fig. A (se) prinde în mreje. ♦ Refl. A se angaja într-o afacere din care nu mai poate ieși (decât cu greutate). 4. Refl. Fig. A pierde vremea; a zăbovi, a întârzia (mai ales la petreceri). – Probabil lat. *incolicare (< colus „caier, fir”).

ÎNDEMNA, îndemn, vb. I. Tranz. 1. A convinge pe cineva să facă ceva, a chema la o acțiune; a îmboldi, a stimula, a impulsiona; a îmbia. ♦ Refl. A se apuca de ceva (în urma unei stimulări); a se hotărî la ceva. ♦ Refl. recipr. Fig. A se lua la întrecere, a se îmboldi unul pe altul. 2. A sili un animal să pornească sau să meargă mai repede. ♦ Intranz. (Reg.; despre animale) A se sili la drum, a înainta trăgând. – Lat. *indeminare.

ÎNDESA, îndes, vb. I. 1. Tranz. A apăsa, a presa ca să încapă cât mai mult într-un spațiu restrâns, a vârî cu forța (într-un spațiu limitat); a înghesui, a bucși. ♦ A face cât mai compact (un material). 2. Tranz. A-și așeza pălăria, căciula, șapca, trăgând-o cât mai mult pe cap. 3. Refl. (Despre o mulțime de persoane sau de lucruri în mișcare) A se aduna, a se îngrămădi unul lângă altul, unul peste altul; a se înghesui. ♦ (Pop.) A se grăbi, a da zor. – Lat. in-de(n)sare.

ÎNDOI, (I) îndoi, (II, III) îndoiesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A strânge în două o stofă, o hârtie, un material etc.; a strânge ceva de două sau de mai multe ori (punând marginile una peste alta). 2. Tranz. și refl. A face să devină sau a deveni curb; a (se) încovoia, a (se) apleca, a (se) înclina. ♦ Refl. (Despre oameni) A se gârbovi. II. Tranz. 1. A mări ceva de două ori; a dubla; p. ext. a înmulți, a mări (de un număr oarecare de ori). 2. A amesteca (în părți egale) un lichid cu altul; a subția. III. Refl. A fi nesigur în părerea sa, a sta la îndoială; a nu avea încredere (în cineva sau în ceva). – În + doi.

ÎNFRĂȚIT, -Ă, înfrățiți, -te, adj. 1. Legat de altul prin relații frățești. 2. (Despre plante) Care a dat lăstari din tulpina principală. – V. înfrăți.

ÎNFRUNTA, înfrunt, vb. I. Tranz. 1. A mustra, a dojeni cu vorbe aspre de față cu alții; a certa, a ocărî. 2. A ține piept, a da piept, a rezista cu curaj (în fața unei primejdii). ♦ Refl. recipr. A avea un conflict, un schimb aprins de cuvinte. – Lat. *infrontare (< frons).

ÎNGĂDUI, îngădui, vb. IV. 1. Tranz. A da voie, a permite, a admite, a încuviința, a tolera ceva; a da cuiva permisiunea, a-l lăsa să... ♦ Refl. recipr. (Pop.) A se învoi, a se înțelege unul cu altul, a trăi în armonie. 2. Tranz. și intranz. (Pop.) A avea răbdare; a aștepta; a da răgaz; a amâna, a păsui. ♦ (Reg.) A întârzia, a zăbovi. [Prez. ind. și: îngăduiesc] – Din magh. engedni.

ÎNLĂNȚUI, înlănțui, vb. IV. Tranz. 1. A pune, a lega în lanțuri; a încătușa. 2. A cuprinde pe cineva (cu brațele). V. îmbrățișa. 3. Fig. A captiva, a subjuga, a încânta, a fermeca. 4. A așeza în rând, a lega unul de altul, a coordona, a împreuna (în mod logic). ♦ Refl. A urma unul după altul (în șir neîntrerupt). [Prez. ind. și: înlănțuiesc] – În + lanț + suf. -ui (după fr. enchaîner).

ÎNLĂNȚUIT, -Ă, înlănțuiți, -te, adj. 1. Pus, legat în lanțuri; încătușat. ♦ (Despre oameni) Îmbrățișat. 2. Legat (logic) unul de altul într-o succesiune continuă. – V. înlănțui.

