ACORD (CONGRUENȚĂ) s. n. (cf. fr. accord, it. accordo): formă de exprimare a unui raport sintactic, în care termenul nr. 1 (regent sau reprezentând pu netul de plecare în comunicare) impune termenului nr. 2 (subordonat sau reprezentând punctul de sosire în comunicare) categoriile gramaticale morfologice pe care le au în comun (genul, numărul, cazul sau persoana). Constatăm a.: între o unitate sintactică și una morfologică (acordul atributului adjectival, numeral sau verbal prin participiu și al elementului predicativ suplimentar exprimat prin adjectiv sau prin participiu – cu substantivul sau cu pronumele determinat: băiat silitor, elevă silitoare, acest băiat, fata aceasta, doi elevi, două teme, rândul al doilea, banca a doua, omul lovit, mingea lovită, „Maria vine veselă”, „O văd tristă”); între două unități morfologice (a. articolului cu substantivul însoțit: teiul, salcia, un stejar, o răchită, copil al pădurilor, carte a Oltului, oameni ai junglei, terase ale Ialomiței, omul cel bun, fata cea harnică, soldații cei viteji, livezile cele roditoare); între două unități sintactice (a. predicatului cu subiectul: „Oamenii muncesc”, „Cerul este albastru”). ◊ ~ după înțeles: a. în care modificarea formei predicatului e determinată de sensul și nu de forma gramaticală a subiectului cu care intră în relație sintactică, așa cum se întâmplă în exemplele „O mulțime au venit imediat după noi”, „O parte se ascunseseră în pădure” (predicatele sunt la plural datorită faptului că formele de singular o mulțime și o parte exprimă „o pluralitate de ființe”). ◊ ~ prin atracție: a. greșit, în care modificarea formei predicatului e determinată de raportarea lui la un plural subordonat subiectului și mai apropiat de predicat, la unul dintre elementele componente ale subiectului multiplu impus mai mult atenției vorbitorului sau mai apropiat de predicat sau de numele predicativ, ca în exemplele „Un stol de vrăbii s-au abătut din zbor peste lanurile de grâu” (în loc de „Un stol... s-a abătut”); „A fost odată un împărat și o împărăteasă” (în loc de „Au fost odată un împărat și o împărăteasă”): „Racul, broasca și știuca a dus un sac cu grâu în lac” (în loc de „Racul, broasca și știuca au dus...”); „Cinci mii de lei este o sumă importantă” (în loc de „Cinci mii de lei sunt o sumă...”).

ACUZATIV s. n. (cf. lat. accusativus, fr. accusatif): caz al substantivului (al doilea în ordinea studierii după nominativ). Se construiește cu prepoziții sau fără prepoziții. Îi sunt proprii următoarele funcții sintactice: funcția de complement direct (fundamentală), aflată cu întrebările pe cine? și ce? („Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos” – P. Ispirescu; „Tunurile... băteau necontenit cetatea!” – C. Negruzzi); funcția de nume predicativ („Nu-l vezi că de-abia e cât luleaua?!” – I. Al. Brătescu-Voinești); funcția de atribut („Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari” – M. Eminescu); funcția de complement indirect („Goe... se reazimă în nas de clanța ușii de la cupeu” – I. L. Caragiale); funcția de complement de agent („Moromete, în loc să-i răspundă că băiatul e prins de friguri, întoarse capul în altă parte” – M. Preda); funcția de complement circumstanțial: de loc („Astfel s-au ridicat pe pământurile din jurul Carpaților noile centre de viață” – Geo Bogza), de timp („În dimineața aceea Ștefan Budu se trezi mai devreme ca de obicei” – Al. Philippide), de mod („Vuiește lung al strungului ecou,/ Ca o imensă strună încordată” – N. Labiș), de cauză („Atunci încremeni de spaimă” – Em. Gârleanu), de scop („Și au început să umble prin grâu după mâncare” – I. Al. Brătescu-Voinești), de condiție („În caz de ploaie, nu te mai oprești la ei”), de concesie („Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în ușa compartimentului” – I. L. Caragiale), de consecuție („Cânta de minune”), de asociere („Și voios se înturna / Cu flăcăii ce mâna” – Folclor), de instrument („Mi s-a părut c-aud la geam / Cu degetul cum bate” – G. Coșbuc; funcția de element predicativ suplimentar („...îndată mă și trimite mama cu demâncare în țarină, ia niște lingurari ce-i aveam tocmiți prășitori” – Ion Creangă). ◊ ~ cu infinitiv: construcție sintactică specifică anumitor limbi (inclusiv limbii latine), echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este în acuzativ, iar predicatul este exprimat printr-un verb la infinitiv. În limba latină, construcția de acuzativ cu infinitiv urma după trei feluri de verbe: a) după verba dicendi (declarandi), ca dicere („a spune”), narrare („a povesti”) sau nuntiare („a anunța”): „Thales dixit aquam esse initium rerum” („Thales a spus că apa este principiul lucrurilor”); b) după verba voluntatis, ca velle („a vrea”), nolle („a nu vrea”), malle („a prefera”), cupere („a dori”) sau iubere („a porunci”): „Cupio... me esse clementem” („Doresc ca eu să fiu blând”); c) după verba sentiendi, ca sentire („a simți”), audire („a auzi”) sau videre („a vedea”): „Saepe audivi inter os et offam multa intervenire posse” („Am auzit că între gură și bucata de pâine multe pot interveni” ). ◊ neutral: a. care dispune de un sens neutru din punctul de vedere al referirii la gen (fără funcție sintactică): a luat-o la fugă.

ADJECTIV s. n. (< lat. adjectivum „care se adaugă” < ad „pe lângă” + iectum „așezat”, cf. fr. adjectif); parte de vorbire care exprimă însușirea unui obiect gramatical, însoțind, în mod obișnuit, numele acestuia. Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune sintetică după gen, număr și caz, prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (atribut – funcție de bază; nume predicativ, complement indirect, complement circumstanțial și element predicativ suplimentar) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai adjectivul relativ). Ca însoțitor al substantivului se acordă cu acesta în gen, număr și caz. ◊ ~ moștenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, cum ar fi acru, bun, dulce, negru, verde etc. (din latină); aprig, creț, searbăd etc. (din substrat). ◊ ~ împrumutat: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, cum sunt blajin, destoinic, viteaz etc. (din v. slavă), gingaș, viclean (din maghiară), fistichiu, murdar (din turcă), ieftin, proaspăt (din neogreacă), actual, dinamic, energic (din franceză) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, compunere sau conversiune: bunicel, descurcăreț, gustos; binevoitor, nemaivăzut, semifabricat, gri-închis; vestit, liniștit etc. ◊ ~ denominativ: a. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un a. cum sunt cețos (< ceață + suf. -os), sprintenel (< sprinten + suf. -el), sufletesc (< suflet + suf. -esc), nebunatic (< nebun + suf. -atic) etc. ◊ ~ pronominal: a. provenit dintr-un pronume (de întărire, posesiv, interogativ, relativ, demonstrativ, nehotărât și negativ), ca în exemplele – Ileana însăși, străbunii noștri, care piesă?, știu ce ochelari porți, acești brazi, fiecare rând, niciun cuvânt. ◊ ~ verbal: a. provenit din participiul unui verb (participial) sau din gerunziul unui verb (gerunzial), cum sunt în exemplele – oameni fericiți, cercetător pasionat, mână tremurândă, răni sângerânde. ◊ ~ adverbial: a. provenit din adverb de mod, ca cele din exemplele - asemenea reviste, așa casă. ◊ ~ concret a. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca aromat, dulce, negru, strident. ◊ ~ adnominal: a. care modifică numele din sintagma nominală, în construcții ca „Bunul om s-a oprit în drum”, „Harnica fată deretică prin casă” (e vorba deci de a. așezat înaintea substantivului). ◊ ~ abstract: a. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca inimos, iscusit, înțelegător, priceput. ◊ ~ simplu: a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moștenit, împrumutat sau format prin derivare sau conversiune), ca crud, roșu, excelent, luminat, văratic, suferind. ◊ ~ compus a. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice a. obținut prin compunere), ca atotbiruitor, binevenit, bleu-marin, cumsecade, galben-deschis, nemaiauzit, româno-francez, tehnico-științific. ◊ ~ variabil: a. care-și schimbă forma în raport cu genul, numărul și cazul substantivului determinat, ca în exemplele – N. Ac. (pe) un băiat harnic, (pe) niște băieți harnici; N. Ac. (pe) o fată harnică, (pe) niște fete harnice, G. D. (al, a, ai, ale) unui băiat harnic, (al, a, ai, ale) unor băieți harnici; G. D. (al, a, ai, ale) unei fete harnice, (al, a, ai, ale) unor fete harnice; N. Ac. un râu limpede, niște râuri limpezi, G. D. (al, a, ai, ale) unui râu limpede, (al; a, ai, ale) unor râuri limpezi etc. ◊ ~ invariabil: a. care nu-și schimbă forma în raport cu genul, numărul și cazul substantivului determinat (cuvânt cu sens de a. și cu formă fixă), cum sunt asemenea, așa, atare, cumsecade, coșcogeamite, bleu gri, propice, ferice, ceva, orice etc. ◊ ~ cu o terminație: a. variabil care la forma de nominativ singular nearticulat dispune de o singură terminație pentru ambele genuri, ca limpede, mare, tare, verde. ◊ ~ cu două terminații: a. variabil care la forma de nominativ singular nearticulat dispune de două terminații, câte una pentru fiecare gen (masculin și feminin), ca bun – bună, inimos – frumoasă, mic – mică, slab – slabă. ◊ ~ cu patru forme flexionare (la singular și la plural): atent – atentă, atenți – atente; albastru – albastră, albaștri -albastre; rău – rea, răi – rele. ◊ ~ cu trei forme flexionare (la singular și la plural): drag – dragă – dragi; românesc – românească – românești; cenușiu – cenușie – cenușii; obligatoriu – obligatorie – obligatorii; silitor -silitoare – silitori. ◊ ~ cu două forme flexionare (la singular și la plural): dulce – dulci, mare – mari, verde – verzi. ◊ ~ calificativ: a. care exprimă calitatea unui obiect denumit de substantiv, ca în coală albă, teren pietros, stâncă ascuțită, soare palid, chip dulce. ◊ ~ determinativ (denumire improprie): a. pronominal care exprimă un raport (posesiv, distributiv, circumstanțial etc.) determinant al conceptului exprimat de substantiv, ca în însuși tata, părinții tăi, ce veste (?), lemnele acelea, alți participanți, nicio pretenție. ◊ ~ cu grade de comparație: a. care exprimă o însușire comparabilă, existentă în grade diferite, ca înalt, greu, întins, roșu, priceput, atent; roditor, disciplinat. ◊ ~ fără grade de comparație: a. care exprimă o însușire necomparabilă, inexistentă în grade diferite; ca mort, viu, secundar, egal, oral, oval, pătrat, unic, strămoșesc, petrolifer, colosal, veșnic. ◊ ~ nearticulat: a. neînsoțit de articol hotărât enclitic (este așezat după substantiv), ca în exemplele om bun, fată frumoasă. ◊ ~ articulat; a. însoțit de articol hotărât enclitic (este așezat înaintea substantivului), ca în exemplele bunul om, frumoasa fată. ◊ ~ depreciativ (peiorativ); a. care sugerează lipsa de considerație, o notă de batjocură, ca ignorant, îngâmfat, laș, mitocan (Pentru clasificarea a. v. criteriu.).

