ABRUTIZA, abrutizez, vb. I. Tranz. și refl. A face să-și piardă sau a-și pierde însușirile morale, specific umane; a deveni sau a face să devină insensibil, asemănător cu un animal, cu o brută; a (se) îndobitoci, a (se) dezumaniza. – Din fr. abrutir.

ABSOLUT, -Ă, absoluți, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice condiții și relații, care nu este supus nici unei restricții, care nu are limite; necondiționat, perfect, desăvârșit. ◊ Monarhie absolută = formă de guvernământ în care puterea legislativă, puterea executivă și cea judecătorească se află în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu veșnic, imuabil, infinit, care, după unele concepții filozofice, ar sta la baza universului. ◊ (Filoz.) Spirit absolut, idee absolută sau eu absolut = factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noțiuni de creștere sau de scădere cantitativă) Considerat în raport cu sine însuși și nu în comparație cu alte fenomene asemănătoare; care se află pe treapta cea mai de sus. ◊ Adevăr absolut = adevăr care nu poate fi dezmințit. 3. (Mat.; despre mărimi) A cărui valoare nu depinde de condițiile în care a fost măsurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absolută = valoarea aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînțeles. II. Adv. (Servește la formarea superlativului) Cu totul, cu desăvârșire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justă. ◊ (Întărind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).

abumarkub s. m. pasăre înaltă, asemănătoare cu struțul, cu gâtul scurt și gros, cu capul mare și cioc enorm, din preajma Nilului. (< germ. Abu Markub)

AC, ace, s. n. 1. Mică ustensilă de oțel, subțire, ascuțită și lustruită, prevăzută cu un orificiu prin care se trece un fir care servește la cusut. ◊ Expr. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrâna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a merge încet, cu grijă. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cât un vârf de ac = extrem de mic, foarte puțin, aproape deloc. A căuta acul în carul cu fân = a se apuca de o muncă zadarnică. 2. (Cu determinări) Nume dat unor obiecte asemănătoare cu un ac (1), având diverse întrebuințări. Ac cu gămălie. Ac de siguranță. Ac de păr. ◊ Ac de mașină = ac pentru mașina de cusut. ♦ Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care se formează iarna. 3. Indicator la unele instrumente de măsură sau în medicină. Ac magnetic. Acul busolei. ♦ Macaz. 4. (Biol.) Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vârf ascuțit. ♦ Organ în formă de ac (1) sau de ghimpe care acoperă pielea unor animale, folosit pentru apărare. Acele ariciului. 5. Frunză îngustă, ascuțită, caracteristică coniferelor. 6. Compuse: acul-doamnei = plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe și cu fructe terminate cu un cioc lung (Scandix pecten veneris); ac-de-mare = pește marin, lung și ascuțit, în formă de andrea, acoperit cu plăci osoase (Syngnathus rubescens) – Lat. acus.

ACTINIDE s. n. pl. Grup de 14 elemente din sistemul periodic al lui Mendeleev, situate după actiniu, având proprietăți asemănătoare cu ale acestuia. – Din fr. actinides, germ. Aktiniden.

ACUITATE s. f. 1. (Livr.) Capacitate a organelor de simț de a percepe excitații oricât de slabe și de a diferenția excitații foarte asemănătoare între ele; ascuțime, agerime. ◊ Loc. adv. Cu acuitate = cu necesitate, în mod imperios. 2. Grad de înălțime pe care îl poate atinge o voce sau un instrument muzical. [Pr.: -cu-i-] – Din fr. acuité.

ACVARIU, acvarii, s. n. 1. Vas sau bazin de sticlă sau de ciment cu apă, în care se țin plante sau animale acvatice vii în condiții asemănătoare cu cele din natură. ♦ Sală sau clădire care adăpostește astfel de bazine, în scopuri științifice sau pentru a fi prezentate publicului. 2. Instituție științifică specializată în studiul animalelor acvatice. – Din lat. aquarium, it. aquario.

AEROIONIZATOR, aeroionizatoare, s. n. Aparat pentru concentrarea anionilor negativi într-o încăpere în scopul obținerii unui aer asemănător celui natural. [Pr.: a-e-ro-i-o-] – Din fr. aéroionisateur.

ALBATROS, albatroși, s. m. Pasăre marină zburătoare, asemănătoare cu pescărușul, dar mult mai mare decât acesta, de culoare albă, cu aripile lungi, înguste și negre la vârf (Diomedea exulans) – Din fr. albatros.

ALBINĂ, albine, s. f. 1. Insectă din familia apidelor, cu aparatul bucal adaptat pentru supt și lins, iar cu picioarele posterioare pentru strângerea polenului, cu abdomenul prevăzut cu un ac veninos, și care trăiește în familii, producând miere și ceară; muscă (Apis mellifica). 2. Plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori violacee, dispuse în spic, asemănătoare cu o albină (1) (Ophrys cornuta). – Lat. alvina „stup”.

ALDOSTERON s. m. Hormon cu structură steroidă, asemănătoare corticosteronului, extras din glanda suprarenală. – Din fr. aldostérone.

ANALOG², -OAGĂ, analogi, -oage, adj. Asemănător; corespondent. – Din fr. analogue, lat. analogus.

ASEMENEA adj. invar., adv. I. Adj. invar. 1. Asemănător; spec. (despre figuri geometrice) care au unghiurile corespunzătoare egale și laturile corespunzătoare proporționale. 2. Care este astfel (de...), atare, așa. O asemenea problemă. II. Adv. 1. Tot așa, în același fel, deopotrivă (de...), așijderea. 2. Pe lângă aceasta; încă, mai. [Var.: (reg.) asemeni, asemene, asemine adj. invar., adv.] – Lat. assimile.

ASOCIAȚIE, asociații, s. f. 1. Grupare de persoane creată pentru a atinge un scop comun și organizată pe baza unui statut. 2. Grup de plante format din mai multe specii caracteristice unui anumit mediu de viață. 3. Grupare de molecule, de stele etc. cu însușiri comune. Asociație moleculară. 4. Proprietate a psihicului de a lega între ele mai multe imagini senzoriale, idei etc., apariția unei reprezentări atrăgând în conștiință o altă reprezentare asemănătoare sau întâlnită anterior; legătură între reprezentări, idei etc. pe baza acestei proprietăți. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. association.

AVAT, avați, s. m. Pește răpitor de apă dulce, asemănător cu crapul, și cu spinarea verzuie (Aspius aspius) – Et. nec.

BADMINTON s. n. Joc sportiv asemănător cu tenisul, practicat cu o minge de plută prevăzută cu pene, care se aruncă cu racheta. – Din engl., fr. badminton.

BANJO, banjouri, s. n. Instrument muzical asemănător cu mandolina, cu cinci până la nouă coarde și cu partea superioară a cutiei de rezonanță formată dintr-o piele întinsă. – Din fr. banjo.

BARABOI, baraboi, s. m. 1. Plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu flori albe, cu rădăcină comestibilă în formă de bulb; alunele. (Chaerophyllum bulbosum). 2. Dans țărănesc asemănător cu hora; melodia după care se execută acest dans. – Din bg. baraboj, magh. barabolya.

BATCĂ³, batce, s. f. 1. Pește mic, asemănător cu plătica, verde-albăstrui pe spate și argintiu pe abdomen (Blicca björkna). 2. (Reg.) Pelican, babiță. – Din ucr. babka (refăcut după bate).

BÂZÂITOR, -OARE, bâzâitori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. Care bâzâie. 2. S. f. Jucărie de copii care produce zgomote asemănătoare unui bâzâit; sfârâitoare, zbârnâitoare. [Pr.: -zâ-i-] – Bâzâi + suf. -tor.

BELDIȚĂ, beldițe, s. f. Pește mic, asemănător cu oblețul, cu spinarea albastră-verzuie, având pe părțile laterale câte două linii paralele întrerupte (Alburnoides bipunctatus) – Et. nec.

BEMOL, bemoli, s. m. Semn grafic muzical (asemănător cu litera „b”), care arată că nota sau șirul de note de după el coboară cu un semiton. – Din fr. bémol, it. bemolle.

BERLINĂ, berline, s. f. (Înv.) 1. Trăsură mare închisă, asemănătoare cu cupeul, cu două banchete așezate față în față. 2. Autoturism cu două sau patru portiere și cu patru geamuri laterale. – Din fr. berline, it. berlina.

BIBLIC, -Ă, biblici, -ce, adj. Care aparține Bibliei, privitor la Biblie; din timpul Bibliei, asemănător cu Biblia. ♦ Străvechi. – Din fr. biblique.

BIGI-BIGI s. n. invar. Pastă gelatinoasă comestibilă (roșie), dulce, amestecată cu miez de nucă, asemănătoare cu rahatul. – Cf. tc. cici bici.

BIVOL, bivoli, s. m. Vită cornută, rumegătoare, asemănătoare cu boul, cu păr negru sau alb, aspru și rar, cu coarnele inelate întoarse spre spate (Bos bubalus). ♦ Epitet dat unui om gras, mătăhălos, nesimțit. – Din sl. byvolŭ.

BLUZĂ, bluze, s. f. îmbrăcăminte pentru partea superioară a corpului, asemănătoare cu o cămașă bărbătească. – Din fr. blouse.

