ANALÍZĂ (< fr., lat. m.) s. f. 1. Descompunere reală sau mintală a unui obiect, fenomen sau a relațiilor dintre obiecte, fenomene etc., în părțile lor componente, în scopul cunoașterii; examinare amănunțită, parte cu parte, a unei probleme, a unui obiect de studiu. V. sinteză. ♦ A. psihologică = modalitate de investigare prin diverse procedee (descriere, introspecție, monolog interior etc.) a conștiinței, a trăirilor sufletești, a raporturilor omului cu mediul. (SOCIOL.) A. funcțională = metodă de cercetare punînd accentul pe evidențierea articulațiilor reciproce ale elementelor și pe descrierea traiectoriei ce caracterizează dinamica de ansamblu a obiectului considerat. A. sistemică = metodă dezvoltată în cadrul teoriei generale a sistemelor. A. de conținut = ansamblu de tehnici aplicate comunicărilor orale sau scrise ale indivizilor, în vederea interpretării lor științifice. A. critică = procedeu de studiu al lucrărilor literare, prin punerea în lumină a elementelor constitutive; analiză de text. A. chimică = procedeu pentru stabilirea compoziției chimice (calitative sau cantitative) a substanțelor cu ajutorul unor reacții chimice specifice sau pe baza proprietăților fizico-chimice specifice. A. conformațională = domeniu al stereochimiei care studiază proprietățile fizice și chimice ale conformerilor, stabilind conformația privilegiată. A. biochimică = procedeu de cercetare care pune în evidență o substanță chimică aflată într-un lichid organic; este folosită curent în clinică pentru decelarea unor tulburări ale metabolismului. A. biologică = operație prin care se determină acțiunea fungicidă sau insecticidă a produselor chimice destinate combaterii bolilor sau dăunătorilor. A. economică = cercetare obiectivă (cantitativă sau calitativă) bazată pe descompunerea în elementele componente ale proceselor și fenomenelor economice, a factorilor de influență în scopul cunoașterii științifice a întregii activități economice. A. contabilă = stabilirea pe bază de documente, în mod distinct pentru fiecare operațiune economică, a conturilor corespondente și a părților acestora (debit sau credit) în care urmează să se înregistreze concomitent aceleași sume; stabilirea corelației dintre pozițiile (posturile) de bilanț. A. marginală = cercetare bazată pe folosirea multiplicatorilor, a metodelor calculului diferențial și integral în studierea fenomenelor economice. 2. A. statistică = stabilirea și explicarea legăturilor și legităților în dezvoltarea fenomenelor de masă, pe bază de date obținute prin observare și prelucrare statistică. 3. (TELEC.) Analiza imaginii = descompunerea unei imagini în elemente simple, susceptibile de a fi transformate în semnale electrice transmisibile individual; este utilizată în televiziune, telefotografie etc. 4. A. matematică = ramură a matematicii care studiază funcțiile, limitele și aplicațiile lor (ex. derivatele, diferențialele, integralele etc.), precum și relațiile în care intervin acestea. Bazele a.m. au fost puse de Newton și Leibniz prin introducerea calculului diferențial și integral. Dezvoltări ulterioare se datorează Euler, Cauchy, Riemann, Cantor etc. A. numerică = ramură a matematicii care studiază rezolvarea numerică a problemelor și evaluarea erorilor ce pot să apară în soluțiile bazate pe metode de calcul aproximativ. A. funcțională = ramură a matematicii care se ocupă cu studiul spațiilor vectoriale, topologice și al funcțiilor definite pe aceste spații. Contribuții în a.f. au adus V. Voltera, D. Hilbert și St. Banach. A. combinatorie (combinatorială) = capitol al algebrei care studiază aranjamentele, combinările și problemele în care este necesară numărarea diverselor posibilități de ordonare a unor elemente, după reguli date. A. factorială v. factorial. 5. (FIZ.) Determinare a gradului și a planului de polarizare a luminii. ♦ A. armonică = descompunere a unei mărimi periodice nesinusoidale într-o sumă de armonice. A. spectrală v. spectral. 6. (INFORM.) A. informației = atribuirea de indicatori pentru fiecare element memorat care să reflecte informația stocată. 7. A. granulometrică v. granulometrie.

BANACH [bánah], Ștefan (1892-1945), matematician polonez. Unul dintre întemeietorii analizei funcționale; studii și contribuții în teoria spațiilor vectoriale și a structurilor algebrice.

BOURBAKI (Nicolas), pseud. colectiv luat în 1934 de un grup de matematicieni francezi printre care: H. Cartan, C. Chevalley, J. Delsarte, J. Dieudonné și A. Weil. Au publicat, începînd cu 1939, „Eléments de mathématiques”, lucrare de referință pentru multe domenii ale matematicii moderne: teoria mulțimilor, algebră, topologie generală, funcții de variabilă reală, spații vectoriale topologice etc.

CALCUL (< fr., lat. calculus „piatră”) subst. I. S. n. 1. Ansamblu de operații matematice făcute cu scopul de a găsi valorile unor mărimi, fie o anumită expresie matematică (ex. c. valorii numerice a unei expresii algebrice) ♦ C. diferențial v. diferențial. C. integral v. integral. Calculul erorilor v. eroare. C. vectorial v. vectorial. C. variațional (variațiilor) v. variație. C. operațional = capitol al matematicii având ca obiect rezolvarea ecuațiilor diferențiale și integrale prin transformarea acestora în ecuații algebrice. C. tensorial = capitol al matematicii în care se studiază operațiile cu tensori; dezvoltat de G. Ricci-Curbastro începând din 1886, c.t. a permis o formulare concisă a teoriei relativității generalizate. Mașina de c. = mașină pentru efectuarea unora sau a tuturor celor patru operații aritmetice fundamentale, eventual combinată cu mecanisme auxiliare pentru înregistrare sau imprimare (la m. de c. contabile), pentru sortare (la mașinile de statistică) etc. 2. Ansamblu de operații logice și de reguli și procedee de efectuare a acestora, prin care se deduc teoremele unui domeniu al științei. ♦ C. logic = calcul analog celui matematic, efectuat asupra enunțurilor transpuse în formă simbolică, adică transformate în expresii logice (c. claselor, c. predicatelor, c. propozițiilor, c. relațiilor, c. identității.) 3. Combinație, socoteală, apreciere; plan. ♦ C. economic = ansamblu de operații logice și procedee matematice utilizate conform unor anumite reguli în vederea stabilirii și realizării unui scop economic, a alegerii strategiei necesare în funcție de conjuncturile economice previzibile sau a determinării situației economice la un moment dat. II. S. m. (MED.) Concrețiune cu aspectul unei pietricele, care se formează prin precipitarea sărurilor organice sau anorganice în diferite organe (ex. c. renal, c. colecistic); piatră.