ADVERB s. n. (< lat. adverbium < ad „pe lângă” + verbum „verb”; cf. fr. adverbe, germ. Adverb): parte de vorbire care determină un verb și care exprimă circumstanța în care se desfășoară acțiunea acestuia (locul, timpul, modul etc.). Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin lipsă de flexiune (neflexibilitate), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (complement circumstanțial, nume predicativ, atribut) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai a. relativ). ◊ ~ moștenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, cum sunt: afară, apoi, așa, atunci, bine, când, cum, unde etc. (din latină), pururea (din substrat). ◊ ~ împrumutat: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca aidoma, prea, razna (din v. sl.), taman, tiptil (din turcă), agale, măcar (din neogreacă), musai (din maghiară) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, compunere sau conversiune: vulturește, orbește, chiorâș, morțiș, târâș; acasă, pesemne, altădată, deocamdată, oarecum, întotdeauna, niciodată; dimineața, ziua, seara, noaptea, primăvara, vara, toamna, iarna, lunea, frumos, greu, deschis, poate etc. ◊ ~ denominativ: a. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca șoimește (șoim + suf. -ește), nebunește (nebun + suf. -ește), orbiș (orb + suf. -iș). ◊ concret: a. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca agale, duios, lin, repede. ◊ ~ abstract: a. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca așa, atât, foarte, mai etc. ◊ ~ simplu: a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moștenit, împrumutat sau format prin derivare și conversiune pe terenul limbii române), ca acolo, aici, ieri, bine, foarte, agale, razna, pitiș, dimineața etc. ◊ ~ compus: a. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice a. obținut prin compunere), ca odată, degrabă, deseori, deodată, iarăși, alaltăieri, fiecum, bineînțeles, oricând etc. ◊ ~ de mod: a. care exprimă felul în care se realizează o acțiune oarecare (modalitatea propriu-zisă, ideile de cantitate, de continuitate, de revenire, de frecvență, de afirmare, de negare, de probabilitate, de îndoială, de posibilitate, de precizare, de întărire, de restricție, de exclusivitate, de proximitate sau aparență, de explicare și de comparație), ca abia, aievea, bine, încet, repede, prietenește, târâș, realmente; destui, mult, puțin; continuu, mereu; iarăși, adesea, rareori; da, firește, negreșit; ba, nu, nicidecum; poate, probabil; posibil; chiar, tocmai; și, tot; barem, măcar; doar, exclusiv, numai; aproape, gata; adică, anume; asemenea, întocmai etc. ◊ ~de loc: a. care exprimă locul în care se desfășoară o acțiune, ca aici – acolo, afară – înăuntru, aproape – departe, jos – sus, înainte – înapoi etc. (indicații spațiale precise); nicăieri, oriîncotro, oriunde, pretutindeni, undeva etc. (indicații spațiale neprecise). ◊ ~ de timp: a. care exprimă timpul în care se desfășoară o acțiune, ca azi – mâine, acum – atunci, curând – târziu, totdeauna – niciodată etc. (indicații temporale precise); cândva, câteodată, odată, odinioară, uneori etc. (indicații temporale neprecise). ◊ ~ de concesie: a. care exprimă ideea de concesie în raport cu acțiunea, ca tot, totuși. ◊ ~ pronominal: a. caracterizat prin sens referențial, prin raportare la o indicație circumstanțială (de loc, de timp, de mod) precizată mai înainte cu ajutorul contextelor, ca aici – acolo, acum – atunci, cum – așa, oricând – nicicând etc. ◊ ~ pronominal demonstrativ: a. care exprimă ideea de apropiere sau de depărtare în spațiu sau în timp, ca aici – acolo, aproape – departe; acum – atunci, curând – târziu etc. ◊ ~ pronominal interogativ: a. care ajută la formarea unei întrebări, evidențiind ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro?, unde?, când?, cât?, cum?. ◊ ~ pronominal relativ: a. care ajută la exprimarea unei relații de subordonare în cadrul frazei, evidențiind aceeași idee circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro, unde, când, cât, cum. ◊ ~ pronominal nehotărât a. care exprimă în chip neprecis ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca fieunde, încotrova, undeva, altundeva, oriîncotro, oriunde; cândva, altcândva, câteodată, odată, odinioară, oricând; fiecum, oarecum, câtva, cumva, altcumva, oricât, oricum. ◊ ~ pronominal negativ: a. care neagă circumstanța de loc, de timp sau de mod, ca niciunde, nicăieri, nicicând, niciodată; nicicât, nicicum, nicidecum. ◊ ~ nonpronominal: a. caracterizat prin lipsa unui sens referențial, prin lipsa unei raportări la o indicație circumstanțială, ca afară – înăuntru, jos – sus, ieri – astăzi – mâine, greu - ușor. ◊ ~ cu grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială comparabilă a unei acțiunii existentă în grade diferite, ca bine, greu, încet, mult, puțin, repede, tare, ușor; aproape, departe, înăuntru, înafară, jos, sus; curând, devreme, târziu etc. ◊ ~ fără grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială necomparabilă a unei acțiuni, inexistentă în grade diferite, ca astfel, abia, atât, cam, încă, mai, neîncetat, iarăși, da, nu, parcă, chiar, măcar, bunăoară, întocmai, oriîncotro, azi; dinadins, totuși etc. ◊ ~ dependent (subordonat, determinant): a. care intră în relație de subordonare cu un element regent, îndeplinind pe lângă acesta o funcție sintactică (de nume predicativ, de atribut sau de complement circumstanțial), ca în exemplele „Ea este altfel”, „Să așteptăm ziua de mâine”, „Vom vorbi atunci”. ◊ ~ regent (determinat): a. care regizează în cadrul propoziției complemente, iar în cadrul frazei – subordonate subiective, ca în exemplele „Departe, lângă pădure, se zăreau căprioarele”; „Repede, ca o nălucă, a dispărut din fața noastră”; „Astăzi, la ora 16, m-am întâlnit cu văru-meu”; „Jos din cireș!”, „Fuga la mine!”, „Firește că e adevărat”, „Evident că nu are dreptate” etc. ◊ ~ regent predicativ: a. regent care, prin intonație predicativă, prin elipsă și prin topică, devine predicat adverbial în cadrul propoziției, ca în exemplele „Înainte spre pădure!”, „Sus pe scări!”; „Poate că are și el dreptate”; „Posibii să plouă” etc. ◊ ~ regent non-predicativ: a. regent care nu poate deveni predicat adverbial în cadrul propoziției, nedispunând de o intonație predicativă și neprezentând o elipsă, ca în exemplele „Aproape, pe malul drept, se auzeau privighetorile”, „Jos, la rădăcina copacului, o veveriță țupăia nostim”, „încet, ca o pisică, s-a strecurat într-acolo”. ◊ ~ independent: a. cu valoare de propoziție independentă neanalizabilă, atunci când constituie un răspuns la o interogativă, ca în exemplele „Vii mâine? – Nu”, „Pleci azi? – Da”, „Mal încerci? – Firește”. ◊ ~ corelativ: a. care intră în corelație (într-o relație de reciprocitate de presupunere reciprocă) cu elementele introductive ale subordonatelor (adverbe relative, conjuncții sau locuțiuni conjuncționale subordonatoare), ca în exemplele „Așa a lucrat, cum i s-au dat indicațiile”, „Atât a cărat, cât a putut”, „Acolo s-a oprit, unde a văzut semnul”, „Atunci a vorbit, când i s-a dat cuvântul”, „Expre a plecat, ca să-l supere”, „Cu toate că plecase mai târziu, totuși n-a pierdut trenul”, „Astfel a aranjat lucrurile, încât nimeni n-a avut ce zice” etc. ◊ ~ non-corelativ: a. care nu intră în corelație cu elementele introductive ale subordonatelor ca aievea, încet,românește,pitiș, literalmente, destui, mereu, iar, adesea, desigur, ba, probabil, aidoma, afară, înainte, nicăieri, astăzi, niciodată etc. ◊ ~ cu funcție sintactică: a. care poate deveni parte de propoziție, în virtutea unui conținut lexical suficient, ca acolo, departe, sus; mâine, atunci, seara, marțea, toamna; altfel, bine, repede, înadins etc. ◊ ~ fără funcție sintactică: a. care nu poate deveni parte de propoziție, deoarece nu are un conținut lexical suficient, ca încă, mai, tot (de mod de continuitate), oare (de mod de îndoială), chiar, tocmai (de mod de precizare), barem, încaltea, măcar (de mod de restricție), doar, exclusiv, numai (de mod de exclusivitate), aproape, gata, mai (de mod de proximitate); adică, anume, bunăoară (de mod explicative). ◊ ~ specializat (specific): a. care dispune de o folosire specifică, bazată pe un sens unic, fundamental, ca bine, acolo, mâine, dinadins etc. ◊ ~ cu valori multiple (nespecific): a. care dispune de mai multe folosiri, în funcție de sensurile sale multiple și de contextele variate în care apare, ca abia, tocmai (cu sens modal sau cu sens temporal), aci, departe, încoace, încolo (cu sens de loc sau cu sens de timp), aproape, înainte (cu sens de loc, de timp sau de mod) etc. (Pentru clasificarea a. v. criteriu.)