BODÂRLĂU, bodârlăi, s. m. (Ornit.) Cufundar. ◊ Compus: bodârlău-cu-ferăstrău = pasăre de baltă înrudită cu rața, având zimții laterali ai ciocului asemănători cu dinții de ferăstrău (Mergus merganser). – Et. nec.

BOLBOROSI, bolborosesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A vorbi nedeslușit. ♦ A vorbi într-o limbă străină (pe care ascultătorii nu o înțeleg). 2. Intranz. (Despre lichide) A gâlgâi, a scoate un zgomot asemănător cu cel al apei care fierbe. ♦ (Pop.) A chiorăi. – Formație onomatopeică.

BONDAR, bondari, s. m. Nume dat unor insecte himenoptere mari asemănătoare cu albina; bărzăun (Bombus); (pop.) nume care se dă oricărei insecte mari care bâzâie. – Formație onomatopeică.

BOOGIE-WOOGIE s. n. Dans de origine nord-americană, asemănător cu blues-ul; melodie după care se dansează acest dans. [Pr.: bughi-ughi] – Cuv. engl.

BOTRIOMICOZĂ, botriomicoze, s. f. Boală infecțioasă a cailor, caracterizată prin formarea unor tumori asemănătoare cu fibroamele. [Pr.: -tri-o-] – Din fr. bothryomycose.

BRANHIOZAUR, branhiozauri, s. m. Gen de amfibieni din carboniferul superior, asemănător cu salamandra, care trăia în mlaștini. [Pr.: -hi-o-] – Din germ. Branchiosaurus.

BRĂILEANCĂ, brăilence, s. f. 1. Femeie născută și crescută în municipiul sau județul Brăila. ♦ Locuitoare din municipiul sau județul Brăila. 2. (Art.) Dans popular românesc asemănător cu hora, răspândit în jurul Brăilei; melodie după care se execută acest dans. [Pr.: bră-i-] – Brăilean + suf. -că.

BREZAIE, brezăi, s. f. 1. Joc cu caracter de pantomimă, asemănător cu capra sau cu turca, aparținând teatrului folcloric, întâlnit mai ales în Muntenia. 2. Personaj mascat, cu cap de animal sau de pasăre, îmbrăcat cu zeghe, împodobit cu panglici și petice colorate. – Et. nec.

BRICOLĂ, bricole, s. f. Mașină de război asemănătoare cu balista, folosită mai ales în evul mediu. – Din fr. bricole, it. briccola.

BRONZIT s. n. Varietate de piroxen și oxid de fier, având culoarea brună-gălbuie, asemănătoare cu a bronzului. – Din fr. bronzit.

BUHAI, (I) buhai, s. m. (II) buhaiuri, s. n. I. S. m. 1. (Zool.; reg.) Taur. 2. Compus: buhai-de-baltă = bou-de-baltă. 3. Plantă erbacee cu două sau trei frunze mari, ovale și flori verzi-gălbui dispuse într-un spic (Listera ovata). II. S. n. Instrument muzical popular format dintr-o putinică cu fundul de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemănător cu mugetul unui taur. [Pl. și: (II) buhaie] – Din ucr. buhaj.

BUMBĂCARIȚĂ^[1], bumbăcarițe, s. f. Numele mai multor specii de plante erbacee cu flori brune-roșietice sau verzi-negricioase, cu fructul acoperit de peri mătăsoși, asemănători bumbacului (1) (Eriophorum); lânărică. – Bumbac + suf. -ariță. corectat(ă)

BURSUC, bursuci, s. m. Mamifer carnivor cu trupul greoi, acoperit cu peri lungi și aspri de culoare cenușie, cu două dungi negre, cu picioare scurte, cu capul lunguieț, având un fel de rât asemănător cu al porcului; viezure. ♦ Fig. Om sau copil mic, îndesat și greoi; om retras, izolat, ursuz. – Din tc. borsuk.

BUSUIOC, -OACĂ, busuioci, -oace, subst., adj. I. Subst. 1. S. m. Plantă erbacee de grădină din familia labiatelor, cu tulpina păroasă, cu flori mici, albe sau trandafirii, cu miros plăcut (Ocimum basilicum). ◊ Compuse: busuioc-roșu = plantă erbacee ornamentală, cu flori mici, roșii, dispuse în spice (Amaranthus caudatus); busuioc-sălbatic = plantă erbacee cu tulpina păroasă și flori violete (Prunella vulgaris). 2. S. n. (Reg.) Numele unui dans popular asemănător cu hora; melodie după care se execută acest dans. II. Adj. (Despre fructe, vin) Cu aromă de busuioc (I 1). ♦ Pere busuioace = soi de pere răspândit mai mult în Moldova, ovale, galbene-verzui și roșu-aprins pe partea însorită. ♦ (Substantivat, f.) Varietate de viță de vie; strugure produs de această viță. [Var.: bosuioc s. n.] – Din bg. bosilek, scr. bosiljak.

CADMIU s. n. Metal moale, alb-argintiu, asemănător cu zincul, folosit, sub formă de aliaje, în medicină, în tehnică etc. – Din fr. cadmium.

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); p. restr. armăsar castrat. Calul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) = lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. Cal de bătaie = a) persoană hărțuită, muncită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) într-o situație mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Paștele cailor = niciodată. O alergătură (sau o fugă) de cal = o distanță (destul de) mică. Calul dracului = femeie bătrână și rea; vrăjitoare. ◊ Compus: cal-putere = unitate de măsură pentru putere, egală cu 75 de kilogrammetri-forță pe secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastică; b) piesă la jocul de șah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă) = libelulă; (Iht.) cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului; căluț de mare, hipocamp (2) (Hippocampus hippocampus). – Lat. caballus.

CALAPOD, calapoade, s. n. Piesă de lemn în forma (labei) piciorului, întrebuințată la confecționarea încălțămintei sau care se pune în încălțăminte pentru a împiedica să se deformeze; formă de lemn pe care se întind căciulile sau pălăriile. ♦ gener. Tipar, formă, model. ◊ Expr. Pe același calapod = la fel, asemănător, identic. – Din ngr. kalapódi.

CALCAN², calcane, s. n. 1. Perete exterior din spate (fără deschizătură) al unei case (destinat să fie acoperit de zidul asemănător al unei clădiri vecine). 2. (Înv.) Scut, pavăză. – Din tc. kalkan.

CALCOTIPIE, calcotipii, s. f. (Poligr.) Procedeu grafic de reproducere de artă a unui desen, asemănător cu acvaforte; stampă obținută prin acest procedeu. – Din fr. chalcotypie.

CALOTĂ, calote, s. f. 1. Fiecare dintre cele două părți obținute prin tăierea unei sfere cu un plan. 2. Boltă a cărei suprafață interioară are, în secțiune, forma unui semicerc. 3. Partea de sus a pistonului de la motoarele cu ardere internă; p. ext. piesă tehnică asemănătoare cu o calotă sferică. 4. Partea de deasupra a unei pălării, care acoperă capul și este mărginită de boruri. ♦ Tichie care acoperă creștetul capului. 5. (În sintagma) Calotă craniană = partea superioară a cutiei craniene. 6. (În sintagma) Calotă glaciară = masă de gheață care acoperă porțiuni mari în regiunile polare sau părțile superioare ale munților înalți. – Din fr. calotte.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

CAPOC s. n. Fibră vegetală asemănătoare cu lâna, dar cu o rezistență redusă, obținută din fructul unui arbore exotic (Ceiba pentandra) și folosită ca umplutură la saltele, la plăpumi, la centurile de salvare etc. – Din fr. kapok, capoc, engl. kapok.

CAR², care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la țară pentru transportarea poverilor. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ Compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car² (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car² (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi după fr. char).

CARABĂ, carabe, s. f. 1. (Reg.) Fluier primitiv pe care și-l fac copiii dintr-o țeavă de soc, din cotorul frunzei de dovleac, din pană de gâscă etc. 2. Tubul cimpoiului asemănător cu fluierul, la care se execută melodia. 3. (Arg.) Palmă (2). – Din scr. karabe.

CARACUL, (1) s. m., (2) s. n. 1. S. m. Numele unei rase de oi ai căror miei au blana buclată, asemănătoare cu astrahanul, 2. S. n. Blăniță de miel aparținând acestei rase, din care se fac căciuli, paltoane etc. [Var.: carachiul s. m. și n.] – Din fr. caracul.

CARIDĂ, caride, s. f. Animal marin asemănător cu racul, căutat pentru carnea lui gustoasă; crevetă (Palaemon squilla). – Din ngr. gharídha.

CAȘALOT, cașaloți, s. m. Mamifer asemănător cu balena, care trăiește în mările calde, caracterizat prin dezvoltarea mare a capului și prin prezența dinților pe falca inferioară (Physeter catodon). ◊ Ulei de cașalot = amestec de ceruri fluide și solide obținut din capul de cașalot și folosit în medicină, în cosmetică și în componența unor produse industriale; ulei de spermanțet. – Din fr. cachalot.

CAȘĂ s. f. Mâncare, asemănătoare cu pilaful, preparată din arpacaș sau din mei, cu multă grăsime. – Din rus. kașa.