CÎMP (lat. campus; unele sensuri după fr.) s. n. 1. Suprafață mare de pămînt, de obicei, plană, destinată agriculturii; șeș, cîmpie; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ◊ Munca cîmpului = lucrarea pămîntului. ◊ Artilerie de cîmp = artilerie dotată cu tunuri și obuziere care pot fi deplasate numai la șeș sau pe un teren puțin accidentat. ◊ Loc. În plin cîmp sau în cîmp deschis = sub cerul liber, departe de orice așezare omenească. ◊ Expr. A(-și) lua (sau a apuca) cîmpii = a) a porni orbește, fără țintă; b) a înnebuni, a o lua razna. ◊ A bate cîmpii = a divaga ♦ (GEOGR.) Porțiune de cîmpie, nefragmentată, situată între două văi principale (ex. C. Colentinei). ◊ C. de dune = porțiune de teren rezultată din îngemănarea dunelor, barcanelor etc. ◊ C. de pietre = cîmp alcătuit din blocuri sau sfărîmături adeseori mobile, formate prin dezagregare pe pantele slab înclinate. ◊ C. de gheață = masă întinsă și neîntreruptă de gheață formată din blocuri, care, mărindu-și dimensiunile, se contopesc; aisfild. 2. (METEOR.) C. baric = distribuția în spațiu a presiunii atmosferice la un moment dat. Pe hărțile sinoptice de la sol se reprezintă prin izobare, iar pe cele de la înălțime prin izohipse. ◊ C. de înaltă presiune v. anticiclon; c. de joasă presiune v. ciclon. 3. (MILIT.) C. de luptă = porțiune de teren pe care se duc acțiuni de luptă cu inamicul terestru. ◊ C. de tragere = a) porțiune de teren amenajată pentru executarea exercițiilor militare cu cu trageri; b) unghi orizontal sau vertical în limitele căruia poate executa trageri o gură de foc numai prin modificarea poziției țevii, fără deplasarea afetului. ◊ C. de mine = porțiune de teren sau de apă pe care s-au plantat mine pentru a împiedica trecerea inamicului. ◊ C. de observare = spațiu cuprins cu privirea sau cu un aparat optic în limitele căruia se desfășoară o activitate de observare. ◊ C. vizual = porțiune de spațiu cîtă poate fi cuprinsă cu privirea. ♦ (FILOZ.) C. ideologic = ansamblul metodelor, conceptelor și obiectelor care desemnează limitele istorice în interiorul cărora se elaborează o știință, o doctrină, o creație culturală etc. ◊ C. epistemologic = ansamblul schemelor sau configurațiilor inconștiente dintr-o perioadă istorică dată ce stau la temelia cunoașterii. ◊ C. de activitate = domeniu de activitate; limitele între care se desfășoară o activitate. 4. (FIZ.) Regiune în spațiu în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică bine determinată (ex. c. acustic, c. de viteze etc.); mărimea (scalară, vectorială, tensorială sau spinorială) care caracterizează starea locală a acestei regiuni. ♦ Regiune din spațiu în care se pot exercita pondero-motoare asupra corpurilor. Ex. c. gravitațional (v. gravitațional), c. electric (v. electric), c. magnetic (v. magnetic) etc. ♦ Formă a materiei prin intermediul căreia are loc interacțiunea dintre particule (ex. c. electromagnetic, c. mezonic etc.). 5. Mulțime de valori ale uneia sau ale mai multor mărimi variabile. ◊ C. de toleranțe = intervalul dintre valorile maximă și minimă admise în care se poate găsi dimensiunea efectivă a unei piese. 6. (MED.) C. operator = porțiune de piele special pregătită pentru o intervenție chirurgicală. ♦ Fîșie de pînză sterilă care delimitează plaga operatorie. 7. (ARTE PL.) Fond în limitele căruia poate fi reprezentată o imagine pastică, un motiv ornamental etc. ♦ Suprafața colorată a scutului pe care se înscriu armele. ♦ (CINEMAT.) Spațiu delimitat în care este cuprinsă imaginea pe o peliculă cinematografică. 8. (INFORM.) Componentă adresabilă a unei structuri date. 9. (MAT.) Corp comutativ (ex. Cîmpul lui Galois). ◊ C. de evenimente = perechea formată dintr-o mulțime de evenimente aleatoare (numite evenimente elementare) și un clan (corp) borelian de părți ale acesteia.

CUADRIVECTÓR (CVADRIVECTÓR) (< fr., engl.; {s} lat. quadri- „cu patru” + fr. vecteur „vector”) s. m. Mărime vectorială definită într-un spațiu matematic cu patru dimensiuni.

CVASIIMPÚLS (< cvasi + impuls) s. n. Mărime vectorială analoagă impulsului ce caracterizează starea unei particule sau cvasiparticule în cîmpul periodic al unei rețele cristaline.

divergență sf [At: I. GOLESCU, C. / V: (rar) ~gin~, ~vir~ / Pl: ~țe / E: fr divergence, lat divergentia] 1-3 Proprietate a unor linii geometrice, a unor raze și fascicule luminoase, a unor sisteme optice etc. de a fi divergente (1-3). 4 (Mat) Proprietate a unor șiruri de numere de a nu avea o sumă determinată a termenilor săi. 5 (Mat) Mărime a unui câmp vectorial egală cu suma derivatelor parțiale ale componentelor vectorului într-un punct dat. 6 Dezacord de opinii, de concepții de atitudine. 7 (Pex) Neînțelegere. 8 (D. o parte a unui complet de judecată; îe) A face (sau a fi în) ~ A-și exprima sau a avea păreri deosebite de ale majorității asupra unei pricini judecate. 9 (Big; îs) ~a caracterelor Proces de formare a speciilor noi de plante sau animale pornind de la o anumită formă.

GHIKA, Alexandru (1902-1964, n. București), matematician român. Acad. (1963), prof. univ. la București. Fondator al școlii românești de analiză funcțională. Studii privind funcțiile monogene, spațiile vectoriale și topologice, modulele tipologice și operatorii liniari. A introdus noțiunile de puncte periferice și puncte interstițiale, de paraconvexitate.

GRADIÉNT (< fr.; {s} lat. gradiens „care înaintează”) s. n. 1. (MAT.) Mărime vectorială care caracterizează un câmp scalar, a cărui valoare este dată de viteza de variație a câmpului pe o direcție dată. 2. Mărime care prezintă modul de variație, în funcție de un anumit parametru (de obicei distanță), a unei mărimi fizice. 3. (METEOR.) G. baric = mărime variabilă a presiunii barometrice, care se stabilește între centru și zona periferică a unui ciclon. ◊ G. termic = mărime care indică scăderea medie a temperaturii atmosferei pe verticală pentru fiecare 100 m diferență de nivel cu 0,6°C. G. geotermic v. geotermic.

GRASSMAN, Hermann Günther (1809-1877), matematician și fizician german. Contribuții în analiza vectorială, acustică, optică, electromagnetism. A creat algebra spațiului cu n dimensiuni.

GROTHENDIECK [grótəndik], Alexander (n. 1928), matematician american de origine germană. Lucrări în domeniul analizei funcționale (teoria spațiilor vectoriale). Contribuții fundamentale în geometria algebrică („Elemente de geometrie algebrică”, în colab. cu J. Dieudonné). Medalia Fields (1966).

HAMILTON [hæmiltən], Sir William Rowan (1805-1865), matematician irlandez. Prof. univ. la Dublin. Lucrări de algebră și de calcul vectorial. Contribuții în optică și în mecanica analitică (a formulat principiul minimei acțiuni și a elaborat sistemul de ecuații diferențiale ale mecanicii). A creat teoria cuaternionilor.

HIPERPLAN s. n. (mat.) ansamblu de puncte ale căror coordonate scalare, într-un spațiu vectorial de n dimensiuni, raportat la o origine fixă, verifică o relație de gradul întâi. (< fr. hyperplan)

HODO- (ODO-) „drum, circuit”. ◊ gr. hodos „cale, drum” > fr. odo- și hodo-, it. odo-, germ. hodo-, engl. id. > rom. hodo- și odo-. □ ~graf (odograf) (v. -graf), s. n., 1. Curbă plană sau în spațiu, loc geometric al extremității vectorilor, care reprezintă valorile unei funcții vectoriale. 2. s. n., Traseu al unui drum. 3. s. n., Aparat pentru studiul cutremurelor; ~grafie (odografie) (v. -grafie), s. f., descriere a drumurilor dintr-o anumită regiune; ~metrie (odometrie) (v. -metrie₁), s. f., arta măsurării distanțelor parcurse pe jos; ~metru (odometru) (v. -metru₁), s. n., aparat care servește la măsurarea unui drum parcurs.

HODOGRAF s.n. 1. Curbă sau suprafață, loc geometric al extremităților vectorilor, care reprezintă valorile unei funcții vectoriale. 2. Traseul unui drum. [Var. odograf s.n. / < fr. hodographe].

hodograf sn [At: DN³ / Pl: ~e / E: fr hodographe] 1 Curbă sau suprafață, loc geometric al extremităților vectorilor, care reprezintă valorile unei funcții vectoriale. 2 Traseu al unui drum.

HODOGRÁF (< fr. {i}) s. n. Curbă plană sau în spațiu, loc geometric al extremităților vectorilor care reprezintă valorile unei funcții vectoriale, presupunând că acești vectori au originea comună într-un punct fix, numit polul h.