ANALIZĂ s. f. (< fr. analyse < lat., gr. analysis): metodă științifică de cercetare a textelor, care constă în descompunerea acestora în părțile constitutive, în vederea examinării și caracterizării lor adecvate din punct de vedere lingvistic. ◊ ~ fonetică: cercetare a sunetelor care compun cuvintele din texte (vocale, semivocale, consoane), a grupurilor de sunete din cuvinte (silabe, diftongi, triftongi), a alternanțelor fonetice existente în cuvinte (vocalice, consonantice) etc. ◊ ~ fonologică: cercetare a fonemelor unei limbi, a criteriilor de clasificare a acestora, a relațiilor dintre foneme etc. ◊ ~ lexicală: cercetare a cuvintelor din texte după alcătuirea lor, distingând rădăcina, tema și terminația; după sfera lor de circulație (cuvinte de argou, cuvinte de jargon, cuvinte populare, cuvinte regionale, cuvinte familiare, cuvinte tehnice, cuvinte științifice etc.); după felul în care au apărut în limbă (prin derivare, prin compunere, prin conversiune, prin împrumut); după gruparea lor pe familii de cuvinte; după apartenența lor la una din cele două componente ale vocabularului (fondul principal de cuvinte și masa vocabularului) etc. ◊ ~ semantică: cercetare a cuvintelor din texte după sensurile lor și de aici încadrarea lor în grupe diferite (antonime, omonime, paronime, sinonime; cuvinte monosemantice, cuvinte polisemantice; cuvinte concrete, cuvinte abstracte etc.). De obicei, a. semantică se realizează simultan cu cea lexicală. ◊ ~ semică: cercetare a configurației semantice a unui cuvânt, a ansamblului (fasciculului) de trăsături semantice specifice, în unități minimale de semnificație denumite seme (v.). ◊ ~ gramaticală: cercetare a cuvintelor din texte ca unități morfologice (părți de vorbire) și sintactice (părți de propoziție) și a unităților sintactice superioare (propoziții și fraze) care le cuprind. ◊ ~ morfologică: cercetare a cuvintelor din texte ca părți de vorbire cu trăsături distincte (substantive, adjective, articole, numerale, pronume, verbe, adverbe, interjecții, prepoziții, conjuncții), a criteriilor de clasificare a acestora (originea; posibilitatea sau imposibilitatea de a lua cunoștință prin simțuri de obiectele denumite de acestea, de însușirile obiectelor, de procesele exprimate, de caracteristicile proceselor; sfera noțiunilor; genul; tipul de declinare sau de conjugare; modul alcătuirii; existența sau inexistența flexiunii; sensul; existența sau inexistența funcției sintactice; distribuția), a categoriilor gramaticale care le caracterizează (gen, număr, caz, persoană, comparație, diateză, mod, timp), a tipurilor de flexiune cărora le aparțin (nominală, pronominală, verbală) etc. ◊ ~ sintactică: cercetare a cuvintelor din texte ca părți de propoziție cu trăsături distincte (principale: subiecte și predicate; secundare: atribute, complemente și elemente predicative suplimentare; speciale: apozițiile; simple, complexe, multiple și dezvoltate; anticipate și reluate; cu aspect pozitiv și cu aspect negativ; coordonate, intercalate și incidente etc.), a criteriilor de clasificare a părților de propoziție (părțile de vorbire prin care sunt exprimate sensurile construcțiilor, părțile de vorbire de care depind), a propozițiilor în care acestea sunt induse (enunțiative, interogative, exclamative; simple și dezvoltate; afirmative și negative; principale și secundare; regente și subordonate; independente și dependente; coordonate, intercalate și incidente; cu subiect și eliptice de subiect etc.), a tipurilor de subordonate (necircumstanțiale: subiective, predicative, completive de agent, atributive, completive directe; completive indirecte, predicative suplimentare; circumstanțiale; de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, instrumentale, sociative, condiționale, concesive, consecutive, opoziționale, de relație și de excepție; speciale; apozitive), a frazelor care includ propozițiile, a ordinii (topicii) părților de propoziție în propoziții și a propozițiilor în fraze, a tipurilor de raporturi sintactice din propoziție și din frază (de coordonare, de subordonare, de inerență și apoziționale) și a mijloacelor de realizare a acestora (prepoziții, locuțiuni prepoziționale, conjuncții, locuțiuni conjuncționale, pronume și adjective relative, pronume și adjective nehotărâte cu funcție relațională, adverbe relative) etc. ◊ ~ lingvistică: cercetare complexă a textelor din punct de vedere fonetic, lexical, semantic, gramatical (morfologic și sintactic); stilistic și ortografic. Este o analiză selectivă. Ea poate fi parțială (atunci când se are în vedere numai o parte din aspectele amintite, să zicem aspectul lexical, aspectul semantic și aspectul morfologic) sau completă (atunci când se au în vedere toate aspectele amintite mai sus). ◊ ~ stilistică: cercetare a cuvintelor și a construcțiilor lingvistice din punctul de vedere al valorilor afective, artistice pe care acestea le pot avea în diferite contexte. Ea este o analiză subiectivă. ◊ ~ constituenților imediați: a. propozițiilor prin împărțirea lor în elemente constitutive sau constituenți. Astfel, propoziția Tabloul este frumos poate fi descompusă mai întâi în doi constituenți – Tabloul + este frumos (subiectul + predicatul), apoi constituentul este frumos poate fi descompus în alți doi constituenți – este + frumos (verbul copulativ și numele predicativ). ◊ ~ contrastivă: a. bazată pe compararea fenomenelor a două sau mai multe limbi naturale diferite, în vederea predării uneia dintre ele vorbitorilor celeilalte. ◊ ~ distribuțională: a. care ține seama de totalitatea contextelor în care apare un segment (v.). ◊ ~ funcțională: a. care ține seama de funcția unui segment în propoziție.

APOZIȚIE s. f. (cf. fr. apposition, lat. apposition): 1. (în sens restrâns) atribut substantival, pronominal sau numeral în cazul nominativ, indiferent de cazul cuvântului determinat. ◊ ~ simplă: a. exprimată printr-un singur substantiv, pronume sau numeral – „Pe ziduri însă,... era și fiica regelui, Gebila” (Al. Mitru); „Și noi, copiii, avem obligația de a asculta de părinți”; „...eu, unul, drept să vă spun...” (C. Hogaș); „Cel venit pe urmă, al treilea, nu se prea grăbea la mâncare”. ◊ ~ complexă: a. alcătuită dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb explicativ (adică, anume), de precizare (chiar, tocmai), de întărire (tot) sau de exclusivitate (numai) – „Unul dintre colegi, anume Ovidiu, nu a răspuns la apel”; „Am găsit-o fărâmată, adică fără arc”; „Noul venit, chiar prietenul său, n-a fost de aceeași părere”; „Următorul, tot un țăran, a venit la grupul nostru”; „Ei, numai consilierii, puteau cere renunțarea la această vizită”. ◊ ~ multiplă: a. alcătuită din două sau mai multe părți de vorbire cu sens lexical suficient, aflate în raport de coordonare – „Răducu, colegul și prietenul lui, participase mai înainte la un concurs de șah.” ◊ ~ dezvoltată: a. exprimată prin substantiv, pronume sau numeral însoțit de determinări sau prin două sau mai multe substantive, pronume sau numerale – „Și Nic’ a lui Costache, dușmanul meu, și cu Toader a Catincăi, alt hojmalău, au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă” (Ion Creangă), (v. și atribut) A. se caracterizează prin următoarele trăsături: aduce o explicație a primului termen (termenul explicat); intră cu primul termen într-o relație de egalitate, putând lua locul acestuia sau putând fi înlocuită de acesta; este legată uneori de termenul explicat prin intermediul unuia din adverbele de mod explicative – adică, anume, mai exact, mai precis – care subliniază, fac mai limpede natura relației (de explicare și egalitate) dintre cei doi termeni; seamănă prin conținut cu o parte principală de propoziție (cu un subiect); seamănă prin formă cu un component al coordonării, deoarece aparține de multe ori aceleiași părți de vorbire prin care este exprimat termenul explicat; se așază întotdeauna după termenul explicat; apare de obicei izolată prin virgulă de termenul explicat. 2. (în sens larg) orice construcție sintactică de tip apozițional. În acest caz, a. poate fi echivalentă nu numai cu un atribut (v. la nr. 1), ci și cu un nume predicativ, cu un complement (direct, indirect sau circumstanțial) sau cu un element predicativ suplimentar. Ea poate fi exprimată nu numai prin substantive, pronume sau numerale (v. la nr. 1), ci și prin adjective, verbe la moduri nepersonale și adverbe: „El pare abătut, mai precis supărat”; „îmi aleg unul, anume pe acesta”, „I-am trimis colegului, adică lui Nicu, toate cărțile”; „Mergem spre bulevard, mai exact acasă”; „Se prezintă joi, adică de azi în trei zile”; „Noi am venit toți, adică douăzeci și cinci”; „îi văd alergând, adică grăbindu-se”.