CATEGORIE, categorii, s. f. 1. Noțiune fundamentală și de maximă generalitate care exprimă proprietățile și relațiile esențiale și generale ale obiectelor și fenomenelor realității. 2. Grup de ființe, de obiecte sau de fenomene de același fel sau asemănătoare între ele. 3. (Biol.; în sintagma) Categorie sistematică (sau taxonomică) = fiecare dintre marile grupe de plante sau de animale asemănătoare și înrudite (clase, ordine, familii etc.). 4. (Sport) Fiecare dintre grupele în care sunt împărțiți sportivii sau echipele după criterii de greutate, vârstă, sex, clasificare sportivă sau grad de pregătire. ◊ Categorie de greutate = categorie de concurs sportiv stabilită în raport cu greutatea corporală a concurentului. – Din fr. catégorie, lat. categoria.

CAZMA, cazmale, s. f. 1. Unealtă de săpat pământul, asemănătoare cu lopata, alcătuită dintr-o lamă metalică, ușor concavă, cu muchie ascuțită, fixată la o coadă dreaptă de lemn; hârleț. 2. (Reg.) Târnăcop. 3. Lovituri de cazma (1, 2). – Din tc. kazma.

CAZUAR, cazuari, s. m. Gen de păsări mari din Oceania, asemănătoare cu struțul, cu o creastă cornoasă pe frunte și cu pene negre întrebuințate ca podoabă (Casuarius casuarius). [Pr.: -zu-ar] – Din fr. casoar, it. casuario.

CĂLIFAR, călifari, s. m. 1. Numele a două specii de păsări migratoare acvatice, asemănătoare cu rațele și cu gâștele: una cu pene albe, negre sau ruginii (Tadorna tadorna), cealaltă cu pene roșii-ruginii (Tadorna ferruginea). 2. Specie de porumbel domestic. – Din bg. kalefar.

CĂLȚUN, călțuni, s. m. 1. (Înv. și pop.) Încălțăminte de sărbătoare (asemănătoare cu cizmele); ciorap de lână. 2. Compus: călțunul-doamnei = plantă erbacee din familia rozaceelor, înaltă de 10-15 cm, cu flori galbene cu vinișoare violete; cerențel (Geum urbanum). – Din ngr. kalstóni (după încălța).

CĂLUȚ, căluți, s. m. 1. Diminutiv al lui cal; călușel (1). 2. Compus: căluț-de-mare = pește teleostean marin cu corpul de 8-10 cm, lipsit de înotătoare codală și cu capul asemănător cu cel al calului; cal-de-mare (Hippocampus hippocampus). 3. Nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor; călușel (3). – Cal + suf. -uț.

CĂPȘUNĂ, căpșuni, s. f. Fruct fals al căpșunului, format din îngroșarea receptaculului floral în care sunt îngropate fructele propriu-zise, asemănător cu fraga, dar mai mare ca aceasta, de culoare roșie, cărnos, parfumat și gustos. – Probabil din căpușă (înv. „căpșună”) + suf. -une (lat. < -onem).

CĂRĂBUȘEL, cărăbușei, s. m. Insectă dăunătoare din ordinul coleopterelor, asemănătoare cu cărăbușul, dar mai mică și mai păroasă decât acesta (Rhizotrogus solstitialis). – Cărăbuș + suf. -el.

CĂȚEL, căței, s. m. I. 1. Pui de câine; p. ext. pui de animal sălbatic (asemănător cu câinele). ◊ Expr. (Fam.) Cu cățel, cu purcel = cu întreaga familie și cu tot avutul; cu tot ce are. 2. Fig. Om lingușitor și fără scrupule. 3. Compuse: (Zool.) cățelul-pământului = orbeț; cățel-de-mare = corosbină; cățel-de-frasin sau cățelul-frasinului = cantaridă. II. Fiecare dintre părțile care compun căpățâna de usturoi. – Lat. catellus.

CĂȚELANDRU, cățelandri, s. m. Cățel (I 1) mai mare; p. ext. pui mai mare al unor animale sălbatice (asemănătoare cu câinele); cățelan. – Cățel + suf. -andru.

CEASORNICAR, ceasornicari, s. m. 1. Persoană care repară sau vinde ceasuri (3). 2. Insectă dăunătoare, mică de 4-5 mm, care face galerii în lemnul construcțiilor și al mobilelor și produce zgomote asemănătoare cu tic-tacul ceasului (Anobium pertinax). – Ceasornic + suf. -ar.

CERVIN, -Ă, cervini, -e, adj. (Rar) Asemănător cerbului. – Din fr. cervin.

CHEMIN DE FER subst. Joc de noroc asemănător cu bacaraua. [Pr.: șmen dö fer] – Cuv. fr.

CHIBLĂ, chible, s. f. 1. Vas de oțel asemănător cu o găleată, cu care se ridică la suprafață materialul excavat dintr-un puț de mină. 2. Cutie de fontă în care se transportă zgura sau alte deșeuri într-o întreprindere siderurgică. – Din germ. Kübel, engl. kibble.

CHINDIE, chindii, s. f. 1. (Pop.) Timp al zilei către apusul soarelui. ♦ Loc de pe bolta cerească unde se află soarele pe înserat. 2. Numele unui dans popular asemănător cu sârba; melodie după care se execută acest dans. – Din tc. ikindi.

CHITINĂ s. f. Substanță organică asemănătoare cu celuloza, care formează partea scheletică din tegumentele insectelor. – Din fr. chitine.

CHIȚCAN, chițcani, s. m. 1. Animal insectivor asemănător cu șoarecele, brun-castaniu pe spate și mai deschis pe burtă, cu botul alungit, cu ochii mici și cu urechile ascunse în blană, care trăiește prin păduri, dumbrăvi etc. în galerii superficiale (Sorex araneus). 2. Nume dat mai multor specii de șoareci de diverse mărimi. – Chițcăi + suf. -an.

CICAR, cicari, s. m. Animal vertebrat acvatic inferior, asemănător cu un pește care trăiește ca parazit pe pielea unor pești (Eudontomyzon danfordi). – Et. nec.

CICLOSTOM, ciclostomi, s. m. (La pl.) Clasă de vertebrate acvatice inferioare, cu corpul asemănător cu al peștilor; (și la sg.) animal din această clasă. – Din fr. cyclostome.

CLAVECIN, clavecine, s. n. Vechi instrument muzical cu claviatură și cu coarde, asemănător cu pianul; clavicimbal,^[1] cembalo. – Din fr. clavecin. corectat(ă)

COȘAVA s. f. art. Vânt rece, cu viteză mare, asemănător cu bora, care bate primăvara dinspre Alpii Dinarici. – Et. nec.

DAIREA, dairele, s. f. Instrument muzical popular oriental de percuție, asemănător cu tamburina, format dintr-o piele de tobă întinsă pe un cerc de lemn, prevăzut în interior cu discuri metalice, și folosit la marcarea ritmului. [Var.: daira s. f.] – Din tc. daire.

DAMASCHINAT, -Ă, damaschinați, -te, adj. 1. (Rar; despre mobile) Îmbrăcat în damasc. 2. (Despre cuțite, casete etc.) Încrustat cu firicele de aur sau de argint. ♦ (Despre oțeluri sudate) Care prezintă la suprafață desene în formă de vine șerpuitoare sau ramificate, asemănătoare cu cele făcute la săbiile de odinioară din Damasc. – Din fr. damasquiné.

DAMĂ, dame, s. f. I. 1. (Înv.) Doamnă, cucoană. ◊ Loc. adj. De damă = femeiesc. 2. Femeie cu moravuri ușoare; prostituată. II. 1. (La jocul de cărți) Fiecare dintre cele patru cărți pe care este înfățișată figura unei femei. 2. (La jocul de șah) Regină. 3. (La pl.) Joc alcătuit din puluri albe și negre, care se mută după anumite reguli pe o tablă asemănătoare cu cea de șah. III. Scobitură în bordura unei ambarcații, în care se sprijină manșonul vâslei. – Din fr. dame, it. dama.

DELIRANT, -Ă, deliranți, -te, adj. Care este în stare de delir, ca de delir. ♦ Fig. Care se manifestă într-o formă asemănătoare delirului; excesiv, exaltat, frenetic. – Din fr. délirant.

DIFERIT, -Ă, diferiți, -te, adj. 1. (Urmează după substantivul pe care îl determină) Care diferă, care se deosebește (de cineva sau de ceva), care nu este asemănător (cu cineva sau cu ceva); deosebit. 2. (La pl.; precedă substantivul pe care îl determină) Fel de fel de..., tot felul de...; variați, diverși, feluriți. – V. diferi.

DINOCERAS, dinocerași, s. m. Mamifer fosil asemănător cu rinocerul, cu caninii foarte dezvoltați. – Din fr. dinocéras.

DREPNEA, drepnele, s. f. Pasăre asemănătoare cu rândunica, cu penele de culoare cafenie închisă și cu gâtul alb (Cypselus apus) – Probabil din drepănea, idem (< lat. drepanella, diminutiv al lui drepanis).

ECHINISM s. n. Deformație a piciorului la oameni, asemănătoare cu un picior de cal, care are drept consecință călcarea numai pe vârful degetelor. – Din fr. équinisme.

EMU s. m. invar. Pasăre terestră de talie mare, originară din Australia, asemănătoare cu struțul, dar lipsită de creastă (Dromiceius novaehollandiae). – Din fr. émou, germ. Emu.

ENOT, enoți, s. m. Animal de vânat cu blană prețioasă, asemănător cu un câine (Nyctereutes prociynoides) – Et. nec.