INDÚCȚIE (< fr., lat.) s. f. 1. (LOG., FILOZ.) Formă fundamentală de raționament care trece de la particular la general, de la fapte la concepte. I. este de două feluri: completă și incompletă, după cum se enumeră sau nu toate cazurile existente. I. științifică se bazează pe dezvăluirea esenței, a legii. Spre deosebire de deducție, cu care se află în raport de subordonare, i. nu are decât o concluzie probabilă. ◊ I. matematică (o formă a inducției complete) = metodă de demonstrație a unor propoziții matematice, ce au drept indici numere naturale, prin parcurgerea următoarelor etape: se stabilește cel mai mic număr pentru care propoziția are sens și se verifică valabilitatea ipotezei în acest caz, apoi se demonstrează că, dacă ipoteza e verificată de propozițiile notate cu indici până la un număr natural, și propoziția notată cu indicele următor este adevărată; se trage, în acest caz, concluzia că toate propozițiile sunt adevărate. 2. (FIZIOL.) Mecanism nervos prin care starea de excitație sau de inhibiție dezvoltată într-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. ♦ (EMBRIOL.) Proces prin care o celulă sau un țesut influențează celule sau țesuturi învecinate. 3. (FIZ.) Producere sau influențare a unui fenomen de către un alt fenomen altfel decât printr-o acțiune mecanică nemijlocită. ◊ I. electromagnetică = producere a unei tensiuni electromotoare (numită tensiune indusă), de-a lungul unei curbe închise, de către un câmp magnetic variabil în timp (numit câmp inductor); tensiunea indusă este proporțională cu viteza de variație a fluxului magnetic inductor, iar sensul său este orientat astfel încât câmpul magnetic al curentului electric pe care l-ar produce să se opună prin câmpul său magnetic variației fluxului inductor. ◊ I. mutuală = i. electromagnetică, cu caracter reciproc, care apare între două circuite alăturate, străbătute de curenți electrici variabili. ◊ I. proprie = i. electromagnetică produsă într-un circuit unic, tensiunea indusă datorându-se variației curentului electric care străbate circuitul; autoinducție, selfinducție. Bobină de i. v. bobină; i. electrostatică v. influență² (2); electrizare prin ~. 4. (FIZ.) i. electrică = mărime vectorială care, împreună cu intensitatea, caracterizează local componenta electrică a câmpului electromagnetic. ◊ I. magnetică = mărime vectorială care, împreună cu intensitatea, caracterizează local componenta magnetică a câmpului electromagnetic.

INDUCȚIE, inducții, s. f. 1. Formă fundamentală de raționament, care realizează trecerea de la particular la general. 2. Producere sau influențare a unui fenomen de către un alt fenomen altfel decât printr-o acțiune mecanică nemijlocită. ◊ Inducție magnetică = mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului magnetic, determină macroscopic starea magnetică a câmpului electromagnetic din corpuri. Inducție electrică = mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului electric, determină macroscopic starea electrică a câmpului electromagnetic din corpuri. Inducție electromagnetică = fenomen de apariție a unei tensiuni electromotoare într-un circuit străbătut de un flux magnetic variabil. Inducție electrostatică = separare a sarcinilor electrice și redistribuire a lor pe suprafața unui conductor, datorată acțiunii unui câmp electric; electrizare prin influență¹ (2). 3. Mecanism nervos prin care o stare de excitație sau de inhibiție aflată într-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. – Din fr. induction, lat. inductio.

inducție sf [At: MAIORESCU, CR. I, 110 / V: (înv) ~iune / Pl: -ii / E: fr induction, lat inductio, -onis] 1 Formă fundamentală de raționament, care realizează trecerea de la particular la general, de la consecință la principiu, de la efect la cauză. 2 (Ccr) Consecință obținută pe baza inducției (1). 3 (Fiz) Acțiune reciprocă între două corpuri distante dintre care cel puțin unul are o încărcătură electrică sau este magnetizat. 4 (Îs) Self ~ Excitație a unei forțe electromagnetice de inducție (3) în propriul circuit al curentului, când intensitatea acestuia variază. 5 Producere sau influențare a unui fenomen de către un alt fenomen altfel decât printr-o acțiune mecanică nemijlocită. 6 (Îs) ~ magnetică Mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului magnetic, determină macroscopic starea magnetică a câmpului electromagnetic din corpuri. 7 (Îs) ~ electrică Mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului electric, determină macroscopic starea electrică a câmpului electromagnetic din corpuri. 8 (Îs) ~ electromagnetică Fenomen de apariție a unei tensiuni electromotoare într-un circuit străbătut de un flux magnetic variabil. 9 (Îs) ~ electrostatică Separare a sarcinilor electrice și redistribuire a lor pe suprafața unui conductor, datorită acțiunii unui câmp electric. 10 Mecanism nervos prin care o stare de excitație sau de inhibiție aflată într-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. 11 Producere a unui curent electric într-un circuit prin varierea fluxului magnetic. corectat(ă)

INDUCȚIE, inducții, s. f. 1. Formă fundamentală de raționament, care realizează trecerea de la particular la general. 2. Producere sau influențare a unui fenomen de către un alt fenomen altfel decât printr-o acțiune mecanică nemijlocită. ◊ Inducție magnetică = mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului magnetic, determină macroscopic starea magnetică a câmpului electromagnetic din corpuri. Inducție electrică = mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului electric, determină macroscopic starea electrică a câmpului electromagnetic din corpuri. Inducție electromagnetică = fenomen de apariție a unei tensiuni electromotoare într-un circuit străbătut de un flux magnetic variabil. Inducție electrostatică = separare a sarcinilor electrice și redistribuirea lor pe suprafața unui conductor, datorită acțiunii unui câmp electric; electrizare prin influență¹ (2). 3. Mecanism nervos prin care o stare de excitație sau de inhibiție aflată într-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. – Din fr. induction, lat. inductio.

INVERSA vb. tr. a răsturna o situație, o ordine (firească); a face ceva invers. ◊ a schimba sensul unui curent electric, al unei mărimi vectoriale. (< fr. inverser)

IROTAȚIONÁL, -Ă (< fr. engl.) adj. (FIZ.) (Depsre câmpuri fizice vectoriale) Care au rotorul nul.

magnetizație [At: ROM. LIT 387/32 / V: (înv) ~iune / E: fr magnétisation] 1 (Înv) Magnetizare (1). 2 Magnetizare (3). 3 Mărime vectorială care caracterizează starea de polarizare magnetică a corpurilor.

MAGNETIZAȚIE s. f. mărime vectorială care caracte-rizează starea de polarizare magnetică a corpurilor; intensitate de magnetizare. (< fr. magnétisation)

MAGNETIZAȚIE s.f. (Rar) Magnetizare. ♦ Mărime vectorială care caracterizează starea de polarizare magnetică a corpurilor. [Gen. -iei. / cf. fr. magnétisation].

MARINESCU, Gheorghe D. (1919-1987, n. Pitești), matematician român. Acad. (1974), prof. univ. la București. Studii în domeniul analizei funcționale, al teoriei spațiilor pseudotopologice, cunoscute sub numele de spații M. („Spații vectoriale normate”, „Spații vectoriale topologice și pseudotopologice”), al calculului probabilităților, al teoriei distribuției („Unele aplicații ale teoriei distribuțiilor”). Contribuții în mecanică, în teoria ecuațiilor cu diferențe finite și în analiza numerică („Probleme de analiză numerică”).