ÎNLOCUI, înlocuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A pune ceva sau pe cineva în locul altuia. 2. A îndepărta pe cineva dintr-un post, numind pe altcineva în locul lui. 3. A ține cuiva locul într-o funcție, într-o muncă etc. – Din loc. adv. în loc + suf. -ui.

ÎNNOI, înnoiesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) face ca nou (înlocuind ce era vechi, uzat); a (se) reface, a (se) repara. ♦ Tranz. A pune un lucru nou în locul altuia vechi; a primeni, a schimba. ♦ Refl. A se îmbrăca cu ceva nou. 2. Refl. Fig. A se împrospăta, a se redeștepta, a se regenera. 3. Tranz. A face încă o dată, a relua o acțiune. ♦ A prelungi valabilitatea unei autorizații, a unui document. – În + nou.

ÎNSCRIE, înscriu, vb. III. 1. Tranz. și refl. A(-și) scrie, a(-și) trece numele într-un catalog, într-o condică etc.; a (se) înregistra, a (se) înmatricula. ◊ Expr. (Refl.) A se înscrie în fals = a susține în fața unei instanțe judiciare că dovada (scrisă) adusă de partea adversă este falsă. ♦ Tranz. A consemna ceva în scris. 2. Tranz. A construi o figură geometrică în perimetrul alteia, astfel încât unele puncte ale celei dintâi să fie tangente la cealaltă. 3. Tranz. (Sport) A marca unul sau mai multe goluri, seturi, coșuri etc. [Perf. s. înscrisei, part. înscris] – În + scrie (după fr. inscrire).

ÎNSUMI, ÎNSĂMI, pron. de întărire. 1. (Pe lângă un substantiv sau un pronume) Chiar, tocmai. 2. (Înv.) Eu (sau tu, el etc.) singur, personal, fără ajutorul altuia. [Forme gramaticale: pers. 2 sg. însuți, însăți, pers. 3 sg. însuși, însăși, pers. 1 pl. înșine, însene, pers. 2 pl. înșivă, însevă, pers. 3 pl. înșiși, înseși] – Îns(ul) + -mi, -ți, -și.

ÎNTOARCE, întorc, vb. III. I. 1. Refl. și tranz. A se înapoia² sau a face să se înapoieze de unde a fost plecat; a reveni² sau a face să revină. ♦ Tranz. (Despre o stare afectivă sau maladivă) A-l cuprinde din nou pe cineva (abia vindecat). ♦ Refl. A se îndrepta spre un punct, schimbând radical direcția inițială. 2. (Pop.) A-și schimba sau a face pe cineva să-și schimbe părerea, a se răzgândi sau a face pe cineva să se răzgândească. ♦ Tranz. A retrage o vorbă, o promisiune etc., a reveni asupra... 3. (Pop.) A (se) transforma, a (se) modifica, a (se) preface. S-a întors ploaia în ninsoare. ◊ Expr. (Refl.) A i se întoarce (cuiva) mânia = a-i trece supărarea. A i se întoarce cuiva inima = a i se schimba dispoziția, a se îmblânzi, a se muia. ♦ Tranz. (Înv.) A traduce un text dintr-o limbă în alta; p. ext. a interpreta. II. 1. Tranz. A învârti, a suci, a răsuci (de pe o parte pe alta). ◊ Expr. Tranz. și refl. A (se) întoarce pe dos = a) a (se) nemulțumi profund; a (se) supăra foarte tare, a (se) tulbura; b) a(-și) strica buna dispoziție, a (se) bosumfla. ♦ Spec. A învârti, a răsuci resortul unui mecanism. A întoarce ceasul. ♦ Tranz. (Pop.) A jugăni (un animal). 2. Tranz. și refl. A(-și) mișca, a(-și) orienta corpul sau o parte a corpului, p. ext. privirea în altă direcție decât cea inițială. ◊ Expr. (Tranz.) A întoarce cuiva spatele = a pleca în mod ostentativ de lângă cineva; a părăsi pe cineva, a nu se mai interesa de soarta cuiva. (Refl.; fam.) A i se întoarce (cuiva) mațele sau stomacul pe dos = a i se face scârbă, greață; fig. a fi dezgustat, scârbit. III. Tranz. 1. A schimba poziția unui obiect, așezându-l invers față de poziția anterioară sau față de poziția firească ◊ Expr. A întoarce casa pe dos = a răscoli totul în casă. A (o) întoarce și pe o parte (sau față) și pe alta = a examina amănunțit, a discuta în detaliu. ♦ A da filele unei cărți, ale unui caiet etc. înainte sau înapoi; a răsfoi. ◊ Expr. A întoarce foaia = a-și schimba atitudinea devenind mai ferm, mai sever. ♦ A pune, a îmbrăca un obiect vestimentar pe dos; a preface un obiect vestimentar transformându-i dosul în față. ◊ Expr. A(-și) întoarce cojocul (pe partea cealaltă sau pe dos) = a-și schimba comportarea, atitudinea în rău față de cineva. ♦ A învârti paiele, fânul etc. astfel încât partea umedă de la pământ să ajungă deasupra. ♦ A ara din nou un ogor. 2. A da îndărăt, a restitui. ◊ Expr. A întoarce vizita = a răspunde printr-o vizită la o vizită primită anterior. ♦ Fig. A răsplăti pe cineva pentru o faptă bună sau rea. ♦ (Determinat prin „cuvânt”, „vorbă” etc.) A răspunde, a replica (cu ostentație, cu impertinență). – Lat. intorquere.