ETERIC, -Ă, eterici, -ce, adj. 1. Care are proprietăți asemănătoare eterului (1). ◊ Ulei eteric = substanță uleioasă, volatilă, cu miros puternic, care se extrage din florile, fructele sau frunzele plantelor parfumate și care se folosește în industria parfumurilor și în cea alimentară. 2. Fig. Subtil, fin; inconsistent. – Din germ. ätherisch.

FENEC, feneci, s. m. Animal carnivor din Sahara asemănător cu vulpea (Fennecus zerda). – Din fr. fennec.

GAIE, găi, s. f. Nume dat mai multor păsări răpitoare de zi, asemănătoare cu uliul, cu ciocul coroiat, cu gheare puternice și cu coada bifurcată (Milvus). ◊ Expr. Se ține gaie după (sau de) cineva, se zice despre o persoană de care nu poți scăpa. M-a (sau te-a etc.) luat gaia = am (sau ai etc) pățit-o. ♦ De-a puia-gaia = numele unui joc de copii; de-a baba-gaia. [Pr.: pu-ia-ga-ia] – Et. nec.

GALACTOZĂ s. f. Substanță cu proprietăți asemănătoare glucozei, care se găsește în natură în diverse combinații, intrând și în structura unor compuși azotați din creier. – Din fr. galactose.

GAOLEAN, gaoleani, s. m. Plantă furajeră din familia gramineelor, asemănătoare cu porumbul, cu semințe bogate în proteine și grăsimi (Sorghum chinense). [Pr.: ga-o-le-] – Din rus. gaolean, fr. gaolian.

GÂNDAC, gândaci, s. m. 1. Nume generic dat insectelor din ordinul coleopterelor sau al altor insecte asemănătoare cu coleopterele. ◊ Compuse: gândac-de-casă (sau -de-bucătărie, -negru) = șvab¹; gândac-de-frasin (sau gândacul-frasinului) = cantaridă; gândac-de-mai = cărăbuș; gândac-de-făină = morar; gândac-de-Colorado = insectă coleopteră de culoare galbenă-portocalie, cu dungi longitudinale, negre pe elitre, dăunătoare cartofilor (Leptinotarsa decemlincata). 2. (De obicei determinat prin „de mătase”) Vierme-de-mătase. – Cf. scr. gundelj.

GEN, genuri, s. n. 1. Fel, soi, tip (pe care le reprezintă un obiect, o ființă, un fenomen etc.). ♦ Fel de a fi al cuiva. 2. Diviziune obținută prin clasificarea creațiilor artistice după formă, stil, temă. ◊ Pictură de gen = pictură care înfățișează aspecte ale vieții de toate zilele. ♦ Fiecare dintre diviziunile fundamentale în care se împart operele literare și care cuprind creațiile asemănătoare prin modul de a reprezenta realitatea. Genul epic. Genul liric. Genul dramatic. Genul oratoric. 3. Categorie gramaticală bazată pe distincția dintre ființe și obiecte, precum și dintre ființele de sex masculin și cele de sex feminin. 4. (Biol.) Categorie sistematică, subordonată familiei, care cuprinde una sau mai multe specii înrudite de plante sau de animale. 5. (Log.) Clasă de obiecte care au note esențiale comune și cuprind cel puțin două specii. – Din lat. genus, -eris.

GHEARĂ, gheare, s. f. 1. Formație cornoasă ascuțită, curbată, crescută la vârful degetelor unor reptile, păsări și mamifere, servind mai ales la apărare și la atac. ◊ Expr. (Fam.) A fi lung în (sau la, de) gheare = a avea obiceiul să fure. A-și scoate( sau a-și arăta) ghearele = a-și arăta fondul ascuns și rău al firii. A fi ( sau a cădea, a încăpea etc.) în ghearele ( sau gheara) cuiva = a fi (sau a ajunge etc.) în posesiunea, în puterea sau sub autoritatea absolută a cuiva, la discreția cuiva; a fi prins (și ținut închis). A pune gheara (pe cineva) = a pune stăpânire (pe cineva); a prinde (pe cineva). A fi ( sau a se zbate) în ghearele morții = a fi grav bolnav, aproape de moarte. 2. (Tehn.) Piesă (1) asemănătoare cu o gheară (1), care servește la apucat, împiedicat etc. – Et. nec.

GINGIRICĂ s. f. Mic pește marin, asemănător cu scrumbia de Dunăre (Clupeonella delicatula). – Et. nec.

GLĂDIȚĂ, glădițe, s. f. Arbore asemănător cu salcâmul, cu ramuri spinoase, flori mici verzui și fructe păstăi, cultivat pentru perdelele de protecție, în parcuri etc.; plătică² (Gleditschia triacanthos). – Et. nec. Cf. Gleditschia (numele științific al plantei).

GLICINĂ, glicine, s. f. Arbust decorativ agățător, având flori asemănătoare cu ale salcâmului, albastre sau violete și parfumate (Wistaria sinensis). – Din fr. glycine.

GLICOGEN, glicogeni, s. m. (Biol.) Polizaharidă având o structură asemănătoare cu amidonul, care se găsește mai ales în ficat și în mușchi. – Din fr. glycogène.

GLOCKENSPIEL s. n. Instrument de percuție alcătuit din lame metalice așezate pe un suport, care, lovite cu ciocănele de lemn, scot sunete asemănătoare cu clinchetul de clopoțel; joc de clopoței. [Pr.: glocănșpil] – Cuv. germ.

GLODURARIȚĂ, glodurarițe, s. f. Plantă perenă asemănătoare arbuștilor, cu flori minuscule (Camphorosma monspeliaca). – Glodur[os] + suf. -ariță.

GRANULIT s. n. 1. Rocă metamorfică șistoasă și grăunțoasă, asemănătoare cu gnaisul. 2. Argilă artificială obținută prin arderea granulelor de argilă în cuptoare speciale și folosită ca material de construcție. – Din fr. granulite.

GRĂUNTE, grăunți, s. m. 1. Sămânța unor plante, mai ales a cerealelor; bob¹, boabă. ◊ Expr. Cât un grăunte de muștar = foarte mic. 2. Mic obiect asemănător cu un grăunte (1), izolat dintr-o masă de obiecte asemănătoare sau desprins dintr-un obiect mai mare. Grăunte de sare. 3. Cristal metalic de formă neregulată care rezultă dintr-un cristal elementar în urma solidificării sau a tratamentelor termice. [Var.: grăunț s. n., grăunță s. f.] – Refăcut din pl. grăunți (< lat. *granuceum).

GRINDEL, grindei, s. m. Pește mic, asemănător cu țiparul, de culoare verde-gălbuie, cu pete mari, negre; molan (Nemachilus barbatulus). – Din săs. grendel (= germ. Grundel).

GRUMAZ, grumaji, s. m. 1. (Pop.) Gât; p. restr. cerbice, ceafă. ◊ Expr. A-și pleca grumazul (în fața cuiva) = a se umili; a se lăsa robit. A-și îndoi grumazul = a renunța la luptă, a se socoti învins. A pune piciorul pe grumazul cuiva = a robi, a subjuga pe cineva. 2. (Rar) Gâtlej. 3. (Rar) Partea mai îngustă a unor obiecte, asemănătoare cu gâtul (1). [Pl. și: (înv.) grumazi] – Cf. alb. gurmaz, gërmaz.

GRUP, grupuri, s. n. 1. Ansamblu de obiecte, de animale sau de plante asemănătoare, aflate laolaltă. ♦ Ansamblu de obiecte, de piese etc. de același fel, reunite pe baza caracteristicilor funcționale și alcătuind un tot. Grup electrogen. ◊ Grup sanitar = încăpere prevăzută cu closet, chiuvetă (și, uneori, cu cadă de baie). 2. Ansamblu de persoane reunite (în mod stabil sau temporar) pe baza unei comunități de interese, de concepții etc.; grupă, colectiv. ◊ Loc. adv. În grup = mai mulți laolaltă, în colectiv. În grupuri de câte... = câte (atâția) deodată. ◊ Expr. Grupuri-grupuri = (în) mai multe cete sau grămezi. ♦ Spec. Fracțiune politică; grupare formată din reprezentanții unui partid sau ai unui curent politic. 3. (Mat.) Mulțime de elemente în care fiecărei perechi de elemente îi corespunde un element din aceeași mulțime, în care este adevărată asociativitatea oricare ar fi elementele mulțimii, în care există un element neutru și un element opus legii de compunere a mulțimii. – Din fr. groupe.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

HAFNIU s. n. Element chimic, metal rar, asemănător cu oțelul, care se găsește în minereurile de zirconiu și care se întrebuințează în electrotehnică; celțiu. – Din fr. hafnium, germ. Hafnium.

HAPLOLOGIE, haplologii, s. f. (Lingv.) Suprimare prin disimilație totală a unei silabe identice sau asemănătoare cu o silabă din același cuvânt sau din cuvinte învecinate. Prin haplologie, „cucoane” devine „coane”. – Din fr. haplologie.

HAUSTOR, haustori, s. m. Organ vegetal asemănător cu o ventuză, cu ajutorul căruia unele plante parazite își absorb hrana din plantele pe care parazitează. [Pr.: ha-us-] – După fr. haustorie.