MĂRÍME (< mare¹) s. f. 1. Dimensiune, întindere (mare), volum, cantitate (2); proporție, valoare. ♦ Importanță, însemnătate, gravitate. ♦ Loc de frunte într-o anumită ierarhie (socială); rang, demnitate; concr. persoană care deține un rol important în ierarhia socială; fruntaș, demnitar. 2. (MAT.) Generalizare a unor noțiuni concrete, ca: lungime, arie masă etc. Alegând o m. de genul dat ca unitate de măsură, se poate exprima numeric raportul oricărei m. de acest fel față de unitate. 3. (FIZ.) Proprietate fizică a corpurilor sau a fenomenelor care implică un aspect calitativ legat de natura și de însușirile specifice ale acestora, precum și (ceea ce este caracteristic) un aspect cantitativ al lor, legat de posibilitatea formulării unui criteriu de comparație, pe baza căruia se stabilește o unitate și un procedeu de măsură. V. scalar, vectorial. 4. (STATIST.) M. medie = expresie numerică obținută ca medie prin procedee de prelucrare și de calcul, cu ajutorul căreia se poate caracteriza o colectivitate statistică, calitativ omogenă, din punctul de vedere al unei caracteristici cu niveluri individuale diferite. ◊ M. absolută = expresie numerică, în unități de măsură naturale sau valorice, care caracterizează concret m. (volumul) unui fenomen dintr-un anumit loc, într-un anumit moment sau într-o anumită perioadă. ◊ M. relativă = expresie numerică, calculată sub formă de coeficient, procent, promilă etc., care caracterizează raportul dintre două m. absolute. 5. (ASTR.) M. stelară = măsură a strălucirii aparente a unei stele sau a altui corp ceresc, exprimată printr-un număr (de obicei zecimal și care este cu atât mai mic cu cât strălucirea astrului este mai mare, putând avea și valori negative), a cărui valoare depinde de iluminarea produsă de astrul respectiv. Noțiunea de s. m. a apărut în Antichitate, când stelele vizibile cu ochiul liber au fost împărțite (de Hiparcus) în șase clase, începând cu cele mai strălucitoare. Ulterior, a fost definită de o scară de m.s., conform căreia variația de strălucire pentru o diferență de 5 m.s. este dată de raportul 100/1; aceasta este o scară logaritmică care arată că o stea de m.s. 1 este de 2,512 ori mai strălucitoare decât o stea de m.s. 2 (2,512 ≈ rădăcina de ordinul 5 din 100; 100^1/5). Telescoapele moderne pot fotografia stele cu m.s. de până la 29 (tepescopul spațial Hubble).

mineral, (engl. = mineral) element sau compus cu compoziție chimică definită, format pe cale naturală și având o stare de agregare solidă și omogenă. M. sunt corpuri anorganice cristalizate sau amorfe; după unii autori, sunt considerate m. și anumite substanțe organice din cadrul scoarței terestre (de ex. chihlimbar, țiței etc.). M. cristalizate sunt caracterizate prin: habitus, structură reticulară internă și proprietăți fizico-chimice vectoriale, iar m. amorfe, prin: lipsa unor forme și structuri reticulare proprii, proprietăți fizico-chimice izotrope și instabilitate termodinamică. În funcție de chimismul lor, m. se grupează în: elemente native, sulfuri sau sulfosăruri, oxizi, hidroxizi, halogenuri și săruri oxigenate (carbonați, nitrați, borați, iodați, sulfați, cromați, fosfați, arseniuri, vanadați, silicați). În funcție de frecvența în roci, se disting: m. principale sau esențiale și m. accesorii, iar în funcție de momentul formării lor: m. primare și m. secundare; în sedimente – după originea lor – se disting: m. → alogene și m. → autigene, iar în filoanele metalifere: m. metalice și m. de gangă.

MIRON, Radu (n. 1927, Codăești, jud. Vaslui), matematician român. Acad. (1993), prof. univ. la Iași. Contribuții în domeniile geometriei diferențiale și al aplicațiilor ei în fizica teoretică, în fundamentarea geometriei și algebrei și topologia algebrică („Geometrie diferențială”, „Topologia algebrică”, „Fibrate vectoriale”). Numeroase noțiuni îi poartă numele (reper M., spații M., conexiuni M. etc.).

ODOGRAF s. n. 1. curbă, suprafață, loc geometric al extremităților vectorilor, care reprezintă valorile unei funcții vectoriale. 2. traseul unui drum. (< fr. odographe)

OPERATOR, -OARE, operatori, -oare, subst., adj. 1. S. m. și f. Muncitor calificat care supraveghează funcționarea unei mașini de lucru, a unui aparat sau care efectuează diverse operații cu acestea. ♦ Spec. Persoană care mânuiește aparatul de luat vederi în timpul filmării; persoană care proiectează filmul pe ecran. 2. S. m. și f. Persoană care face anumite operații chirurgicale; chirurg. 3. S. m. (Mat.) Funcție între două spații vectoriale, compatibilă cu structura vectorială a spațiilor respective. 4. S. m. (Fil.) Conectiv. 5. Adj. (În sintagma) Bloc operator = complex în cadrul unei secții de chirurgie care include sala de operații, sala de preanestezie și sălile aferente. – Din fr. opérateur, lat. operator, -oris.

OPERATOR, -OARE, operatori, -oare, s. m., s. f., adj. 1. S. m. și f. Muncitor calificat care supraveghează funcționarea unei mașini de lucru, a unui aparat sau care efectuează diverse operații cu acestea. ♦ Spec. Persoană care mânuiește aparatul de luat vederi în timpul filmării; persoană care proiectează filmul pe ecran. 2. S. m. și f. Persoană care face anumite operații chirurgicale; chirurg. 3. S. m. (Mat.) Funcție între două spații vectoriale, compatibilă cu structura vectorială a spațiilor respective. 4. S. m. (Filol.) Conectiv. 5. Adj. (În sintagma) Bloc operator = complex în cadrul unei secții de chirurgie care include sala de operații, sala de preanestezie și sălile aferente. – Din fr. opérateur, lat. operator, -oris.

operator, ~oare [At: BULETIN, F. (1843), 46²/44 / Pl: ~i, ~oare / E: fr opérateur] 1-2 smf Persoană care (supraveghează funcționarea unei mașini de lucru, a unui aparat sau) efectuează diverse operații cu acestea. 3 smf (Înv) Chirurg. 4 smf Persoană care utilizează aparatul de filmat. 5 smf Persoană care proiectează filmul pe ecran. 6 sm (Lin) Conectiv. 7 sm (Mat) Funcție între două spații vectoriale. 8 (Îs) Bloc ~ Complex în cadrul secției de chirurgie, care include sala de operații, sala de preanestezie și sălile aferente.

PLĂCINȚEANU, Ioan (1893-1960, n. Dorohoi), fizician român. Prof. univ. la Iași. Director al Observatorului Astronomic și al Institutului de Matematici Aplicate (1939) din Iași. În 1933 a emis, înaintea lui G. Gamow, ipoteza, argumentată teoretic, a existenței protonilor negativi. Lucrări și studii de mecanică cuantică și ondulatorie („Elemente de calcul vectorial și tensorial”, „Electromagnetismul, teoria lui Maxwell”, „Mecanica rațională și analitică”).

POLARIZARE s.f. 1. Fenomen fizic prin care unele corpuri capătă însușirea de a avea poli magnetici sau electrici; polarizație. ♦ Proces fizic prin care raza de lumină își schimbă mișcarea normală ondulatorie pe mai multe planuri într-o mișcare ondulatorie pe un singur plan. 2. Stare a unui corp care a suferit un astfel de proces. ♦ Stare a unui mediu ale cărui proprietăți sunt descrise local de mărimi vectoriale; (p. ext.) mărimea vectorială care descrie o astfel de stare. 3. Diferențiere și dezvoltare în direcții deosebite a sensurilor unui cuvînt care avea inițial un singur înțeles. ♦ (Fil.) Formare a unor termeni opuși polari. [< polariza].

polarizare sf [At: NEGULICI / Pl: ~zări / E: polariza] 1 (Șîs ~ a luminii) Transformare a luminii naturale, prin reflexie, refracție, birefringență etc. 2 Proces fizic prin care unele corpuri sau sisteme dobândesc proprietatea de a avea poli¹ (9) electrici sau magnetici. 3 (Pex) Stare a unui sistem care a suferit o polarizare (2) Si: polarizație (3). 4 (Îs) ~ electrică Realizare a asimetriei în distribuția sarcinii electrice pozitive și negative a unui sistem fizic, atom, moleculă etc., a unui mediu sau a unui corp. 5 (Îs) ~ electrolitică (sau electrochimică) Acumulare la electrozii unei băi de electroliză sau a unei pile electrochimice a ionilor care realizează conducția prin soluția electrolitului. 6 (Îs) ~ rotatorie Fenomen de rotire a planului de polarizație a luminii liniar polarizate la trecerea ei printr-o substanță activă din punct de vedere optic. 7 (Imp) Proces fizic prin care un sistem capătă proprietăți preferențiale după o anumită direcție. 8 (Imp; pex) Stare a unui sistem care a suferit o polarizare (7). 9 Proces fizic prin care raza de lumină își schimbă mișcarea normală ondulatorie pe mai multe planuri într-o mișcare ondulatorie pe un singur plan. 10 (Pex) Stare a unui corp care a suferit o polarizare (9). 11 Stare a unui mediu ale cărui proprietăți sunt descrise local de mărimi vectoriale. 12 (Pex) Mărime vectorială care descrie o polarizare (11). 13 (Lin) Dezvoltare, în direcții opuse, a sensurilor unui cuvânt, nediferențiate la origine. 14 (Flz) Formare a unei contradicții în care relația dintre doi termeni prezintă cel mai mare grad de opoziție posibil și, totodată, se presupun reciproc.