ATRACȚIE s. f. (cf. fr. attraction, it. attrazione, lat. attractio): tendință de apropiere a două elemente lingvistice. ◊ ~ paronimică: a. între două cuvinte care se aseamănă fonetic (așa cum se aseamănă între ele paronimele), cu modificarea formei unuia dintre ele. Astfel, v. rom. (a) lăcui („a locui”) a fost „atras” de cuvântul loc și modificat ia locui; mai vechiul mănușă a fost atras de cuvântul mână și modificat în mânușă, iar digitație a fost modificat sub influența lui deget în degetație etc. (v. etimologie populară). ◊ ~ gramaticală: modificarea unei forme gramaticale în raport cu categoriile caracteristice (caz, număr, persoană, mod, timp), sub influența unui cuvânt din apropiere. Un exemplu de a. gramaticală îl constituie prin excelență acordul (dintre atribut și substantivul determinat, dintre predicat și subiect, dintre elementul predicativ suplimentar adjectiv sau participiu și subiectul sau obiectul direct al propoziției). Există chiar un tip de acord: acordul prin a. în cadrul acordului predicatului cu subiectul (v. acord).

ATRIBUT s. n. (< lat. attributum, cf. fr. attribut): parte secundară de propoziție care determină un substantiv, un pronume sau un numeral („Spună lumii large steaguri tricoloare, / Spună ce-i poporul mare, românesc” – M. Eminescu; „De-o bucată de vreme, în fiecare zi și-n fiecare noapte se întâmplă ceva nou” – M. Sadoveanu; „Dă-mi-l pe acesta mai albastru”; „...erau trei monitori generali: doi de învățătură și unul de ordine” – B. Șt. Delavrancea; „A primit trei roșii și două albe”. ◊ ~ substantival: a. exprimat prin substantiv (indiferent de originea acestuia) în cazurile N., G. (genitival), D. sau Ac. (prepozițional) sau printr-o locuțiune substantivală. Astfel: „în zilele calde... noi copiii ne duceam la scăldat” (M. Sadoveanu): „În văzduh mocnea răsuflarea pământului reavăn”(Camil Petrescu); „Acesta-i vestitul Ochilă... nepot de soră lui Pândită” (Ion Creangă); „S-a vorbit despre importanța acordării de credite avantajoase țărilor în curs de dezvoltare”; „Familia ne dă primele lecții de întrajutorare, de solidaritate”; „La ce statornicia părerilor de rău, / Când prin această lume să trecem ne e scris...?” (M. Eminescu). ◊ ~ adjectival: a. exprimat prin adjectiv (indiferent de originea acestuia) sau priritr-o locuțiune adjectivală. Astfel: „Un găligan de școlar... tăbărâse pe un băiat slab și pirpiriu” (Ion Ghica); „Glucoza se găsește în fructele dulci”; „Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei” (Gr. Alexandrescu); „acești viteji n-au făcut decât datoria lor” (C. Negruzzi); „În Valea Prahovei..., de departe se zăresc... coșurile fumegânde ale rafinăriilor” (Geo Bogza); „Copitele potcovite ale tuspatru picioarelor sale... scăpărau în toate părțile” (C. Hogaș); „Ei! de așa paseri... mi-i drag și mie” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Măria-ta, e un străin afară, / Cam trențăros – dar pare-un om de seamă” (A. Vlahuță). ◊ ~ numeral: a. exprimat prin numeral, ca în exemplele „Se auziră deodată râsetele zgomotoase ale celor doi” (G. Călinescu); „Paraclisierul... îi arătă jos, înaintea noastră, o firfirică de paisprezece” (B. Șt. Delavrancea); „El puse la o parte trei hârtii de câte o mie, numără la altă parte șaizeci și opt de hârtii de câte o sută” (I. Slavici); „...și legându-i frumușel cu căpăstrul, pe cel de-al doilea de coada celui dintâi, pe cel de-al treilea de coada celui de-al doilea, pe cel de-al patrulea de coada celui de-al treilea..., a zis” (Ion Creangă); „Cu o putere îndoită... o zmuci pe babă de mijloc” (M. Eminescu); „Părerile amândurora coincid”; „Cititul de două ori prinde bine”. ◊ ~ pronominal: a. exprimat prin pronume (personal, reflexiv, posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ, nehotărât sau negativ) în cazurile nominativ (apozițional), genitiv (genitival), dativ sau acuzativ „...sus, între crengi, o mierlă, alta, își fluieră neastâmpărul” (Cezar Petrescu); „Fiecare perioadă istorică își are generațiile ei”; „...apele-și ridicau valurile mai sus, izvoarele își turburau adâncul” (M. Eminescu); „O persoană ca dumneavoastră se oprește unde are gust” (M. Sadoveanu); „Măi oameni buni, eu sunt om de-ai voștri” (Z. Stancu); „Se așeză încet,... parcă i-ar fi fost teamă să nu tulbure somnul celorlalți” (L. Rebreanu); „Al cui copil dintre aceștia este mai pregătit?”; „Eu n-am uitat nici pe, iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai adormit tu adesea” (Al. Odobescu); „...datoriile fiecăruia erau crestate pe răboj” (E. Camilar); „...și tot ați venit trei inși fără de veste și fără știrea nimănui” (I. Slavici). ◊ ~ verbal: a. exprimat prin verb la modurile infinitiv, gerunziu, participiu și supin sau prin locuțiune verbală la unul din aceste moduri. Astfel: „...mintea e însetată de priceperea lucrurilor... și osânda de a înfrânge această sete, de a trăi fără potolirea ei, înseamnă osânda de a te întoarce la una din formele trecute, de care natura n-a fost mulțumită” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...departe, linia orizontului aducea cu un șarpe înaintând în ondulări largi, leneșe” (T. Popovici); „...canale neînchipuit de subțiri îngăduie bărcilor să ajungă... în surprinzătoare ochiuri de apă, cu suprafața acoperită de nuferi” (Geo Bogza); „Cei buni n-au vreme de gândit / La moarte și la tânguit” (G. Coșbuc); „ideea de a le da ajutor n-a fost rea.” ◊ ~ adverbial: a. exprimat prin adverb (indiferent de originea acestuia) sau prin locuțiune adverbială. Astfel: „Din mesteacănul de-afară / Flori îngălbenite curg” (O. Goga); „Numai așa vom prețui victoria zilei de mâine asupra zilei de azi” (Cezar Petrescu); „Prin frunze aiurează șoptirile-i alene” (M. Eminescu); „Creangă rămase trist... cu singura mângâiere a întoarcerilor din când în când ale lui Eminescu” (G. Călinescu). ◊ ĭnterjecțional: a. exprimat printr-o interjecție, ca în exemplele „Uraa! Bravo patriot” I. L. Caragiate); „Se auziră strigătele de astă dată răzlețite, hăp! Hăp!” (M. Preda). ◊ ~ circumstanțial: a. cu nuanță circumstanțială (cauzală, temporală, condițională și concesivă), cu dublă referire (la subiect și la predicat), exprimat printr-un adjectiv sau printr-un participiu cu sens pasiv (rar printr-un substantiv), așezat înaintea subiectului și a predicatului (rar între ele) și izolat de acestea prin virgulă. Astfel: „...prudent, Busuioc trăgea mereu cu coada ochiului într-acolo” (L. Rebreanu); „...copil chiar, era să fiu sfâșiat de un buldog” (Camil Petrescu); „...dacă-i pierit, cată să-l găsesc; viu, se poate întoarce și singur” (M. Sadoveanu); „ticălos cu trupul, Jap rămase neînvins cu inima” (G. Galaction); „Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă” (M. Eminescu). ◊ ~ necircumstanțial (descriptiv): a. fără nuanță circumstanțială, cu referire unică (numai la substantivul determinat). În această categorie intră toate tipurile de a. discutate, înaintea celui circumstanțial (v. exemplele). ◊ ~ izolat: a. caracterizat prin intonație deosebită, așezat după elementul regent sau la începutul propoziției și despărțit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sunt izolate, de obicei, a. apoziționale și circumstanțiale (v. apoziție și exemplele de la a. circumstanțial). ◊ ~ neizolat: a. necaracterizat prin intonație deosebită, nedespărțit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sunt neizolate aproape toate tipurile de a. discutate (cu excepția a. apoziționale și circumstanțiale). ◊ ~ de identificare: a. neizolat, care definește sau individualizează obiectul prin însușirile sale fundamentale, specifice. Apare imediat după un substantiv articulat hotărât enclitic, este exprimat obișnuit prin substantiv, pronume, adjectiv pronominal sau numeral ordinal și răspunde la întrebarea care? (v. exemplele de la a. substantival, pronominal, adjectival și numeral). ◊ ~ de calificare: a. neizolat, care arată felul obiectului, pe baza unor însușiri nespecifîce, obișnuite, comune. Apare după un substantiv nearticulat sau precedat de un articol nehotărât, este exprimat obișnuit prin adjectiv calificativ și prin numeral cardinal și răspunde la întrebările ce fel de?, câți?, câte? (v. exemplele de la a. adjectival și numeral). ◊ ~ simplu: a. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire cu autonomie semantică, ca în exemplele „De tropotele jucătorilor se hurduca pământul” (L. Rebreanu); „O pace desăvârșită se coboară din înălțimile albastre ale cerului” (D. Zamfirescu). ◊ ~ complex: a. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire, de exclusivitate sau de aproximație, ca în exemplele „Sosirea ei chiar azi ar rezolva problema”; „Avea un bici tot de curele”; „Am ales strugurii exclusiv copți”; „Drumul cam cotit ne obosea” etc. ◊ ~ multiplu: a. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire cu autonomie semantică. Astfel: „Cele trei bărci, lungi, negre și înguste, au început a pluti pe fața tulbure a apei” (Z. Stancu); „Alte umbre mici, tremurătoare, efemere, arătau existența omului și a dramei lui” (Geo Bogza). ◊ ~ dezvoltat: a. alcătuit dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, legate prin cratimă; dintr-un numeral cardinal și un substantiv precedate de prepoziția de; din adverbul de timp acum urmat de un numeral cardinal și de un substantiv, precedate de prepoziția în; din nume și prenume sau din apelative și nume proprii de persoană. Astfel: „Dorul de frate-său l-a dus la Cluj”; „Distanța de opt kilometri ni s-a părut mare”; „Vântul de-acum trei zile a rupt copacii”; „Pregătirea de azi încolo are loc aici”; „Deplasarea de mâine în trei zile ne privește pe toți”; „Costumul lui Badea Guță este gri”; „Căruța lui nenea Stan este nouă” etc. ◊ ~ prepozițional: a. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o prepoziție, ca în exemplele „Lupta împotriva poluării este un obiectiv major al contemporaneității”; „iar pe brâiele de piatră se aștern dungi de flori...” (I. Simionescu). ◊ ~ subînțeles: a. a cărui prezență este dedusă, în cadrul unei propoziții date, din raportarea acesteia la propoziția anterioară, ca în exemplul „Erau acolo și hainele de tergal?” – „Erau” („acolo și hainele de tergal”). Pentru clasificarea a. v. criteriu.