HAVAIANĂ, havaiene, s. f. Instrument muzical cu coarde asemănător cu chitara, cu sunetul melodios, lin și tărăgănat. [Pr.: -va-ia-] – Din fr. [guitare] hawaiienne.^[1] corectat(ă)

HÂNȚĂU, hânțaie, s. n. Bancă cu clește de fixare, asemănătoare cu scăunoaia, pe care rotarul fixează bucățile de lemn din care face spițele. – Et. nec.

HEL s. m. Pește migrator, cu corpul asemănător cu al șarpelui (Anguilla anguilla). – Ngr. héli.

HELICON, helicoane, s. n. Instrument muzical de suflat din alamă, asemănător cu tuba, folosit în fanfarele militare, alcătuit dintr-un tub încovoiat în formă de spirală, prin care trec capul și mâna dreaptă a instrumentistului și cu care sunt emise tonuri grave. – Din fr. hélicon.

HERING, heringi, s. m. Pește marin asemănător cu scrumbia, lung de circa 20 cm, cu spinarea verde-albăstrie și cu laturile argintii (Clupea harengus). – Din germ. Hering.

HERMINĂ, hermine, s. f. Animal carnivor asemănător cu nevăstuica, având blana cafenie vara, albă, fină și lucioasă iarna; hermelină, cacom, helge (Mustela erminea). ♦ Blana prelucrată sau haina făcută din blana acestui animal. – Din fr. hermine.

HESPERIDĂ, hesperide, s. f. Fruct asemănător cu baca, moale, care conține uleiuri eterice. – Din fr. hespéridées.

HESPERORNIS s. m. Pasăre fosilă acvatică, asemănătoare cu pinguinul, cu aripile reduse la două palete, care a trăit în cretacic și care face trecerea de la reptile la păsări. – Din fr. hesperornis.

HIBERNARE, hibernări, s. f. Acțiunea de a hiberna și rezultatul ei; stare de amorțeală, de viață latentă (asemănătoare cu somnul), în care petrec unele animale iarna, când metabolismul este încetinit și temperatura corpului scăzută; hibernație. ◊ Hibernare artificială = hibernoterapie. – V. hiberna.

HICORI, hicori, s. m. Arbore din America de Nord, asemănător cu nucul, din al cărui lemn, greu, foarte tare și flexibil, se fac diverse obiecte, mai ales schiuri (Carya ovata). – Din fr. hickory.

HIENĂ, hiene, s. f. Mamifer carnivor asemănător cu câinele, cu blana cenușie tărcată, cu gâtul gros, cu urechile golașe și cu picioarele anterioare mai lungi decât cele posterioare, care trăiește în Africa și în Asia și care se hrănește mai ales cu cadavre (Hyaena hyaena). ♦ Fig. Om ticălos, nemernic, mizerabil. [Pr.: hi-e-] – Din fr. hyène, lat. hyaena.

HIPNOZĂ, hipnoze, s. f. Stare asemănătoare cu somnul sau cu somnambulismul, provocată artificial prin sugestie, în timpul căreia controlul conștient asupra propriei comportări și contactul cu realitatea slăbesc, acțiunile celui hipnotizat fiind supuse voinței hipnotizatorului. ♦ Fig. Fascinație. – Din fr. hypnose.

HOMAR, homari, s. m. Crustaceu marin cu zece picioare, comestibil, asemănător cu racul (Homarus vulgaris). – Din fr. homard.

HOMOPTER, homoptere, s. n. (La pl.) Ordin de insecte cu două perechi de aripi asemănătoare, membranoase; (și la sg.) insectă care face parte din acest ordin. – Din fr. homoptère.

HRIȘCAR, hrișcari, s. m. Gândac mic, asemănător cu cărăbușul, care apare în perioada când se seamănă hrișca (Rhizotrogus solstitialis). – Hrișcă + suf. -ar.

HUHUREZ, huhurezi, s. m. Numele a două păsări răpitoare de noapte, asemănătoare cu bufnița, fără smocuri de pene pe cap, care scot un strigăt caracteristic și trăiesc în scorburi de copaci; ciuhurez (Strix aluco și urelensis). ◊ Expr. A sta ca un huhurez (sau ca huhurezul) = a sta singur, părăsit. A se scula ca huhurezii = a se scula foarte devreme dimineața. [Var.: (reg.) hurez s. m.] – Huhura + suf. -ez.

HULUB, hulubi, s. m., adj. m. 1. S. m. (Ornit.; reg.) Porumbel. ◊ Hulub de stepă = pasăre din ordinul columbiformelor, de mărimea unui porumbel, de culoare galbenă-brună, cu pete sure pe spate (Syrrhaptes paradoxus). 2. Adj. (Despre animale) Cu părul sau cu penele cenușii, asemănătoare cu ale porumbelului sălbatic. – Din ucr. holub.

IBIS, ibiși, s. m. Pasăre asemănătoare cu barza, de culoare albă (Threskionis aethiopica) sau roșie (Guara rubra), cu cioc lung și curbat în jos, cu penajul alb sau roșu pe corp și negru pe cap și pe coadă, care trăiește în țările calde și se hrănește cu insecte. – Din fr., lat. ibis.

ICONIC, -Ă, iconici, -ce, adj. Referitor la imagine, care aparține imaginii. ♦ Care are caracter de reproducere figurativă. ♦ (Despre semne) Asemănător cu realitatea pe care o indică. – Din fr. iconique, engl. iconic.

IHTIOZAUR, ihtiozauri, s. m. (La pl.) Gen de reptile fosile marine uriașe, cu corpul asemănător cu al peștilor; (și la sg.) animal care făcea parte din acest gen. [Pr.: -ti-o-za-ur] – Din fr. ichtyosaure.

INARIȚĂ, inarițe, s. f. Numele a două plante erbacee acvatice, asemănătoare cu inul² cu florile verzui; țintar (2)^[1] (Najas minor și marina). – In² + suf. -ariță.

INFLUENȚĂ², influențe, s. f. (înv.) Nume dat unei boli epidemice asemănătoare cu gripa; p. gener. gripă. – Din fr., it. influenza, germ. Influenza.