POLARIZAȚIE s. f. stare a unui corp care prezintă polaritate (1); polarizare. ◊ stare a unui mediu ale cărui proprietăți sunt descrise local de mărimi vectoriale; (p. ext.) mărimea vectorială care descrie o astfel de stare. ♦ ă luminii = ansamblul fenomenelor legate de producerea și de efectele luminii polarizate. (< fr. polarisation)

POLARIZAȚIE, polarizații, s. f. Stare a unui corp sau a unui sistem fizic care prezintă proprietatea de polaritate sau care a suferit o polarizare. ◊ Polarizație electrică = stare a unui corp sau a unui sistem fizic care posedă cel puțin doi poli electrici (plus și minus). Polarizația luminii = stare a unui fascicul luminos în care toate radiațiile electromagnetice componente au aceeași direcție de oscilație. Polarizație cromatică = ansamblul figurilor de interferență, colorate viu, obținute la cercetarea în lumină polarizată a unui cristal birefringent cu ajutorul unui polariscop. ♦ Mărime vectorială care caracterizează starea de polarizație a unui corp sau a unui mediu. – Din fr. polarisation.

polarizație sf [At: NEGULICI / V: (rar) ~iune (S și: ~isa~) / Pl: ~ii / E: fr polarisation] 1 (Fzl; îvr) Inversiune sau schimbare a unei funcții fiziologice sub influența unui factor fizic. 2 Stare a unui corp, sistem fizic care are polaritate (1). 3 Polarizare (3). 4 (Îs) ~ electrică Stare a unui corp sau a unui sistem fizic care posedă cel puțin doi poli electrici, plus și minus. 5 (Șîs ~ia luminii) Stare a unui fascicul luminos în care toate radiațiile electromagnetice componente au aceeași direcție de oscilație. 6 (Îas) Totalitate a fenomenelor legate de producerea și de efectele luminii polarizate. 7 (Îs) ~ cromatică Ansamblu al figurilor de interferență, viu colorate, obținute prin cercetarea cristalelor birefringente în lumină polarizată (2), cu ajutorul unui polariscop. 8 Mărime vectorială care caracterizează polarizația (2).

POLARIZAȚIE, polarizații, s. f. Stare a unui corp care prezintă proprietatea de polaritate. ◊ Polarizație electrică = stare a unui corp sau a unui sistem fizic care posedă cel puțin doi poli electrici (plus și minus). Polarizația luminii = totalitatea fenomenelor legate de producerea și de efectele luminii polarizate. Polarizație cromatică = ansamblul figurilor de interferență, colorate viu, obținute prin cercetarea cristalelor birefringente în lumină polarizată. ♦ Mărime vectorială care caracterizează starea de polarizație a unui corp sau a unui mediu. – Din fr. polarisation.

POTENȚIAL² n. 1) fiz. Funcție cu caracter scalar sau vectorial care caracterizează proprietățile energetice ale câmpurilor. 2) Capacitate (a unei persoane, societăți, țări) de a realiza ceva într-un anumit domeniu. 3) gram. Mod personal al verbului care prezintă acțiunea ca posibilă, fără a preciza, dacă se realizează sau nu. 4) Forță de acțiune; putere lăuntrică. ~ militar. [Sil. -ți-al] /<fr. potentiel

PRODUS, produse, s. n. 1. Bun material rezultat dintr-un proces de muncă; totalitatea obiectelor sau a bunurilor obținute în procesul de producție; bun, product (1). ◊ Produs de schimb = marfă. Produs social total = indicator macroeconomic reprezentând totalitatea bunurilor materiale create în decursul unei perioade de timp de lucrătorii ocupați în economia națională. Produs intern brut = expresie valorică a totalității bunurilor și serviciilor finale furnizate de agenții economici care-și desfășoară activitatea pe teritoriul unei țări. Produs național brut = produsul intern brut plus soldul comerțului exterior. ♦ Corp sau substanță obținută pe cale naturală sau în laborator; preparat. 2. Rezultat material al unui proces social sau natural, al unui proces fiziologic sau de creație; rezultat material al unui complex de fenomene sau de acțiuni; p. ext. urmare, efect, rod; product (2). 3. Rezultatul înmulțirii a doi factori (numere, mărimi scalare, vectoriale etc.); p. ext. înmulțire. – V. produce (după fr. produit).

PRODUS, produse, s. n. 1. (Mai ales la pl.; la sg. cu sens colectiv) Bun material care rezultă dintr-un proces de muncă; totalitatea obiectelor sau bunurilor produse. Produse agricole. ▭ Unul din rezultatele de seamă obținute de regimul de democrație populară este creșterea puternică a consumului propriu de produse alimentare în gospodăriile țărănești. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2859. ◊ Produs brut = semifabricat. Produs finit = bun material apt pentru folosire sau consumație. Produs de schimb= marfă. ♦ (Urmat de determinări care indică proveniența sau compoziția) Corp sau substanță obținută pe cale naturală sau în laborator; preparat. Bazaltul este un produs vulcanic. Produs farmaceutic. Produse chimice. 2. Rezultat al unui proces social, al unui complex de fenomene sau de acțiuni; urmare, efect, rod, fruct. 3. (Mat.) Rezultatul înmulțirii a doi factori (numere, mărimi scalare, vectoriale, motoare etc.).

PRODUS, produse, s. n. 1. Bun material rezultat dintr-un proces de muncă; totalitatea obiectelor sau a bunurilor obținute în procesul de producție; bun, product (1). ◊ Produs de schimb = marfă. Produs social total = indicator macroeconomic reprezentând totalitatea bunurilor materiale create în decursul unei perioade de timp de lucrătorii ocupați în economia națională. Produs intern brut = expresie valorică a totalității bunurilor și serviciilor finale furnizate de agenții economici care-și desfășoară activitatea pe teritoriul unei țări. Produs național brut = indicator macroeconomic format din produsul intern brut la care se adaugă producția finală brută a agenților naționali care-și desfășoară actitivitatea în străinătate și din care se scade producția finală a agenților economici străini realizată în interiorul țării. ♦ Corp sau substanță obținută pe cale naturală sau în laborator; preparat. 2. Rezultat material al unui proces social sau natural, al unui proces fiziologic sau de creație; rezultat material al unui complex de fenomene sau de acțiuni; p. ext. urmare, efect, rod; product (2). 3. Rezultatul înmulțirii a doi factori (numere, mărimi scalare, vectoriale etc.); p. ext. înmulțire. – V. produce (după fr. produit).