ÎNTRAJUTORA, întrajutorez, vb. I. Refl. recipr. A se ajuta unul pe altul. – Din întrajutorare (derivat regresiv).

ÎNTRE² prep. 1. În locul dintre... Între munți. ◊ Expr. A fi între ciocan și nicovală v. ciocan. A pleca (sau a fugi, a ieși, a se duce, a se întoarce etc.) cu coada între picioare v. coadă. ♦ Printre, în mijlocul... Între străini. ♦ (Reg.) Pe. 2. În intervalul scurs de la o întâmplare la alta. L-a vizitat între două călătorii. ◊ Expr. Între acestea sau între timp = în răstimp... 3. Dintre, printre. S-a dovedit cel mai iscusit între toți. 4. (Arată reciprocitatea) Unul cu altul (sau unii cu alții). S-au sfătuit între ei. 5. (În legătură cu verbul „a împărți”) La². Câștigul s-a împărțit între participanți. 6. (Indică o aproximare) Să vii între 12 și 13. – Lat. inter.

ÎNTRECE, întrec, vb. III. Tranz. 1. A depăși pe cineva în mers, a lăsa în urmă. 2. A dovedi superioritate față de cineva într-o anumită privință; a depăși. ♦ Refl. recipr. A căuta să se depășească unul pe altul. ◊ Loc. adv. Pe întrecute = căutând să se depășească unul pe altul; care mai de care. 3. A trece peste o anumită limită; p. ext. a fi (sau a avea) mai mult decât trebuie, a prisosi ◊ Loc. adv. (Pop.) De întrecut = mai mult decât trebuie, de prisos. ◊ Expr. (Refl.) A se întrece cu gluma (sau cu șaga, rar, cu vorba) = a depăși limitele bunei-cuviințe; a împinge lucrurile prea departe, a exagera. – În + trece.

ÎNTRETĂIAT, -Ă, întretăiați, -te, adj. Care se intersectează, se încrucișează cu altul. ♦ (Despre vorbire, plâns, respirație etc.) Întrerupt, cu întreruperi. [Pr.: -tă-iat] – V. întretăia.

ÎNTURNA, întorn, vb. I. (Reg.) Refl. și tranz. 1. A veni sau a face pe cineva să vină înapoi; a (se) înapoia², a (se) întoarce. ♦ Tranz. (Despre o stare afectivă sau maladivă) A cuprinde pe cineva din nou. 2. A (se) îndrepta în altă direcție. 3. A (se) întoarce de pe o parte pe alta; a (se) învârti, a (se) suci. – În + turna.