INIMĂ, inimi, s. f. I. 1. Organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stângă a toracelui, care are rolul de a asigura, prin contracțiile sale ritmice, circulația sângelui în organism, la om și la animalele superioare; cord¹. ♦ Piept. 2. (Pop.) Stomac, burtă, pântece, rânză. ◊ Expr. A (mai) prinde (la) inimă = a scăpa de senzația de slăbiciune după ce a mâncat, a se (mai) întrema, a (mai) căpăta putere. Pe inima goală = cu stomacul gol, fără să fi mâncat ceva. A (se) simți greu la inimă = a-i fi greață, a-i veni să verse. 3. (La cărțile de joc) Cupă². 4. Piesă sau organ de mașină care are o formă asemănătoare cu o inimă (I 1). II. Fig. 1. Inima (I 1) considerată ca sediu al sentimentelor umane: a) (În legătură cu bucurii, plăceri) I s-a bucurat inima când a auzit vestea cea bună. ◊ Loc. adv. După (sau pe) voia (sau pofta) inimii = după plac, nestingherit, cum îi e dorința. Cu (sau din) toată inima sau cu dragă inimă = cu tot sufletul, cu foarte mare și sinceră plăcere. ◊ Expr. A râde inima în cineva sau a-i râde cuiva inima = a fi bucuros, satisfăcut, mulțumit. A unge (pe cineva) la inimă = a face (cuiva) plăcere; a încânta, a bucura (pe cineva). Cât îi cere (cuiva) inima = atât cât vrea, cât poftește, cât are plăcere. A-i merge (cuiva ceva) la inimă = a-i plăcea (ceva) foarte mult. A-și călca pe inimă = a renunța la propriul punct de vedere, la propria opinie sau plăcere. (A fi) cu inima ușoară = (a fi) fără griji, bine dispus, cu conștiința împăcată. b) (În legătură cu suferințe, dureri, necazuri) Îl doare la inimă când vede atâta risipă. ◊ Expr. A seca (sau a arde, a frige pe cineva) la inimă = a provoca (cuiva) o durere morală, o supărare mare. A i se rupe (sau a-i rupe cuiva) inima = a-i fi milă de cineva. A i se topi inima = a suferi foarte tare. A se sfârși la inimă = a se îmbolnăvi, a muri de durere, a fi copleșit de durere. A avea ceva pe inimă = a fi chinuit de un gând neîmpărtășit, a avea o taină în suflet. A-și răcori inima = a spune ce are pe suflet, a-și descărca sufletul. A pune (ceva) la inimă = a se supăra (pentru ceva) mai mult decât merită. A-i strica (cuiva) inima = a-i spulbera (cuiva) buna dispoziție, a indispune (pe cineva), a mâhni (pe cineva). A rămâne cu inima friptă = a rămâne mâhnit, dezolat, îndurerat. Parcă mi-a trecut (sau mi-a dat cu) un fier ars (sau roșu) prin inimă, se spune când cineva primește pe neașteptate o veste tristă sau când îl cuprinde o durere fizică în mod brusc. Inimă albastră = suflet trist, îndurerat; tristețe, melancolie, mâhnire, deprimare; furie, ciudă, mânie, necaz. Inimă rea = mâhnire, durere, amărăciune. A-și face (sau a-i face cuiva) inimă rea = a se mâhni (sau a mâhni pe cineva). c) (În legătură cu sentimente de iubire) Inima-mi zboară la tine. ◊ Expr. A avea (pe cineva) în (sau la) inimă = a iubi (pe cineva). A-i rămâne (cuiva) inima la... = a rămâne cu gândul la cineva sau la ceva care i-a plăcut. A avea tragere de inimă (pentru...) sau a-l trage (pe cineva) inima să... = a se simți atras să facă ceva. d) (În legătură cu bunătatea sau răutatea cuiva, în loc. și în expr.) Inimă dreaptă = om drept, cinstit, corect. Inimă de aur = om bun. Slab de inimă = milos, impresionabil, influențabil. Cu inimă = bun, milos, înțelegător, uman. A avea inimă bună (sau de aur) sau a fi bun la inimă (sau cu inima bună) = a fi bun, milos, înțelegător, darnic. A avea inima deschisă = a fi sincer, cinstit. A spune de la (sau din) inimă = a spune cu toată sinceritatea, fără reticențe, a vorbi deschis, fără rezerve. A avea inima largă = a fi mărinimos, milos, darnic. A se muia la inimă sau a (i) se înmuia (cuiva) inima = a deveni bun, milos; a se îndupleca. A nu-l lăsa pe cineva inima să..., se spune când cineva nu-și poate opri pornirile bune, acțiunile generoase. (A fi om) de inimă = (a fi om) bun, săritor. A fi fără inimă sau a fi rău (sau câinos, negru) la inimă = a fi rău, înrăit. (A avea) inimă haină (sau sălbatică) = (a fi) crud, neînțelegător, dușmănos, rău. (A avea) inimă de piatră (sau împietrită) = (a fi) nesimțitor, rău, fără suflet, rece. A i se împietri cuiva inima = a deveni insensibil la orice durere sau bucurie, a fi lipsit de omenie. e) (În legătură cu instincte sau presimțiri) Îmi spune inima că s-a întâmplat o nenorocire. f) (În legătură cu curajul, cu îndrăzneala sau cu energia, cu puterea de voință sau de acțiune a cuiva) Înfruntă pericolul cu inimă rece. ◊ Cu inimă = (loc. adv.) energic, cu viață; (loc. adj. și adv.) inimos, curajos; pasionat. ◊ Expr. A(-și) pierde inima = a-și pierde curajul, speranța, a se descuraja. A-și lua inima în dinți = a-și face curaj, a se hotărî să întreprindă ceva. A-i veni (cuiva) inima la loc, se spune când cineva își recapătă calmul, echilibrul și curajul după un moment de emoție sau de spaimă. A (mai) prinde (la) inimă = a căpăta (din nou) putere, curaj, a se restabili sufletește, a nu-i mai fi teamă. A-i ține cuiva inima = a încuraja, a consola pe cineva. A i se face (cuiva) inima cât un purice = a-i fi (cuiva) frică de ceva; a se descuraja. A i se tăia inima = a-și pierde curajul. 2. Inima (I 1) considerată ca centru și simbol al vieții sufletești. L-am șters din inimă. ◊ Loc. adv. Din inimă sau din toată inima, din adâncul inimii = din tot sufletul, cu toată puterea sufletească. ◊ Expr. (A fi) cu inima împăcată = (a fi) cu conștiința împăcată, liniștită, curată. III. Fig. 1. Caracter, fire. Seamănă cu tatăl lui la chip și la inimă. 2. Ființă, om, individ. Înflăcărarea a cuprins toate inimile. IV. P. anal. 1. Mijloc, centru, interior. ◊ Expr. (Ir.) A rupe inima târgului = a) a cumpăra ce este mai prost, a face o afacere proastă; b) a impresiona cu ceva foarte tare. 2. Piesă sau element de construcție care ocupă un loc central într-un sistem tehnic sau într-un element al acestuia. ◊ Inima carului (sau a căruței) = partea din mijloc a carului (sau a căruței), care leagă osia de dinainte cu cea de dinapoi. 3. Partea din interior a unei plante, a unei legume, a unui fruct; miez. 4. Partea cea mai importantă, esențială a unui lucru. [Pl. și: (înv.) inime. – Var.: inemă s. f.] – Lat. anima.

IRBIS, irbiși, s. m. Mamifer carnivor din familia felinelor, asemănător cu pantera; leopardul zăpezilor (Panthera uncia). – Din germ. Irbis.

IRIZA, irizez, vb. I. Intranz. (Rar) A emite culori asemănătoare cu ale curcubeului; a scânteia, a luci în lumini multicolore. – Din fr. iriser.

IZOGAMIE s. f. (Biol.) Formă primitivă de înmulțire sexuată, în care cei doi gameți care participă la fecundare sunt asemănători din punct de vedere morfologic. – Din fr. isogamie.

IZOMORF, -Ă, izomorfi, -e, adj. (Despre substanțe) Care prezintă izomorfism; (despre cristale) asemănător ca formă. – Din fr. isomorphe.

ÎMBĂTA, îmbăt, vb. I. 1. Refl. și tranz. (fact.) A ajunge sau a face pe cineva să ajungă în starea de beție, a (se) ameți cu băutură; a (se) chercheli, a (se) aghesmui. ◊ Expr. A (se) îmbăta lulea (sau tun, turtă, criță) = a (se) îmbăta foarte tare. A (se) îmbăta cu apă rece (sau chioară) = a (se) amăgi, a (se) înșela. ♦ Tranz. P. anal. (Despre mirosuri puternice) A produce o stare asemănătoare cu beția; a ameți. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) încânta, a (se) ameți, a (se) tulbura. – Lat. *imbibitare (<bibitus „beat”).

ÎNCHIPUIRE, (2) închipuiri, s. f. 1. Faptul, puterea, capacitatea de a(-și) închipui; imaginație, fantezie. 2. Produs al imaginației; plăsmuire, ficțiune; iluzie; halucinație. ♦ Idee, gând, părere, opinie, presupunere (subiectivă, lipsită de temei). ♦ (Rar) Chip, imagine. ◊ Expr. O închipuire de... = un fel de..., ceva asemănător cu... – V. închipui.

JABIRU, jabiruri, s. n. Pasăre din regiunile calde, asemănătoare cu barza. – Din fr. jabiru.

JDER, jderi, s. m. Mic animal carnivor din familia mustelidelor, asemănător cu dihorul, cu blana prețioasă, de culoare brună închis (Martes martes). ♦ Blana acestui animal. – Cf. scr. zdero „mare mâncăcios”.

JUDO s. n. Sport originar din Japonia, asemănător cu jiu-jitsul, dar cu unele trăsături caracteristice (eliminarea loviturilor). [Pr.: giudo] – Din fr. judo.

KASIDĂ, kaside, s. f. Specie a liricii clasice turce și persane, asemănătoare cu oda. – Din fr. kasside.

LANGUSTĂ, languste, s. f. Animal crustaceu de mare, asemănător cu racul, dar lipsit de clești, cu antene foarte lungi și cu carapacea spinoasă, de culoare violacee, a cărui carne este foarte gustoasă (Palinurus vulgaris). – Din fr. langouste.

LEONIN², -Ă, leonini, -e, adj. (În sintagma) Versuri leonine = versuri ale căror emistihuri rimează. Rimă leonină = rimă în care două sau trei silabe sunt asemănătoare. [Pr.: le-o-] – Din fr. léonin.

LIPAN¹, lipani, s. m. Pește asemănător cu păstrăvul, cu corpul argintiu și alungit, cu capul mic, care trăiește în zona inferioară a apelor de munte (Thymallus thymallus). – Cf. scr. lipan, lipen.

LOPĂȚICĂ, lopățele, s. f. 1. Diminutiv al lui lopată. 2. Unealtă sau parte a unei unelte de forma unei lopeți sau care are o funcție asemănătoare cu a acesteia. ♦ Scândurică servind la imobilizarea unui membru fracturat sau luxat; atelă. 3. (Reg.) Omoplat. – Lopată + suf. -ică.

LUPOID, -Ă, lupoizi, -de, adj. (Med.) Asemănător cu lupusul. [Pr.: -po-id] – Din fr. lupoïde.

LUTH, luthuri, s. n. Vechi instrument muzical cu coarde, asemănător cu lăuta. – Din fr. luth. Cf. it. liuto.

MAIMUȚĂ, maimuțe, s. f. 1. Nume generic dat animalelor tropicale cu conformația exterioară foarte asemănătoare cu a omului, inteligente și sociabile, cu un spirit de imitație foarte dezvoltat. 2. (Fam.) Epitet depreciativ pentru o persoană foarte urâtă sau care obișnuiește să imite pe alții. – Cf. ngr. maimú, tc. maymun.

MANDARINĂ, mandarine, s. f. Fructul mandarinului², asemănător cu portocala, dar mai mic decât aceasta, cu coaja portocalie mai subțire și cu miezul mai dulce. – Din fr. mandarine.

MANDOLĂ, mandole, s. f. 1. Vechi instrument muzical cu coarde, asemănător cu lăuta. 2. Instrument muzical asemănător cu mandolina. [Var.: mandoră s. f.] – Din it. mandola.