produs sn [At: MAIORESCU, L. 157 / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: produce¹] 1 Rezultat material al unui proces social sau natural, al unui proces fiziologic, chimic, de creație etc. 2 (Pgn) Consecință concretă Si: (rar) product¹ (3). 3 (Mat) Rezultat al înmulțirii unor factori numere, mărimi scalare, vectoriale etc. Si: (înv) product¹ (1). 4 (Ecn; urmat de determinări care arată proveniența, scopul, felul etc.) Bun material rezultat dintr-un proces de muncă Si: (înv) product¹ (7). 5 (Ecn) Totalitate a bunurilor materiale obținute prin prelucrarea unor materii prime în procesul de producție. 6 (Ecn; îs) ~ brut Material obținut dintr-o exploatare, înainte de sortare sau de prelucrare finită. 7 (Ecn; îs) ~ finit Produs (4) care, având procesul de fabricație încheiat, corespunde întocmai condițiilor tehnice stabilite și este apt pentru folosire. 8 (Ecn; îs) ~ de schimb Marfă. 9 (Ecn; îs) ~ necesar Parte a produsului (5) creat de lucrătorii din sfera producției materiale care este necesară pentru asigurarea reproducerii forței de muncă. 10 (Ecp; iuz; îs) ~ pentru sine Formă istorică a produsului necesar în socialism (9). 11 (Ecp; iuz; îs) ~ pentru societate Formă istorică a plusprodusului destinat lărgirii producției și ridicării bunăstării materiale și culturale a societății în socialism (9). 12 (Ecn; îs) ~ global Totalitate a bunurilor materiale create într-o ramură din sfera productivă. 13 (Ecn; îs) ~ net Parte a produsului global care reprezintă valoarea nou creată. 14 (Ecn; pex; îas) Venit național. 15 (Ecn; îs) ~ social total Totalitate a bunurilor materiale create în decursul unei perioade de timp de lucrătorii ocupați în sfera productivă. 16 (Ecn; îas) Sumă a produsului global din toate ramurile economiei, într-o perioadă dată. 17 (Îdt) Venit. 18 (Îdt) Beneficiu. 19 (Ecn; îs) ~ intern brut Valoare monetară la prețurile pieței a bunurilor și serviciilor produse de o economie în decursul unei perioade, de regulă un an sau trimestru și care include numai bunurile și serviciile pentru consumul final sau destinate investițiilor, datorită faptului că valoarea consumului intermediar, spre exemplu, materiile prime sunt incluse în prețul bunurilor finale, deosebindu-se de produsul național brut. 20 (Ecn; îs) ~ național brut Valoare monetară la prețurile pieței a bunurilor și serviciilor produse de o economie în decursul unei perioade, de regulă un an sau trimestru și care include produsul intern brut la care se adaugă producția finală brută a agenților naționali care-și desfășoară activitatea în străinătate și din care se scade producția finală a agenților economici străini realizată în interiorul țării.

putere sf [At: PSALT. HUR. 49^v/22 / V: (înv) pot~ / Pl: ~ri / E: putea] 1 Capacitate, forță, însușire fizică, morală, intelectuală de a acționa, de a face, de a realiza ceva Si: (liv) potență (1), putință (1), (înv) puternicie (1), puterință (1), (gmț) puterișcă. 2 (Îs) ~ de muncă Forță de muncă. 3 (Îs) ~a vârstei Perioadă din viața unui om când acesta se află în deplinătatea capacităților fizice și intelectuale. 4 (Îs) (Vin) ~a ursului Sortiment de vin negru. 5 (Îas) Sortiment de vin roșu. 6 (Pgn; îas) Vin foarte bun. 7-8 (Înv; îljv) În ~ (Care are loc) prin forță armată. 9-10 (Pop; îal) (Care este) în toi. 11-12 (Îal) (Care este) în plină dezvoltare, maturizare Si: înfloritor. 13 (Îe) A fi în toată ~a vârstei (sau, reg, vieții) A fi în plină vigoare fizică și intelectuală. 14 (Îlav) Din (sau cu) toate ~rile ori din (sau cu) toată ~a ori cu (sau, înv, din) ~ Extrem de mult, de intens etc. 15 (Îal) Cu toată voința. 16 (Îvr; îlav) Cu (de-a) ~a sau în ~ Cu forța. 17 (Îlav) Peste ~a (sau ~rile) cuiva Depășind posibilitățile cuiva. 18 (Înv; îlav) Cu ~ Temeinic. 19 (Înv; îlav) În toată ~a Pe deplin. 20 (Îvr; îlav) În ~a calului În goana calului. 21 (Reg; îlav) Cu ~a De-a valma. 22 (Înv; îlpp) În ~ de În ceea ce privește... 23 (Îe) A fi (sau a sta) în ~a cuiva sau a-i sta (cuiva) în ~ (sau în ~ri) A depinde de cineva rezolvarea unui lucru. 24 (Reg; d. plante; îe) A-și prinde (sau a-și apuca) pe ~ A se împuternici. 25 (Reg; îae; d. oameni) A se îmbogăți. 26 (Irn; îc) ~a-oamenilor Epitet dat unui om slab, neajutorat. 27 Însușire excepțională cu care este înzestrat cineva de la natură, datorită unui factor supranatural etc. 28 (Spc) Calitate de a reda în mod pregnant ceva, emoționând auditoriul. 29-30 (Îljv) În (toată) ~a cuvântului (Care este) în înțelesul adevărat. 31 Forță de acțiune irezistibilă sau de dominație asupra cuiva sau a ceva. 32 (Lpl; ccr) Persoană considerată din punctul de vedere al eforturilor fizice depuse. 33 (Înv; mpl) Minune. 34 (Reg) Speranță. 35 Drept de a dispune Si: autoritate, (înv) puternicie (2), (îvr) putință (22). 36 Situație a celui care deține putere (35). 37 (Pex) Stăpânire. 38 (Asr; îla) În ~ (sau ~ri) Care dispune de autoritate. 39 (Înv; îlav) De ~a sa De sine stătător. 40 (Asr; îlpp) În (sau, înv, după) ~a În baza... 41 (Îe) A fi (sau a rămâne) în ~a cuiva A fi sau a rămâne la dispoziția cuiva. 42 (Bis; înv; cu referire la divinitate) Atotputernicie. 43 (Urmat de determinări) Divinitate. 44 (Bis; înv; lpl; art; șîs ~rile cerești, ~rile cerurilor) Totalitate a îngerilor. 45 (Bis; înv) Cei puternici. 46 (Îs) ~rile iadului sau ~rile infernului Totalitate a diavolilor. 47 Forță de influențare, de convingere etc. 48 Influență asupra cuiva. 49 (Ccr) Persoană care se impune prin prestigiul sau meritele sale Si: autoritate, forță. 50 (Șîs ~ de stat) Funcție socială fundamentală care constă în adaptarea deciziilor privind societatea și în îndeplinirea acestora cu ajutorul autorității suverane a statului. 51 (Îas) Atribut esențial al clasei dominante care folosește statul ca instrument pentru a conduce societatea. 52 (îas) Conducere a unei țări, a unui teritoriu etc. prin organele reprezentative. 53 (Îs) ~ populară Regim social-economic în care conducerea politică și cea a statului aparțin clasei muncitoare și aliaților ei. 54 (Șîs ~a legislativă, ~a executivă etc.) Formă de organizare prin care statul își exercită conducerea. 55 Țară. 56 (Îs) ~rile centrale În primul război mondial, Germania și Austro-Ungaria. 57 (Îs) Mare ~ Stat care dispune de mari forțe economice, militare, politice etc. 58 (Îvt) Forță economică, militară, socială etc. a unui teritoriu, a unei țări, a unui stat suveran. 59 (Spc) Potențial de luptă al unei țări, al unei armate. 60 (Spc; asr; ccr) Armată. 61 Capacitate de apărare militară. 62 Permisiune. 63 (Îlav) Cu de la sine ~ sau (înv) cu ~a sa (ori a lui, a ei etc.) Din proprie inițiativă și în mod abuziv. 64 (Îe) A avea ~ri depline A avea dreptul nelimitat și necondiționat de a acționa în numele cuiva. 65 Valabilitate. 66 (Îs) ~ de circulație (sau circulatorie) a banilor Valoare pe care o au banii în circulația lor. 67 (Îs) ~ de cumpărare (a banilor) Cantitate de mărfuri și de servicii care poate fi obținută în schimbul unei anumite sume de bani, a unei unități bănești, sau pe care o poate plăti populația într-o perioadă dată. 68 (Înv; îlpp) În ~a În schimbul... 69 Calitate a ceva de a produce un anumit efect. 70 (Pex) Efect produs de această calitate. 71 Forță mare. 72 (Rar; îlav) Din ~ Tare. 73 Grad mare de concentrație Si: tărie. 74 (Spc) Eficacitate. 75 (Pex) Ceea ce produce eficacitatea. 76-77 (Înv; îljv) Cu ~ (Care se produce) în mod eficient. 78 (Urmat de un substantiv în genitiv sau udp „în”) Moment culminant în desfășurarea unei acțiuni, a unui fenomen etc. Si: toi. 79 (Pop; îs) ~a nopții Miezul nopții. 80 (Îvr) Centru al unei așezări. 81 (Mun; îs) ~a apei Loc adânc în mijlocul unei ape curgătoare. 82 (Mat) Număr sau element egal cu rezultatul obținut prin înmulțirea unui anumit număr sau element cu el însuși de un anumit număr de ori Si: (înv) potență. 83 (Îs) Ridicare la ~ Operație prin care se obține puterea (82) unui număr. 84 (Îs) ~ a unui punct față de un cerc Valoare absolută a diferenței dintre pătratul razei cercului și pătratul distanței între punct și centrul cercului. 85 Denumire a exponentului puterii (82). 86 (Fiz) Lucru mecanic efectuat sau primit într-o unitate de timp Si: (asr) putință (24). 87 (Fiz) Energie primită sau cedată într-o unitate de timp Si: (asr) putință (25). 88 (Fiz) Raport dintre o energie produsă și o mărime caracteristică materialului care a produs această energie Si: (asr) putință (26). 89 (Fiz) Raport dintre valoarea efectivă a unei mărimi și valoarea sa maximă. 90 (Îs) ~ nominală Putere (86) pentru care a fost construit un sistem tehnic. 91 (Îs) ~ instalată Sumă a puterilor (90) nominale ale mașinilor de forță dintr-o uzină, centrală electrică sau de pe un vehicul. 92 (Teh) Mărime egală cu puterea (86) dezvoltată de un sistem tehnologic în anumite condiții. 93 (Înv) Mărime vectorială care caracterizează acțiunea unuia sau a mai multor sisteme fizice asupra unui corp, prin schimbarea stării de mișcare a acestuia față de sistemele de referință inițiale Si: forță, (asr) putință. 94 (Fiz; teh) Capacitate de a produce un anumit efect. 95 (Fiz; Teh) Mărime care caracterizează puterea (94). 96 (Îvp; îcn) Posibilitate. 97 (Pop; spc) Posibilități materiale. 98 (Pop; spc; pex) Stare materială bună. 99 (Rar; ccr) Bun material. 100 (Mol; Buc; îlav) De-a ~(a) fi Cum s-ar spune.