ATRIBUTIVĂ s. f. (< adj. atributiv, -ă < fr. attributif): propoziție subordonată cu funcție de atribut pe lângă substantivul, pronumele sau numeralul determinat din propoziția regentă. ◊ ~ propriu-zisă: a. reprezentantă a unui atribut substantival în genitiv și în acuzativ, a unui atribut adjectival, numeral, pronominal, verbal, adverbial sau interjecțional. Este introdusă prin pronume relative (precedate sau nu de prepoziții), adverbe relative (precedate sau nu de prepoziții) și conjuncții subordonatoare (că, să, ca să, de, daca). Astfel: „Se trezește dinaintea lui cu o babă gârbovă de bătrânețe, care umbla după milostenie” (Ion Creangă); „Mergea spre satul în hotarul căruia se aflau vii renumite” (I. Slavici); „Întâiul colectiv omenesc cu care facem cunoștință este familia”; „Soarele ce azi e mândru, el îl vede trist și roș” (M. Eminescu); „Să te usuci de dorul cui știu eu” (Ion Creangă); „Și-i spun eu despre toate valurile câte m-au bântuit” (M. Sadoveanu); „Nimeni n-a aflat lăcașul unde ea s-ascunde tainic” (M. Eminescu); „În momentul când voi fi proclamat cu majoritatea cerută... vei avea scrisoarea” (I. L. Caragiale); „Și-n vremea cât s-au cununat / S-a strâns poporul adunat” (G. Coșbuc); „Părinții își pun în copii speranța că le vor duce mai departe, spre împlinire, visurile lor cele mai dragi”; „Tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați” (Ion Creangă); „Acestea fură... pricinile care făcură acea monstruozitate socială ca o țară întreagă să robească la câțiva particulari” (N. Bălcescu); „Venise tocmai ăl de se pricepea la tractor” (M. Preda); „Problema dacă va accepta ne preocupa pe toți”. ◊ ~ apozitivă (apozițională): a. reprezentantă a unui atribut izolat în nominativ (a unei apoziții). Dispune de un conținut asemănător cu acela al elementului regent, însă mai bine precizat, mai clar explicat. Se desparte de propoziția regentă prin două puncte, linie de pauză, puncte de suspensie sau virgulă. Este juxtapusă față de aceasta sau începe cu conjuncția că, să (precedate uneori de adverbele de mod explicative adică sau anume) sau ca să sau prin pronumele relativ ce sau ceea ce. Astfel: „Un lucru era sigur: omul ei nu rămăsese acolo” (M. Sadoveanu); „El știa un lucru: că fluierul lui are șase borte” (I. Slavici); „Un singur lucru le cer oamenilor care mă iubesc, să mă lase singur” (T. Arghezi); „Dacă din întâmplare suntem o mediocritate, ceea ce nu-i defel exclus, lucrul nu ne doare” (Idem). ◊ ~ izolată: a. propriu-zisă, despărțită de substantivul (de obicei articulat hotărât enclitic) sau de pronumele determinat (respectiv de propoziția regentă) prin pauză marcată cu virgulă. Se caracterizează prin intonație mai coborâtă decât aceea a elementului regent, care este mai ridicată. De obicei a. izolată este o a. explicativă (v. mai jos): „Frusina, care nu prea știa să scrie, îi răspundea mai scurt” (G. Galaction); „De ce să fiți voi sclavii milioanelor nefaste, / Voi, ce din munca voastră abia puteți trăi?” (M Eminescu). ◊ ~ neizolată: a. propriu-zisă, nedespărțită de substantivul (de obicei nearticulat sau precedat de articol nehotărât) sau pronumele determinat (respectiv de propoziția regentă) prin pauză marcată cu virgulă. Se caracterizează prin intonație continuă, nemodificată, asemănătoare cu aceea a elementului regent. De obicei a. neizolată este o determinativă (v. mai jos): „Dar mai încurcă lumea câteva fetișcane ce nu s-au prins în horă” (B. Șt Delavrancea); „Toți cei ce voiau să dobândească vreo funcțiune publică se îndreptau spre casa aceea” (N. Filimon). ◊ ~ determinativă (impropriu denumită astfel): a. propriu-zisă neizolată (v. mai sus), strâns legată de regentă și reprezentantă a unei determinări obligatorii, absolut necesare pentru o comunicare completă. Astfel: „Nicicând nu mi-au plăcut bărbații care se plâng” (E. Camilar); „Și apa unde -a fost căzut / În cercuri se rotește” (M. Eminescu); „...își vârâse în cap ideea că e bolnav” (A. Vlahuță). ◊ ~ explicativă (tot impropriu denumită astfel): a. propriu-zisă izolată (v. mai sus), slab legată de regentă și reprezentantă a unei determinări non-obligatorii, facultative, pentru o comunicare. Astfel: „Poate cu tine, care ai trecut de la părintele Duhu, să mă pot desluși” (Ion Creangă); „Satul era acoperit de întuneric ca de o apă neagră, în fundul căreia toate se înecau” (Geo Bogza). ◊ ~ de identificare: a. propriu-zisă neizolată, așezată după un substantiv articulat hotărât enclitic, care identifică obiectul desemnat de cuvântul determinat. Astfel: „...în clipa când acesta deschise ușa, își ridică spre el fața” (T. Popovici); „...pe băncile unui liceu craiovean purtând numele ”Frații Buzești„, m-a fulgerat gândul că între destinul celor doi mari căpitani de oști din Țara Banilor... a existat o ciudată și tragică legătură” (Mihnea Gheorghiu). ◊ ~ de calificare: a. propriu-zisă neizolată, așezată după un substantiv nearticulat sau precedat de un articol nehotărât care califică obiectul desemnat de cuvântul determinat. Astfel: „... după o viață în care n-am făcut nimic, văd că aș fi putut face ceva” (M. Sadoveanu); „...va veni o vreme când fiecare va mânca după cât muncește” (E. Camilar). ◊ ~ circumstanțială: a. propriu-zisă, izolată sau neizolată, care exprimă atât o caracteristică suplimentară a obiectului, desemnat de termenul determinat cât și un raport circumstanțial (cauzal, consecutiv, concesiv, condițional sau final) față de un verb sau un adjectiv din regentă. Astfel: „Ion-vodă își punea nădejdea în norod, care se sculase de pretutindeni la chemarea măriei-sale” (M. Sadoveanu) – „deoarece se sculase”; „Pe Murăș și pe Târnavă / Nu-i mândră să -mi fie dragă” (Jarnik-Bârseanu) – „încât să-mi fie dragă”; „...și mă gonești pe mine care te iubesc” (I. L. Caraglale) – „deși te iubesc”; „Ce holeră ar fi aceea, care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei?” (I. Slavici) – „dacă i-ar lăsa neatinși”; „Dorobanții să ia călăuze din sat care să le arate ascunzișurile” (Camil Petrescu) – „ca să le arate ascunzișurile”. ◊ ~ necircumstanțială (descriptivă): a. propriu-zisă izolată, care aduce în comunicare o caracterizare suplimentară a obiectului desemnat de termenul determinat (majoritatea atributivelor explicative, izolate). Astfel: „Constantin aduna tot ce găsea într-o traistă veche, pe care o ținea ascunsă pe bordei lângă coș” (G. Galaction); „...aceștilalți veniți la sfat sunt oșteni cunoscuți, care au fost în leafă la șleahtici” (M. Sadoveanu). Pentru clasificarea a. v. criteriu.