MANEVRĂ, manevre, s. f. 1. (De obicei la pl.) Deplasare organizată și rapidă a unor unități militare pentru a lovi pe adversar sau pentru a respinge lovitura lui; p. ext. luptă. ♦ Pregătire tactică a unei armate sau a unei flote, în condiții asemănătoare cu cele de război. 2. Ansamblu de operații executate pentru a alcătui sau a desface o garnitură de tren, pentru a deplasa vagoanele în direcția voită etc. ♦ Ansamblu de operații executate pentru deplasarea unei nave în direcția voită, în special la acostare sau la ieșirea din port. ♦ (Concr.) Parâmă folosită la legarea și la mânuirea pânzelor, la legarea catargelor etc. 3. Manipulare a unui aparat, a unui dispozitiv tehnic etc. ♦ (Med.) Totalitatea mișcărilor executate, după un plan dinainte stabilit, în cursul unei intervenții. Manevră obstetricală. 4. Fig. (Mai ales la pl.) Uneltire întreprinsă de cineva pentru a-și atinge scopurile; tertip. – Din fr. manœuvre.

MANICORD, manicorduri, s. n. Instrument muzical medieval asemănător clavicordului. – Din it. manicordo, fr. manicorde.

MARABU s. m. I. 1. Pasăre exotică asemănătoare cu barza, cu pene albe strălucitoare (Leptoptilus crumeniferus); p. restr. pana sau penele acestei păsări, folosite ca podoabă; p. ext. podoabă formată din diferite pene (sau din fulgi) de pasăre (viu colorate), înșirate pe ață. 2. Fir de mătase pentru bătătură, alcătuit din mai multe fire sucite la un loc, care, prin prelucrare, au căpătat aspect de fulgi. II 1. Membru al unui ordin religios musulman medieval din nordul Africii, care ducea viață de ascet și era venerat ca sfânt. 2. Moschee mică în care slujea un marabu (II 1). [Var.: marabut s. m.] – Din fr. marabout.

MARGARINĂ s. f. Produs alimentar asemănător cu untul, obținut prin emulsionarea unor grăsimi vegetale sau animale cu apă sau cu lapte smântânit. – Din fr. margarine.

MARIJUANA s. f. Stupefiant asemănător cu hașișul, extras din frunzele unei specii de cânepă. [Pr.: marihuana] – Din sp., fr. marijuana.

MARMOREAN, -Ă, marmoreeni, -e, adj. Ca de marmură, asemănător cu marmura; marmoreu, marmoriu. [Pr.: -re-an] – Din fr. marmoréen.

MARSUIN, marsuini, s. m., s. n. 1. S. m. Specie de mamifer cetaceu, asemănător cu delfinul, cu spatele negru, părțile laterale gri și abdomenul alb (Phocaena phocaena). 2. S. n. (Mar.) Împletitură din parâmă, fixată la prora și la pupa remorcherelor, folosită ca apărătoare. – Din fr. marsouin.

MASTODONT, mastodonți, s. m. Mamifer pahiderm fosil uriaș, asemănător cu elefantul. – Din fr. mastodonte.

MAZĂRE s. f. Plantă erbacee de cultură, din familia leguminoaselor, cu flori albe sau trandafirii și cu semințe sferice, comestibile, închise în păstăi (Pisum sativum). ◊ Mazăre de câmp = plantă asemănătoare cu mazărea, cultivată ca nutreț pentru vite (Pisum arvense). Mazăre sălbatică = plantă erbacee agățătoare cu flori roșii, parfumate (Pisum elatius). ♦ P. restr. Păstăile (cu semințe) sau semințele comestibile ale acestei plante; p. ext. mâncare pregătită din aceste semințe. – Cf. alb. modhullë.

MĂCRIȘ s. m. Plantă erbacee cu frunze alungite și acrișoare, cultivată ca plantă alimentară sau medicinală (Rumex acetosa). ◊ Măcriș mărunt = varietate de măcriș cu frunzele în formă de spadă și cu flori roșietice (Rumex acetosella). Măcrișul calului = varietate de măcriș cu frunzele ușor încrețite și cu flori verzui (Rumex conglomeratus). ◊ Compus: măcrișul-iepurelui sau măcrișul-caprei = plantă erbacee cu frunze acrișoare acoperite cu peri, asemănătoare ca formă cu ale trifoiului, și cu flori albe, roșietice sau albăstrui (Oxalis acetosella). ♦ Sare de măcriș = numele popular al unei combinații de acid oxalic cu oxalat acid de potasiu. – Et. nec. Cf. acru.

MĂRĂRAȘ s. m. 1. Diminutiv al lui mărar. 2. Plantă erbacee acvatică din familia umbeliferelor, cu tulpina ramificată și cu flori albe, foarte asemănătoare cu mărarul; chimion-de-apă (sau -de-baltă) (Oenanthe aquatica). – Mărar + suf. -aș.

MĂRGEAN subst. 1. Nume dat unor specii de animale care trăiesc în colonii marine formate din mai mulți indivizi de culoare roșie, mai rar albă, înfipți pe un schelet calcaros; coral¹ (Corallium); p. ext. scheletul calcaros al acestor animale, din care se fac podoabe; podoabă făcută din acest schelet. 2. Șirag de mărgele făcut dintr-un material asemănător cu mărgeanul (1). – Din tc. mercan.

MĂSEA, măsele, s. f. 1. Fiecare dintre dinții mari (terminați cu o suprafață plată) fixați în partea posterioară a maxilarelor, după canini, la om și la unele animale, servind la zdrobirea și la măcinarea alimentelor; molar¹. ◊ Măsea de minte = fiecare dintre cele patru măsele care apar la sfârșitul adolescenței. ◊ Expr. (Oltean) cu douăzeci și patru (sau cu gura plină) de măsele = (om) voinic și isteț, descurcăreț, abil. A-i crăpa (cuiva) măseaua (sau măselele) (în gură) = a fi nerăbdător; a avea mare nevoie de ceva. A trage (sau a o lua) la măsea = a bea mult, a fi bețiv. N-ajunge nici pe o măsea = e foarte puțin, insuficient. A nu avea ce pune (sau a nu ajunge) (nici) pe o măsea sau nici cât (să) pui pe o măsea = a avea foarte puțin (de mâncare). A lepăda, a arunca etc. (pe cineva sau ceva) ca pe o măsea stricată = a se debarasa (de cineva sau ceva) fără părere de rău. 2. Compus: (Bot.) măseaua-ciutei = mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori roșii, cu frunze pătate roșu-brun (Erythronium dens canis). 3. Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte asemănătoare, ca formă sau ca funcție, cu măseaua (1) (la roata morii, la grindeiul de la piuă, la grapă, leucă, tălpile saniei, bocanci etc.). – Lat. maxilla „maxilar”.

MĂTASE, (1) mătăsuri, s. f. 1. Fibră textilă naturală de borangic prelucrat. ♦ Fibră textilă vegetală sau sintetică fabricată prin diverse procedee chimice și având proprietăți asemănătoare cu cele ale firului de borangic. ♦ Țesătură fină, cu desime mare și greutate mică, executată din astfel de fibre; (la pl.) varietăți de țesături din aceste fibre. ◊ Loc. adj. De mătase = mătăsos, lucios, moale. ◊ Expr. Crescut în mătase = crescut în avuție, în belșug; răsfățat, cocoloșit. ♦ Ață de mătase (1). 2. (Bot.; cu sens colectiv) Fire subțiri, cafenii-gălbui, care învelesc știuletele porumbului și care ies din pănuși în formă de smoc. 3. Compuse: (Bot.) mătasea-broaștei = denumire dată unor alge verzi, filamentoase, care formează mase plutitoare la suprafața apelor dulci stătătoare; mătasea-bradului = mătreață-de-arbori. [Pr.: (reg.) mătasă] – Lat. metaxa.

MELONIDĂ, melonide, s. f. Fruct asemănător cu baca, cu epicarpul tare la maturitate și mezocarpul cărnos și suculent. – Din fr. mélonide.

MEMBRANOS, -OASĂ, membranoși, -oase, adj. Care are structură asemănătoare cu cea a membranei (1); format din una sau din mai multe membrane. – Din fr. membraneux.

NANDU s. m. invar. Gen de păsări alergătoare, asemănătoare cu struțul, cu picioare lungi și cu aripi relativ mici, care trăiește în America de Sud (Rhea); pasăre care face parte din acest gen. [Acc. și: nandu] – Din fr. nandou.

NEOGEN s.n. A doua perioadă a neozoicului, caracterizată prin faună și floră asemănătoare atât cu cea din paleogen cât și cu cea actuală.

OBLEȚ, obleți, s. m. Pește mic, zvelt, de culoare albă-argintie, cu gura oblică, fără mustăți, care trăiește în apele dulci; albișoară, albiță, sorean (Alburnus alburnus) ◊ Obleț mare = pește migrator, asemănător cu oblețul, lung, cu carnea grasă și gustoasă; țușcov (Chalcalburnus chalcoides) [Var.: oblete s. m.] – Oblu + suf. -eț.

OMNIBUZ, omnibuze, s. n. 1. (Înv.) Un fel de trăsură asemănătoare cu diligența, care servea pentru transportul în comun al călătorilor, pe rute fixe. 2. Autobuz (cu etaj) pentru transportul în comun al călătorilor, folosit pe un anumit itinerar în interiorul unei localități sau între două localități apropiate. [Pl. și: omnibuzuri] – Din fr., it. omnibus.