ÎNZĂVORÎ, înzăvorăsc, vb. IV. Tranz. (Tehn.) A împiedica intenționat mișcarea unei piese față de alta cu ajutorul unor mecanisme de închidere. – În + zăvor.

JIMBAT, -Ă, jimbați, -te, adj. (Reg.; despre gură) Cu buzele îndepărtate una de alta (din cauza unui defect de conformație), lăsând să se vadă mereu dinții; p. ext. (despre oameni) cu gura strâmbă. – V. jimba.

JONGLA, jonglez, vb. I. Intranz. A arunca în aer și a prinde cu repeziciune și cu abilitate mai multe obiecte unul după altul. ♦ Fig. A folosi prompt și cu abilitate idei, cuvinte etc. – Din fr. jongler.

JOS, JOASĂ, joși, joase, adv., adj. I. Adv. 1. Aproape de pământ, la nivelul pământului; într-un loc mai puțin ridicat (decât altul). ◊ De sus până jos = în întregime. De sus în jos = în direcție verticală coborâtoare. ◊ Cu fața în jos = (culcat) pe burtă. Cu capul în jos = a) cu capul plecat; b) atârnat sau spânzurat de picioare; c) pe dos, alandala, anapoda. Cu nasul în jos = supărat, trist; umilit, rușinat. ◊ Loc. adj. (Pop.) Din jos = a) care se află într-o regiune așezată mai la vale sau mai la sud; b) care vine din mase, din popor; c) care face parte din mulțimea oamenilor de rând. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În (sau din) josul = în (sau din) partea inferioară, de la baza unui loc, a unui obiect. În josul apei = în direcția curgerii apei; la vale; în aval. ◊ Expr. A (se) da jos = a (se) coborî. A lăsa jos = a lăsa din mână, punând în altă parte. A lăsa ochii în jos = a privi spre pământ (rușinat, timid etc.). A nu fi (sau a nu se lăsa, a nu rămâne) mai pe (sau pre) jos = a nu fi întrecut, a nu rămâne în urmă. A privi (sau a măsura) pe cineva de sus în jos = a privi pe cineva cu dispreț. ♦ (Cu valoare de interj.) Exprimă o comandă de așezare sau ostilitatea, dezaprobarea etc. față de cineva sau de ceva. ♦ Fig. În stare de decădere morală, materială sau socială. ◊ (Ieșit din uz; azi ironic) Muncă de jos = muncă la care era trimis cineva retrogradat dintr-o funcție de răspundere. 2. La nivelul locului pe care umblă cineva; la picioarele cuiva. ◊ Pe jos = a) pe pământ; b) cu piciorul. ◊ Loc. adj. De pe jos = care se află pe pământ sau pe dușumele. II. Adj. 1. Care este puțin ridicat de la pământ; scund. ♦ (Despre frunte) Îngust. 2. (Despre terenuri) Așezat într-un loc mai coborât, în vale; p. ext. apătos, mocirlos. 3. (Despre glas și despre sunete muzicale) Care are o tonalitate coborâtă; grav, gros, adânc, profund. 4. (Fiz.; despre temperatură, presiune etc.) Scăzut, mic, coborât. 5. (Fiz.; despre frecvențe) Cu un număr mic de perioade pe unitatea de timp. – Lat. deo[r]sum.

JUNIOR, -OARĂ, juniori, -oare, subst., adj. 1. S. m. și f., adj. (Sportiv) care are vârsta între circa 13 și 19 ani, limitele de vârstă variind de la o specialitate sportivă la alta. 2. S. m. (Pe lângă un nume propriu de persoană, în opoziție cu senior) Fiul (considerat în raport cu tatăl). [Acc. și (2) junior. – Pr.: -ni-or] – Din fr., lat. junior.

JUXTAPUNE, juxtapun, vb. III. Tranz. A pune mai multe obiecte alături, unul lângă altul; a alătura. ◊ Refl. și tranz. (Gram.) A (se) îmbina prin juxtapunere. – Din fr. juxtaposer (după pune).

JUXTAPUS, -Ă, juxtapuși, -se, adj. Pus alături unul de altul; alăturat. ♦ (Gram.) Legat prin juxtapunere; paratactic. – V. juxtapune.