REZULTANTĂ s. f. 1. forță care, aplicată unui sistem, produce același efect ca acela produs de mai multe forțe date care se aplică în același timp asupra aceluiași punct material. 2. (mat., mec.) suma vectorială a tuturor forțelor unui sistem. 3. (fig.) efect combinat al mai multor cauze. (< fr. résultante, germ. Resultante)

REZULTANTĂ s.f. 1. Forță care, aplicată unui sistem, produce același efect ca mai multe forțe date care se aplică în același timp asupra aceluiași punct material. ♦ (Mat.) Suma vectorială a tuturor forțelor unui sistem. 2. (Fig.) Efectul combinat al mai multor cauze. [< fr. résultante].

rezultantă sf [At: MARIAN, F. 243 / S și: resu~ / Pl: ~te / E: fr résultante, ger Resultante] 1 (Fiz) Forță care reprezintă suma vectorială a mai multor forțe date și care, din anumite puncte de vedere, este echivalentă cu sistemul de forțe dat. 2 (Fig) Efectul îmbinat al unor cauze multiple.

SCALAR s.m. (op. vector, vectorial) Mărime stabilită numai prin valoarea ei numerică, care nu depinde de vreun sistem de referință. ♦ Număr real sau complex. // adj., s.n. (Mărime) care poate fi măsurată după o anumită scară, determinată printr-un singur număr real care îi arată valoarea. [Cf. fr. scalaire, germ. skalar, Skalar < lat. scala – scară].

SOLENOIDÁL, -Ă, (< solenoid) adj. (Despre câmpuri vectoriale) Care are divergență nulă și, deci, fluxul prin orice suprafață închisă de asemenea nul (ex. câmpul inducției magnetice).