ONIRISM s. n. 1. Delir, aiurare asemănătoare visului, provocată de obsesii sau de halucinații. 2. (Lit.) Înclinare spre cultivarea situațiilor, a motivelor onirice; atmosferă, caracter oniric al unei creații. – Din fr. onirisme.

ORBEȚ, ORBEAȚĂ, orbeți, -e, adj., subst. 1. Adj., s. m. și f. (Ființă) care nu vede bine sau nu vede deloc; p. ext. cerșetor (orb²). ◊ Expr. A se bate ca orbeții = a se încăiera aprig, a se bate rău, fără a se uita unde lovesc. 2. S. m. Mamifer din ordinul rozătoarelor, asemănător cu cârtița, cu ochii ascunși sub piele, care trăiește sub pământ și se hrănește cu rădăcini; cățelul-pământului (Spalax microphtalmus). [Var.: orbete s. m.] – Orb + suf. -eț.

PANDA s. m. invar. Mamifer carnivor asemănător cu un ursuleț, care are blana albă cu pete negre și trăiește în Himalaia (Ailurus fulgens). – Din engl., fr. panda.^[1]

PÂRȘ, pârși, s. m. Nume dat mai multor specii de mamifere din familia rozătoarelor, cu aspect intermediar între veveriță și șoarece, lungi de circa 20 de centimetri, cu coadă lungă și stufoasă, cu blană moale și bogată, cu ochi mari și cu bot ascuțit, care trăiesc mai ales prin păduri, cățărate în copaci (unde își au de obicei culcușul și unde hibernează) (Glis glis, Muscardinus avellanarius. Dryomus netedula). ◊ Pârș de stejar = mamifer rozător asemănător cu pârșul, cu câte o pată neagră pe obraji (Eliomys quercinus). [Var.: pâș s. m.] – Din sl. plŭchŭ.

PICULINĂ, piculine, s. f. Instrument muzical de suflat, asemănător cu un mic flaut, care emite sunete din registrul acut. – Cf. it. piccolino.

RUSALIE, rusalii, s. f. 1. (La pl.) Sărbătoare religioasă creștină, cu străvechi origini mitologice, provenind din ritualuri de pomenire a morților, care cade la 50 de zile după Paști. 2. (În mitologia populară) Ființă fantastică, asemănătoare cu ielele, reprezentată ca o zână rea, care dezlănțuie furtuni, schilodește pe oameni sau le ia mințile. 3. (Entom.) Larvă acvatică a insectei Ephemeride Polingenia, care se găsește mai ales în Dunăre, constituind hrana principală a cegii; p. ext. efemeră. – Din sl. rusalija.

ȘABANA, șabanale, s. f. Haină lungă asemănătoare cu un anteriu, pe care o purtau aprozii, vornicii și pajii la curțile domnești. [Var.: șavana s. f.] – Din tc. șebane.

TALIU, s. n. Element chimic, metal rar, alb-albăstrui, asemănător cu plumbul. – Din fr. thallium.

TRAHIT, trahite, s. n. Rocă vulcanică de formație recentă, cu compoziție asemănătoare cu a sienitului, folosită ca piatră de construcție. – Din fr. trachyte.

TULNIC, tulnice, s. n. Vechi instrument muzical de suflat popular, asemănător cu buciumul; p. gener. bucium. – Et. nec.

ȚĂRCĂLAN, țărcălanuri (țărcălane), s. n. (Reg.) 1. Unealtă asemănătoare cu compasul, întrebuințată mai ales în dulgherie. 2. Cerc luminos care se observă în jurul unui astru sau al unei alte surse de lumină. [Var.: țircălam s. n.] – Din magh. circalom.^[1]

ȚÂȚÂI, țâțâi, vb. IV. Intranz. 1. (Despre animale și insecte) A țârâi² (2). 2. (Despre oameni) A scoate un sunet asemănător cu un „ț” prelungit care exprimă nemulțumire, dezaprobare etc. 3. A tremura. ◊ Expr. A-i țâțâi (cuiva) inima (sau, fam., fundul) = a-i fi foarte frică, a tremura de frică. – Onomatopee.

ȚENCUȘĂ, țencușe, s. f. (Reg.) 1. Bucățică lunguiață și ascuțită care se taie și se scoate dintr-un pepene, dintr-o pâine etc. pentru a fi gustată. ♦ Așchie. 2. Numele unui joc asemănător cu țintarul. – Et. nec. Cf. germ. Zinke.

ȚIU², țiuri, s. n. (Reg.) 1. Unealtă de fier în patru muchii ascuțită ca o daltă, cu care se fac găuri în gheață pentru pescuit, se desprind blocurile de gheață etc. 2. Unealtă asemănătoare cu o daltă, folosită în dulgherie. 3. Târnăcop de oțel, de forma unei bare cu secțiune a pătrată, ascuțită la capete și puțin arcuită, folosit de mineri. – Et. nec.

ȚUȘCOV, țușcovi, s. m. Pește migrator, asemănător cu oblețul, dar mai mare decât acesta (Chalcalburnus chalcoides). – Et. nec.

ULTRASPECIAL, -Ă, ultraspeciali, -e, adj. Care se deosebește foarte mult de alte lucruri asemănătoare. ♦ De strictă specialitate. – Ultra- + special.

VAPOROS, -OASĂ, vaporoși, -oase, adj. Asemănător (prin finețe) cu vaporii; subțire, diafan, străveziu. ♦ Fără contururi precise; difuz, neclar. – Din fr. vaporeux, lat. vaporosus.

VASILISC s. m. Animal din basme, asemănător cu un șarpe, despre care se credea că ucide cu privirea. – Din ngr. vasiliskos.

VATĂ s. f. Material format din fibre elastice de bumbac scurte și subțiri care se întrepătrund și formează o masă compactă albă, folosit pentru pansamente, în diferite procese tehnice etc. ◊ Vată de hârtie = produs similar vatei obținut din celuloza de lemn, care se întrebuințează în medicină, în locul vatei de bumbac, sau la ambalaj. Vată de zahăr = produs alimentar dulce, pufos, asemănător cu vata, care se obține, prin centrifugare, dintr-o soluție de zahăr; se vinde în comerț înfășurat pe bețișoare de lemn. Vată de zgură = material obținut din zgura topită, lăsată să curgă încet în apă, întrebuințat ca izolant termic și acustic. Vată de sticlă = masă de fibre scurte de sticlă împâslite, întrebuințată ca izolant termic și acustic. – Din germ. Watte.

VATOS, vatoși, s. m. Pește de mare, asemănător cu calcanul, cu corpul rombic acoperit cu plăci osoase prevăzute cu câte un spin; vulpe-de-mare (Raja clavata). – Et. nec.

VIZON, vizoni, s. m. Mamifer sălbatic carnivor asemănător cu nurca, dar de talie mai mare, cu blană prețioasă, care trăiește în America de Nord (Lutreola vison). ♦ Blana acestui animal. – Din fr. vison.

XILOID, -Ă, xiloizi, -de, adj. (Despre materiale) Care este de natură lemnoasă sau prezintă o structură asemănătoare cu aceea a lemnului. – Din fr. xyloïde.

YTRIU s. n. Element chimic asemănător cu elementele din familia pământurilor rare. – Din fr. yttrium.

ZARZĂR, zarzări, s. m. 1. Pom fructifer asemănător cu caisul, cu flori albe și cu fructe sferice mici, cu gust acrișor și cu sâmburii amari (Armeniaca vulgaris). 2. (Reg.) Corcoduș. – Din zarzără (derivat regresiv).

ZBÂRNÂI, zbârnâi, vb. IV. Intranz. 1. (La pers. 3) A produce un sunet asemănător cu bâzâitul insectelor, cu vibrarea unei coarde, a unui motor etc.; a bâzâi, a zumzăi. 2. (Despre vânt; la pers. 3) A șuiera, a vâjâi. 3. (Rar; despre oameni) A-și arăta nemulțumirea murmurând; a bombăni, a cârti. [Var.: zbârnăi vb. IV] – Zbârn + suf. -âi.

ZICĂTOARE, zicători, s. f. 1. Frază scurtă, uneori rimată, asemănătoare maximei, prin care poporul exprimă în mod metaforic o constatare de ordin general, filozofic, un principiu etic, o normă de conduită etc.; zicătură, zicală, proverb. 2. (Reg.) Bucată muzicală; p. ext. instrument muzical. – Zice + suf. -ătoare.

ZIZANIE, zizanii, s. f. Plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunze liniare alungite, cu spicul asemănător cu cel al pirului, cultivată ca plantă furajeră și ornamentală (Lolium perenne). [Var.: zâzanie s. f.] – Din ngr. zizánia.

ZOOLOGIC, -Ă, zoologici, -ce, adj. Care aparține zoologiei, privitor la zoologie. ◊ Muzeu zoologic = muzeu unde sunt expuse animale reconstituite sau împăiate, organe, părți ale corpului animal reproduse în planșe etc. Parc zoologic sau grădină zoologică = parc în care animale rare sau exotice sunt ținute în condiții asemănătoare cu cele ale vieții lor în libertate. – Din fr. zoologique.

ZUAV, zuavi, s. m. Soldat francez dintr-un corp special de infanterie (cu uniformă asemănătoare portului arab) care a existat în Algeria. ♦ Soldat algerian dintr-un corp indigen de infanterie ușoară. [Pr.: zu-av] – Din fr. zouave.