AUXILIAR s. n. (< adj. auxiliar; -ă, cf. fr. auxiliaire, lat. auxiliaris < auxilium „ajutor”): verb care ajută la formarea unor unități morfologice și sintactice și la exprimarea modalității și gradului de realizare a unei acțiuni. ◊ ~ morfologic: verb care ajută la formarea timpurilor și a modurilor compuse din conjugările activă și reflexivă și la realizarea conjugării pasive. El formează împreună cu forma verbală de bază o unitate semantică, morfologică și sintactică. Sunt a. morfologice verbele a fi, a avea și a vrea (a voi) prin formele lor specializate în acest sens (a, am, ați din perfectul compus și am, ar, aș, ați din condiționalul-optativ-potențial; voi, vei, va, vom, veți, vor din viitorul literar; oi, ăi (ei, i, îi), o (a), om, ăți (eți, îți, oți), or (a, o) din formele viitorului popular) și prin formele lor nespecializate (e vorba numai de a fi). ◊ ~ sintactic: verb care ajută la formarea predicatului nominal, atunci când se află la un mod predicativ (personal) și a construcției nominale (infinitivală, gerunzială, participială și de supin) cu funcție sintactică de subiect, de atribut sau de complement, atunci când se află la un mod nepredicativ (nepersonal). El formează cu numele predicativ o unitate semantică, morfologică și sintactică. Sunt a. sintactice verbele copulative a fi, a deveni, a părea, a ajunge, a rămâne, a ieși, a însemna, a constitui, a reprezenta, a întruchipa, a se face, a se preface (în) etc. ◊ ~ de mod (modal): verb care ajută, prin conținutul său lexical, la exprimarea ideilor de modalitate (posibilitate, necesitate, iminență, voință, dorință etc.). El însă nu formează, împreună cu forma verbală care-l poate urma, o unitate semantică, morfologică și sintactică, ci se bucură de autonomie lexico-gramaticală, contractând singur funcțiile de predicat verbal (atunci când se află la un mod personal) sau de subiect, de atribut și de complement (atunci când se află la un mod nepersonal). Sunt a. modale verbele: a putea, a trebui, a fi, a avea și a vrea (a voi). ◊ de aspect (aspectual): verb care ajută, prin conținutul lui lexical, la exprimarea gradului de realizare a acțiunii (început, continuare sau terminare). Ca și cel modal, el nu formează, împreună cu forma verbală care-l poate urma, o unitate semantică, morfologică și sintactică, ci se bucură de autonomie lexico-gramaticală, contractând singur funcțiile de predicat verbal (atunci când se află la un mod personal) sau de subiect, de atribut și de complement (atunci când se află la un mod nepersonal). Sunt a. aspectuale verbele: a începe, a continua, a sfârși, a termina etc. Spre deosebire de a. morfologic și de a. sintactic, care sunt niște „auxiliare gramaticale” (și „gramaticalizate”), a. modal și cel aspectual sunt niște „auxiliare lexicale” (și „negramaticalizate”).

CAZ s. n. (< lat. casus, cf. fr. cas, it. caso): categorie gramaticală de relație prin care se exprimă raporturile sintactice dintre cuvinte în urma modificărilor formale ale acestora. Este caracteristic substantivului; îl întâlnim însă, ca o consecință a acordului, și la articol, adjectiv, numeral și participiul verbelor, iar ca o consecință a substituirii și la pronume. În limba română există cinci cazuri, toate moștenite din latină: nominativul (N.) – cazul subiectului; genitivul (G.) – cazul atributului; dativul (D.) – cazul complementului indirect; acuzativul (Ac.) – cazul complementului direct; vocativul (V.) – cazul adresării directe (v. fiecare caz în parte). ◊ ~ adnominal: nume dat G., deoarece depinde de un nume (substantiv), ca în sintagma latină memoria rerum sau românească memoria lucrurilor. ◊ ~ prepozițional: c. construit cu o prepoziție ce-i este specifică, ca de exemplu genitivul, dativul și acuzativul în limba română. ◊ ~ instrumental: c. complementului circumstanțial instrumental (în limba rusă). ◊ ~ ablativ: c. complementului circumstanțial (în latină). ◊ ~ locativ: c. al flexiunii nominale în unele limbi, care arată locul unde se petrece acțiunea verbului.

CIRCUMSTANȚIAL, -Ă adj. (cf. fr. circonstanciel): în sintagmele atribut circumstanțial, complement circumstanțial, subordonare circumstanțială și subordonată circumstanțială (v.).