STEREO- „solid, în relief, tridimensional”. ◊ gr. stereos „solid, cubic, masiv” > fr. stéréo-, engl. id., germ. id., it. id. > rom. stereo-. □ ~autograf (v. auto-, v. -graf), s. n., aparat pentru trasarea automată a curbelor de nivel și a liniilor de planimetrie după stereograme; ~autografie (v. auto-, v. -grafie), s. f., întocmire a hărților cu ajutorul stereoautografului; ~bat (v. -bat₂), s. n., masiv de zidărie care formează soclul unei construcții de tip clasic; ~campimetru (v. campi-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru măsurarea întinderii cîmpului vizual concomitent la ambii ochi; ~cardiografie (v. cardio-, v. -grafie), s. f., vectocardiografie tridimensională în care buclele vectoriale sînt înregistrate în plan frontal, sagital și orizontal; ~cartograf (v. carto-, v. -graf), s. n., aparat pentru schițarea automată a planului unei localități pe baza stereogramelor; ~cartografie (v. carto-, v. -grafie), s. f., metodă de întocmire a hărților cu ajutorul stereogramelor; ~chineză (~cineză, ~kineză) (v. -chineză), s. f., reacție a organismului vegetal ajuns în contact cu o suprafață solidă la care tinde să adere sau s-o evite; ~cinefluorografie (v. cine-, v. fluoro-, v. -grafie), s. f., imagine radiocinematografică executată după principiul stereofotografiei, oferind imagini în mișcare cu aspect tridimensional; ~cinematografie (v. cinemato-, v. -grafie), s. f., cinematografie care redă imaginile în relief; ~cite (v. -cit), s. n. pl., celule cu pereții îngroșați, constituind stereomul; ~cromie (v. -cromie), s. f., tehnică de a executa picturi în relief folosind un strat de mortar special preparat; ~encefalotomie (v. encefalo-, v. -tomie), s. f., intervenție chirurgicală stereotactică urmărind distrugerea anumitor structuri din profunzimea encefalului cu ajutorul curentului electric și al izotopilor radioactivi; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze tari; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., procedeu de înregistrare și de redare a sunetului, permițînd reconstituirea spațială a sursei sonore în timpul audiției; ~fotocartograf (v. foto-, v. carto-, v. -graf), s. n., aparat fotogrammetric de stereorestituție, folosit la construcția grafică automată de planuri și hărți; ~fotogoniometru (v. foto-, v. gonio-, v. -metru₁), s. n., aparat folosit la măsurarea unghiurilor și a direcțiilor unghiulare din cîmpul stereogramelor formate din fotograme conjugate; ~fotografie (v. foto-, v. -grafie), s. f., 1. Ramură a fotografiei care se ocupă cu tehnica obținerii fotografiilor conjugate. 2. Dublă imagine constituită prin fotografii ale unui obiect, luate sub unghiuri diferite; ~fotogramă (v. foto-, v. -gramă), s. f., stereogramă*; ~gnozie (v. -gnozie), s. f., facultate de a recunoaște prin simțul tactil, fără participare vizuală, proprietățile fizice ale obiectelor; ~goniometru (v. gonio-, v. -metru₁), s. n., aparat utilizat pentru controlul informației stereofonice și pentru aprecierea diferenței de intensitate și de fază între semnalele stereofonice; ~graf (v. -graf), s. m. și f., specialist în stereografie; ~grafie (v. -grafie), s. f., arta de a reprezenta prin proiecții corpurile solide pe o suprafață plană; ~grafometru (v. grafo-, v. -metru₁), s. n., aparat fotogrammetric care servește la stereorestituția expeditivă a fotogramelor conjugate și la executarea fototriangulației radiale; ~gramă (v. -gramă), s. f., grup de două fotografii ale aceluiași obiect care, privite la un stereoscop, permit obținerea imaginii în spațiu a obiectului; sin. stereofotogramă; ~izomeri (v. izo-, v. -mer), s. m. pl., substanțe izomere care diferă între ele prin modul de aranjare în spațiu a atomilor dintr-o moleculă; ~izomerie (v. izo-, v. -merie), s. f., proprietate a unor substanțe de a forma stereoizomeri; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., ramură a geometriei care studiază determinarea și măsurarea volumului corpurilor solide; ~metrograf (v. metro-₂, v. -graf), s. n., aparat automat utilizat pentru restituția grafică și numerică a fotogramelor nadirale pe cupluri izolate; ~metru (v. -metru₁), s. n., 1. Instrument care servește la determinarea volumelor corpurilor solide. 2. Aparat cu ajutorul căruia se întocmesc hărțile topografice sau se măsoară elementele spațiale ale obiectelor fotografiate; ~micrometrie (v. micro-, v. -metrie₁), s. f., tehnică a măsurării paralaxelor stereoscopice cu ajutorul stereomicrometrului; ~micrometru (v. micro-, v. -metru₁), s. n., instrument care servește la măsurarea paralaxelor longitudinale pe cupluri de fotograme; ~microscop (v. micro-, v. -scop), s. n., microscop binocular la care preparatele pot fi observate stereoscopic; ~microscopie (v. micro-, v. -scopie), s. f., tehnica observației la stereomicroscop; ~monoscop (v. mono-, v. -scop), s. n., dispozitiv optic pentru examinarea vizuală stereoscopică a imaginilor fotografice conjugate; ~nomogramă (v. nomo-₁, v. -gramă), s. f., nomogramă construită pe principiul proiectării și observării stereoscopice; ~oftalmoscop (v. oftalmo-, v. -scop), s. n., oftalmoscop folosit pentru examinarea stereoscopică a interiorului ochiului; ~oftalmoscopie (v. oftalmo-, v. -scopie), s. f., operație de examinare a interiorului ochiului cu ajutorul unui stereooftalmoscop; ~pantograf (v. panto-, v. -graf), s. n., aparat de stereorestituție folosit la întocmirea de hărți topografice după stereograme aeriene și terestre; ~pantometru (v. panto-, v. -metru₁), aparat de stereorestituție folosit pentru măsurarea stereoscopică pe fotograme negative și pozitive; ~planigraf (v. plani-, v. -graf), s. n., aparat folosit pentru întocmirea de hărți și planuri topografice, după stereograme aeriene și terestre; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., partea solidă a protoplasmei celulare; ~radiofotografie (v. radio-, v. foto-, v. -grafie), s. f., radiofotografie tridimensională; ~radioscopie (v. radio-, v. -scopie), s. f., radioscopie care dă senzație de relief; ~scop (v. -scop), s. n., instrument optic prin care două imagini suprapuse prin vederea binoculară dau impresia unei singure imagini în relief; ~scopie (v. -scopie), s. f., 1. Ramură a opticii care studiază vederea în relief, metodele și instrumentele stereoscopice. 2. Procedeu de înregistrare și de redare a imaginii, care permite reconstituirea tridimensională a subiectului fotografiat sau filmat; ~sperm (v. -sperm), adj., cu semințe tari; ~spondili (v. -spondil), s. m. pl., subordin de amfibieni stegocefali fosili, care au trăit din devonian pînă în triasic, cu craniul complet osificat și cu vertebre puternice rezultate din contopirea mai multor piese; ~tahigraf (v. tahi-, v. -graf), s. n., aparat folosit în tahimetrie pentru măsurarea distanței de la punctul de stație la un anumit punct din teren, bazat pe principiul stereoscopului; ~taxie (v. -taxie), s. f., 1. Metodă de identificare radiologică a unor structuri nervoase. 2. Tiginotaxie*^[1]; ~telemetrie (v. tele-, v. -metrie₁), s. f., telemetrie bazată pe măsurători stereoscopice; ~telemetru (v. tele-, v. -metru₁), s. n., telemetru folosit în stereotelemetrie; ~tipie (v. -tipie), s. f., 1. Procedeu de multiplicare a zațului sau a clișeelor tipografice prin turnare în forme solide. 2. Simptom al unor boli mintale, manifestat prin repetarea stereotipă a acelorași cuvinte sau mișcări; ~tomie (v. -tomie), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul metodelor de tăiere, de fasonare și de îmbinare a corpurilor solide utilizate în construcții; ~top (v. -top), s. n., aparat de stereorestituție folosit pentru întocmirea hărților la scări mici; ~topograf (v. topo-, v. -graf), s. n., aparat fotogrammetric de stereorestituție care folosește proiecția optică și acționarea mecanică; ~topografie (v. topo-, v. -grafie), s. f., tehnică a întocmirii hărților topografice cu ajutorul stereorestitutoarelor la scări mici; ~topometrie (v. topo-, v. -metrie₁), s. f., tehnică a determinării coordonatelor în spațiu și a întocmirii de planuri topografice cu ajutorul stereorestitutoarelor; ~topometru (v. topo-, v. -metru₁), s. n., aparat fotogrammetric folosit la întocmirea de planuri și de hărți topografice.

VECTO- „vector, vectorial”. ◊ L. vector „care poartă, care transportă” > fr. vecto-, engl. id. > rom. vecto-. □ ~cardiograf (v. cardio-, v. -graf), s. n., aparat electronic utilizat în vectocardiografie; ~cardiografie (v. cardio-, v. -grafie), s. f., electrocardiografie care permite urmărirea directă pe un ecran de televiziune a biocurenților inimii; ~cardiogramă (v. cardio-, v. -gramă), s. f., diagramă obținută la vectocardiograf; ~scopie (v. -scopie), s. f., observare pe ecranul vectocardiografului a figurii trasate prin deplasarea spotului luminos.

vectorial, ~ă a [At: SANIELEVICI, R. 134 / P: ~ri-al / Pl: ~i, ~e / E: fr vectoriel] (Fiz; Mat) 1 Referitor la vector (1). 2 Care folosește vectorii (1). 3 De vectori (1). 4 (Îs) Mărime ~ă Mărime fizică care are caracteristicile unui vector (1). 5 (Îs) Calcul ~ Capitol al matematicii care se ocupă cu studiul proprietăților vectorilor și al aplicațiilor lor.

vectorial, -ă adj. (mat.,fiz.) Care se referă la vector; cu vectori. ◊ Calcul vectorial = capitol al matematicii care operează cu vectori și studiază proprietățile și aplicațiile lor. Mărime vectorială = mărime fizică avînd caracteristicile unui vector. • sil. -ri-al. pl. -i, -e. /<fr. vectoriel.

VECTORIAL, -Ă adj. referitor la un vector; prin vectori. ♦ calcul ~ = capitol al matematicii care operează cu vectori și studiază proprietățile și aplicațiile lor; mărime ~ă = mărime fizică având caracteristicile unui vector. (< fr. vectoriel)

vectorial adj. m. (sil. -ri-al), pl. vectoriali; f. sg. vectorială, pl. vectoriale

VECTORIAL, -Ă, vectoriali, -e, adj. Care se raportă la vector, care folosește vectorii. ♦ Calcul vectorial = ramură a matematicii care operează cu vectori și care se ocupă cu studiul proprietăților acestora. – Pronunțat: -ri-al.

VECTORIAL ~ă (~i, ~e) Care ține de vectori; propriu vectorilor. ◊ Calcul ~ ramură a matematicii care studiază operațiile efectuate cu vectori. [Sil. -ri-al] /<fr. vectoriel

vectorial (-ri-al) adj. m., pl. vectoriali; f. vectorială, pl. vectoriale

VECTORIAL, -Ă adj. Referitor la un vector; cu vectori. ◊ Calcul vectorial = ramură a matematicii care operează cu vectori și se ocupă cu studiul proprietăților lor. ♦ (Despre mărimi) A cărui definiție presupune enunțul unui număr, al unei direcții și al unui sens pe această direcție. [Pron. -ri-al. / cf. fr. vectoriel].

vectorial (desp. -ri-al) adj. m., pl. vectoriali; f. vectorială, pl. vectoriale