CIRCUMSTANȚIAL s. n. (< adj. circumstanțial, -ă, cf. fr. circonstanciel): complement care arată împrejurarea în care se desfășoară acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă precum și circumstanța în care există o însușire exprimată de un adjectiv sau o caracteristică exprimată de un adverb. ◊ ~ de loc: c. care arată locul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: punctul de plecare în spațiu, limita în spațiu, direcția în spațiu, spațiul străbătut etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv, dativ și mai ales acuzativ, prin adverbe de loc cu sau fără prepoziții și prin locuțiuni adverbiale de loc. Răspunde la întrebările unde?, de unde?, până unde?, încotro? și pe unde?: „Grigorescu umbla vara prin munți” (A. Vlahuță); „...o veste învechită... ne-a întors gândurile îndărăt” (Cezar Petrescu); „Ies din scorburi jderii și mâțele sălbatice” (M. Sadoveanu); „Mircea s-a grăbit spre Argeș!” (E. Camilar); „Nu-i mai mult decât de-o fugă / Până-n deal” (G. Coșbuc); „...și l-am privit până s-au aprins deasupra lui stelele” (Z. Stancu); „La noi sunt codri verzi de brad” (O. Goga): „Călătorul străin se așază jos lângă cei doi” (Ion Creangă); „Undeva, în urmă, în zare, se vedeau dealurile ondulate” (Z. Stancu); „Înspre apus, cătră munții cei mari, dincolo de păduri de fag și brad, înalbăstreau pâcle” (M. Sadoveanu); „Așterne-te drumului / Ca și floarea câmpului” (Folclor). ◊ ~ de timp (temporal): c. care arată timpul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: momentul, epoca, punctul de plecare în timp, limita în timp, răstimpul, durata, frecvența etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ (mai ales), prin adverbe de timp cu sau fără prepoziții, prin locuțiuni adverbiale de timp și prin verbe la infinitiv (precedate de prepoziția până sau de locuțiunea prepozițională înainte de) și la gerunziu. Răspunde la întrebările când?, de când?, până când?, pe când?, pentru când? și cât timp?: „Spre miezul nopții se-ntoarce acasă” (M. Eminescu); „Când mă deșteptai, soarele pășise de mult peste meridiană...” (C. Hogaș); „Pe ulița pustie sună când și când... călcâile vreunui trecător grăbit” (Em. Gârleanu); „Azi-dimineață, neavând treabă, mă scobor la gârlă” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...dacă deci nici de astă dată Moromete nu va sta cinstit de vorbă, niciodată nu-i va mai da bună ziua” (M. Preda); „Tămădăienii... au dat roată... zile și luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi” (Al. Odobescu); „Tu ai venit înaintea noastră, iar el a venit după noi”; „Ca s-arăt la bătrânețe / Ce-am putut la tinerețe” (Folclor); „Ichim șovăi îndelung înainte de a spune” (Camil Petrescu); „Că doar nu samăn eu grâu de ieri, de alaltăieri” (Ion Creangă); „...până a nu se revărsa bine de zori, el era purces la vânătoare” (Al. Odobescu); „Vorbind, trecu lângă stâlpul de brad” (L. Rebreanu). ◊ ~ de mod (modal): c. care arată modul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: modalitatea propriu-zisă, comparația, măsura sau cantitatea, progresia etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă, modul de prezentare al unei însușiri exprimate de adjectivul determinat sau al unei caracteristici exprimate de adverbul determinat. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile dativ și acuzativ (mai ales), prin adverbe și locuțiuni adverbiale de mod, prin verbe la modurile infinitiv (precedate de prepoziția fără) și gerunziu și prin interjecții. Răspunde la întrebările cum?, în ce fel?, în ce chip?, în ce mod? și cât?: „Nori atârnați ca niște perdele de cer, își târau capetele pe pământ, împrăștiindu-se... într-o bură de ploaie măruntă” (Em. Gârleanu); „Cântau un cântec simplu ca pământul” (N. Labiș); „Ei nu vor mai ieși cu drag / Să-i iau cu mine-n șa pe rând” (G. Coșbuc); „Și punând mâna pe condei, scrie bățos și apăsat” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...omul, mirosind a ploaie ș-a paie umede, le mărturisi îngrijorările lui” (M. Sadoveanu); „Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește” (M. Eminescu); „Ciobanul intră cu sfială. Abia călca...” (P. Ispirescu); „În dosul șurii era o livadă mărișoară... tăiată în două de o cărare” (L. Rebreanu); „Uneori făcea fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...și începu să sune dintr-însa ca prepelițele” (D. Zamfirescu); „Se așezară fără a mai întreba ceva” (E. Barbu); „Și începe să-nsemne cu ghiotura greșelile pe o draniță” (Ion Creangă); „Singure vrăbiile, care zboară puțin, s-au vârât printre grinzi și țigle” (T. Arghezi); „Te iubesc atât de mult” (M. Eminescu); „...de urgență să satisfaceți, conform legii, justele reclamațiuni ale doamnei directoare” (I. L. Caragiale); „Trebuie să te faci om al nevoii, ca noi” (D. Zamfirescu). ◊ ~ de cauză (cauzal): c. care arată cauza desfășurării unei acțiuni (exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă) sau cauza existenței unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat prin substantive, adjective, pronume sau numerale (cu prepoziție sau cu locuțiune prepozițională) în cazurile genitiv, dativ și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de cauză și prin verbe la modul gerunziu. Răspunde la întrebările din ce cauză?, din ce pricină?: „Freamătă codrii de vuietul apelor” (A. Vlahuță); „Din pricina dogoarei, mlaștinile sunt uscate peste tot” (Em. Gârleanu); „Sângeră boturile vitelor căutând rădăcini” (Z. Stancu); „... la Vadu-Vechi, oamenii... din prostie... s-au unit în jurul lui Iosub Prisăcarul” (V. Em. Galan); „Datorită ploii, n-am putut ieși din casă”; „Lupului îl scăpărau ochii de flămând.” (Ion Creangă); „Alții spuneau că din pricina ei se fac atâtea jertfe” (idem); „N-a putut vorbi din cauza celor trei”; „De-aceea, doamnă, te-am ruga / Să nu mai plângi” (G. Coșbuc). ◊ ~ de scop (final): c. care arată scopul desfășurării unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive (cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de scop și prin verbe la modurile infinitiv (precedat de prepozițiile pentru și spre) sau supin. Răspunde la întrebările cu ce scop? și în ce scop?: „Se pregătea în vederea obținerii diplomei”; „... și porni în călătorie spre a-și găsi bărbatul” (P. Ispirescu); „La curte se făcuse mare pregătire pentru ospățul acesta” (C. Negruzzi); „Tocmai atunci veneau după apă... fetele lui Keleu” (Al. Odobescu); „De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?” (M. Eminescu); „Când punea mama oalele la prins, eu... și începeam a linchi groșciorul...” (Ion Creangă); „Pentru aceea s-au deplasat acolo”. ◊ ~ de consecință (consecutiv): c. care arată consecința unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau a intensificării unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat printr-un substantiv în acuzativ, cu prepozițiile de sau la sau printr-un verb la modul supin. Răspunde la întrebarea care e consecința faptului că?: „Tânărul cânta de minune”; „Omul ăsta mânca de speriat”; „Studentul o iubea la nebunie”; „Era frumoasă de invidiat”. ◊ ~ de condiție (condițional): c. care arată condiția de care depinde realizarea unei acțiuni exprimate printr-un verb sau printr-o locuțiune verbală. Este exprimat printr-un substantiv, pronume sau numeral în cazurile genitiv și acuzativ, precedat de locuțiuni prepoziționale, printr-un verb la gerunziu sau printr-un adverb de mod cu sens condițional. Răspunde la întrebările cu ce condiție? și în ce situație?: „Domnule, în caz de mobilizare vă rugăm a vă prezenta în termen de 48 de ore” (Cezar Petrescu); „În locul spătarului Ghica, eu nu-ți trăgeam palme” (Camil Petrescu); „Dar trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo!” (Ion Creangă); „Altul, în locul lui, ar fi murit” (Folclor); „Imediat să părăsești primăria, altfel te arestez” (L. Rebreanu). ◊ ~ de concesie (concesiv): c. care arată împrejurarea care ar fi putut împiedica realizarea unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau existența unei însușiri exprimate de un adjectiv, dar care nu a împiedicat-o. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale, sau prin verbe la modurile gerunziu (precedat uneori de adverbele chiar și nici) și infinitiv (precedat de prepoziția fără). Răspunde la întrebarea în ciuda cărui fapt?: „Împotriva obiceiului său, Lăpușneanul... era îmbrăcat cu toată pompa domnească” (C. Negruzzi); „...cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni cu ziua” (M. Preda); „...în ciuda mâniei, ochii ei rămâneau mari și curați” (idem); „...îi sărută și le dă ghes, în pofida mamei” (G. Călinescu); „...cu toate astea, el era Budulea Taichii” (I. Slavici); „...acest chip, fără a fi frumos, are un farmec deosebit” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...țăranii noștri, robotind mai rău ca robii, nu ajung să-și câștige nici măcar mâncarea omenească” (L. Rebreanu). ◊ ~ instrumental: c. care arată instrumentul sau mijlocul prin care se realizează acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv, dativ și acuzativ (precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale) sau prin verbe la gerunziu. Răspunde la întrebările cu ce?, prin cine? și prin intermediul cui?: „Prin intermediul colegilor am ajuns până la el.”; „Datorită unor foi de învelit marfa... am descoperit versiunea cea bună” (M. Sadoveanu); „Iar el zvrr! cu o scurtătură în urma noastră” (Ion Creangă); „Grație ei i-a revenit inspirația poetică” (L. Rebreanu); „Iradiind asupra lumii valuri neîntrerupte de poezie și mister, ea (luna) îi schimbă fundamental înfățișarea” (Geo Bogza). ◊ ~ sociativ: c. care arată cine sau ce însoțește subiectul în realizarea acțiunii exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazul acuzativ, precedate de prepoziții și locuțiuni prepoziționale. Răspunde la întrebările cu cine?, cu ce?, împreună cu cine?, împreună cu ce?: „Ba și pe la scăldat am tras o raită cu prietenul meu Chiriac” (Ion Creangă); „Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi” (idem); „A intrat în războiul de front... dimpreună cu ceilalți” (T. Arghezi); „...el a trecut cu plugul pe la noi” (G. Coșbuc). ◊ ~ opozițional: c. care arată obiectul sau acțiunea ce se opune conținutului exprimat de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de locuțiunile prepoziționale în locul și în loc de sau printr-un verb la infinitiv precedat de locuțiunea prepozițională în loc de. Răspunde la întrebările în loc de cine?, în locul cui?, în loc de ce?. „Pe pieptul tânăr el și-a pus /Altiță-n loc de-aramă” (G. Coșbuc); „În locul lui se trimise un alt sergent” (T. Arghezi); „...mi-e teamă că, în loc de a avea un sprijin, aș avea o piedică” (L. Rebreanu). ◊ ~ cumulativ: c. care arată cui i se adaugă cele exprimate de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepozițiile decât și pe lângă, de locuțiunile prepoziționale în afara și (în) afară de sau prin locuțiunile adverbiale de cumul pe lângă asta, (în) afară de asta și plus de asta. Răspunde la întrebările pe lângă cine?, pe lângă ce?, în afara cui? și în afară de ce?: „...pe lângă celelalte, mai dăruiai arșice și condeie de fier noi” (B. Șt. Delavrancea); „Citeam și alte cărți decât acestea”; „În afara priceperii, mai trebuie și putere de muncă”; „În afară de Pascalopol și Otilia, pe bancheta din fața lor ședea ghemuit și moș Costache” (G. Călinescu); „E bună și harnică; afară de asta, îi place să citească”. ◊ ~ de relație: c. care arată obiectul sau faptul la care se limitează acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau calitatea exprimată de un adjectiv. Este exprimat prin substantive sau pronume în cazurile genitiv și acuzativ (precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale) sau prin verbe la supin. Răspunde la întrebările în legătură cu ce?, în ce privință?, în privința cui?, relativ la ce?: „...întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii” (Ion Creangă); „Cântecelul dascălului... este în privința regulelor prozodice, cu mult mai prejos” (Al. Odobescu); „Despre mine cu atât mai bine, măi Chirică” (Ion Creangă); „Și după dumneavoastră, ce e libertatea?” (Titus Popovici); „Nu fi zgârcit... dar nici scump la târâțe și ieftin la făină” (C. Negruzzi); „Cu privire la întrebuințarea banilor, oamenii se împărțeau în tabere” (M. Sadoveanu); „De citit a citit, dar n-a reținut mare lucru”. ◊ ~ de excepție: c. care arată obiectul sau faptul ce reprezintă o excepție față de subiect, de complement, de atribut sau de numele predicativ. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepoziția decât sau de locuțiunile prepoziționale în afara, (în) afară de și cu excepția, sau prin adverbe precedate de locuțiunea prepozițională în afară de. Răspunde la întrebările cu exepția cui?, în afara cui? și în afară de ce?: „Ținea mânele tinerei dame strânse întru ale sale cu o familiaritate neiertată altui decât unui bărbat” (C. Negruzzi); „Altcineva decât mine ar fi găsit tovărășia veselă” (G. Galaction); „Adusese aproape toate lucrurile, cu excepția tablourilor”; „În afară de aceștia, eu n-am mai văzut pe nimeni”; „Te aștept oricând în afară de mâine”.

CLASIFICARE s. f. (< clasifica, cf. it. classificare, fr. classifier): repartizare sau grupare sistematică a categoriilor sau a unităților lingvistice într-o anumită ordine sau pe clase distincte, în virtutea unor criterii. Putem vorbi despre c. sunetelor (în vocale, semivocale și consoane), a cuvintelor (în monosilabice și polisilabice, simple și compuse, monosemantice și polisemantice etc). a părților de vorbire (în flexibile și neflexibile), a adjectivelor (în simple și compuse, variabile și invariabile, cu o terminație și cu două terminații etc.), a modurilor (în simple, compuse și mixte, personale și nepersonale, predicative și nepredicative etc.), a atributelor (în substantivale, adjectivale, numerale, pronominale, verbale, adverbiale și interjecționale), a propozițiilor subordonate (în necircumstanțiale și circumstanțiale), a semnelor grafice (în ortografice și de punctuație), a stilurilor limbii literare (în administrativ, beletristic, publicistic, științific) etc. Distingem, în consecință, o c. a sunetelor (fonetică): repartizare sistematică a sunetelor unei limbi pe categorii distincte, potrivit unor criterii determinate; o c. a cuvintelor (lexicală): repartizare sistematică a cuvintelor unei limbi pe clase distincte, potrivit unor criterii determinate; o c. a părților de vorbire (morfologică): repartizare sistematică a părților de vorbire dintr-o limbă pe categorii distincte, potrivit unor criterii determinate; o c. a părților de propoziție (sintactică): repartizare sistematică a părților de propoziție dintr-un text pe categorii distincte, potrivit unor criterii determinate; o c. a propozițiilor (sintactică): repartizare sistematică a propozițiilor dintr-un text pe categorii distincte, potrivit unor criterii determinate; o c. a limbilor: repartizare sistematică a limbilor de pe glob pe categorii distincte, potrivit unor criterii determinate etc. (Pentru toate acestea v. criteriu).

COD s. n. (cf. fr. code, lat. codex): sistem convențional de semne (simboluri) și reguli, folosit în reprezentarea și transmiterea informațiilor sau a mesajelor de la emițător la destinatar. Numărul semnelor și al regulilor în c. trebuie să fie finit și mic. C. se diferențiază după natura semnelor utilizate și după structura regulilor de care dispun. C. este organizarea care permite redactarea mesajului și baza de confruntare a fiecărui element al acestuia pentru desprinderea înțelesului ce-l posedă. El este un sistem binar bazat pe concepția lui Ferdinand de Saussure: semnificantul (complexul sonor) este notat prin litere latine (majuscule), iar semnificatul (conceptul sau sensul) prin litere grecești (minuscule). Limba are atributele unui adevărat c. ◊ ~ semantic: reprezentare pe o hartă lingvistică, printr-un sistem de simboluri (de obicei litere minuscule grecești) a valorilor semantice ale cuvintelor anchetate.

COMPLEX, -Ă adj. (< lat. complexus, cf. fr. complexe): în sintagmele apoziție complexă, atribut complex, complement complex, element predicativ suplimentar complex, nume predicativ complex, parte de propoziție complexă și subiect complex (v.).

COMPLINIRE s. f. (< complini < lat. con „împreună cu”, cf. fr. co(n) + (îm)plini, cf. lat. *implenire): 1. întregire, completare. 2. determinare a unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte prin alt cuvânt sau grup de cuvinte. În gramatica limbii române părțile secundare de propoziție reprezintă niște c. ale elementelor regente: atributul este o c. a substantivului, a locuțiunii substantivale sau a substitutelor acestora (pronumele și numeralele); complementul este o c. a verbului, a locuțiunii verbale, a adjectivului, a locuțiunii adjectivale, a adverbului, a locuțiunii adverbiale și a interjecției; elementul predicativ suplimentar este o c. atât a verbului sau a locuțiunii verbale (cu sau fără funcție de predicat), cât și a substantivului sau a substitutului acestuia (cu funcție de subiect sau de complement direct).

COORDONARE s. f. (< coordona < fr. coordonner, cf. it. coordinare): raport sau relație ce se stabilește între două sau mai multe părți de propoziție, propoziții sau fraze (de același fel sau eterogene) aflate pe același plan gramatical, adică independente una de cealaltă. Termen folosit în sintagmele raport de coordonare și relație de coordonare (v. raport și relație). ◊ ~ prin juxtapunere (prin parataxă, asindetică, paratactică): c. bazată pe simpla alăturare a unităților sintactice, marcată prin virgulă, prin punct și virgulă sau, în cazul frazelor, prin punct. C. prin juxtapunere se realizează între două sau mai multe subiecte: „Toporul, barda, ciocanul, cleștele, vătraiul... pututu-s-au face până n-au trecut prin nicovală și baros?” (Ion Creangă); între două sau mai multe nume predicative: „Noaptea-i albă, luminoasă” (V. Alecsandri); între două sau mai multe atribute: „O iarbă subțire, culcată de vânturi, s-așterne ca un covor” (A. Vlahuță); între două sau mai multe complemente: „Și din ierburi, dintre codri, tremurând s-arată luna” (M. Eminescu); între două sau mai multe elemente predicative suplimentare: „...îi țârâie și gândurile în creieri, subțiri, nesigure, pipăitoare” (L. Rebreanu); între două sau mai multe propoziții (principale sau subordonate): „Apele se bat, rostogolesc bolovanii, umplu vâltorite...” (B. Șt. Delavrancea). „...ei vroiau în felul acesta să scape de ea, s-o alunge de acolo” (M. Preda). ◊ ~ prin joncțiune (joncțională): c. realizată cu ajutorul conjuncțiilor coordonatoare copulative, adversative, opozitive, disjunctive și conclusive (de aici și denumirea tipurilor de c., după felul conjuncțiilor coordonatoare: copulativă, adversativă, opozitivă, disjunctivă și conclusivă). Și c. prin joncțiune se realizează între două sau mai multe subiecte: „Arcul și săgețile, ghioaga și praștia stau aruncate la pământ” (A. Odobescu); între două sau mai multe nume predicative: „Eu îs fierar și potcovar” (M. Sadoveanu); între două sau mai multe atribute: „Clopotul bisericii bătea... cu glas jalnic și treptat” (A. Odobescu); între două sau mai multe complemente: „Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium” (M. Eminescu); între două sau mai multe elemente predicative suplimentare: „S-a întors a doua zi bolnavă și plângând” (Cezar Petrescu); între două sau mai multe propoziții (principale sau subordonate): „Dumbrăvi și sihăstrii au cercetat..., dar zadarnic toate au fost” (D. Anghel); „...și / taie¹ / de unde vrea² / și / cât îi place.” (Ion Creangă); între două contexte (i se mai spune și c. contextuală): „Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vază curgerea lor cea șerpuită ce aluneca pe pământ, înconjurate de mulțime de floricele și verdeață de primăvară. Dar la toate astea calul o îmbărbăta și-i da ghes să meargă înainte” (P. Ispirescu). v. și conjuncție.

CORESPONDENT s. n. (cf. fr. correspondant, it. corrispondente): echivalent, în planul frazei, al unei părți de propoziție. Astfel, c. subiectului în planul frazei este subordonata subiectivă, al numelui predicativ – subordonata predicativă, al atributului – subordonata atributivă, al complementului necircumstanțial – subordonata completivă necircumstanțială (directă, indirectă și de agent), al complementului circumstanțial – subordonata circumstanțială (de toate categoriile) și al elementului predicativ suplimentar – predicativa suplimentară.

CORESPONDENȚĂ s. f. (cf. fr. correspondance, it. corrispondenza): raport, legătură între fenomenele de ordin lingvistic din idiomuri diferite sau din etape diferite ale aceluiași idiom (pe baza c. se verifică înrudirea idiomurilor și se explică diferitele stadii de dezvoltare ale unui idiom). ◊ ~ fonetică: concordanță între anumite sunete ale unei limbi. ◊ ~ lexicală: concordanță între anumite cuvinte ale unei limbi. ◊ ~ gramaticală: concordanță între anumite fapte de limbă, de ordin gramatical. Se vorbește astfel despre c. timpurilor (concordanță constatată între timpurile verbelor-predicate din propozițiile principale coordonate sau din propozițiile subordonate și timpurile verbelor-predicate din propozițiile regente) și despre c. dintre părțile de propoziție și propozițiile subordonate (considerată aproape perfectă: subiect – subiectivă, nume predicativ – predicativă, atribut – atributivă, complement necircumstanțial – completivă necircumstanțială, complement circumstanțial – completivă circumstanțială, element predicativ suplimentar – predicativă suplimentară).

CRITERIU s. n. (< fr. critérium, cf. gr. kriterion „ceea ce servește la măsurare, la judecare”): punct de vedere; principiu de apreciere, de definire, de caracterizare, de clasificare. Termen folosit în sintagma criteriu de clasificare (a sunetelor, a consoanelor, a vocalelor, a cuvintelor, a părților de vorbire, a categoriilor gramaticale, a părților de propoziție, a propozițiilor, a limbilor, a semnelor grafice, a stilurilor limbii literare etc. v. clasificare. Există următoarele c. de clasificare a categoriilor lingvistice amintite: A. CRITERII DE CLASIFICARE A SUNETELOR LIMBII: 1. după modalitatea emiterii: nearticulate și articulate; 2. după felul propagării și după funcțiile lor (din punct de vedere acustic și fiziologic): consoane și vocale; 3. după poziția lor în raport cu accentul: protonice și post-tonice (v. clasificare și sunet). B. CRITERII DE CLASIFICARE A VOCALELOR: 1. după felul pronunțării și al notării: simple și duble (geminate); 2. după posibilitatea sau imposibilitatea de a primi accentul: accentuate (tonice) și neaccentuate (atone); 3. după gradul de închidere: închise, mijlocii (medii) și deschise; 4. după locul de articulare a limbii: anterioare (palatale), mediale (centrale) și posterioare (velare); 5. după participarea sau neparticiparea buzelor: rotunjite (labializate) și nerotunjite (nelabializate). v. clasificare și vocală. C. CRITERII DE CLASIFICARE A CONSOANELOR: 1. după felul pronunțării și notării: simple și duble (geminate); 2. după posibilitatea sau imposibilitatea de a fi influențate de vocala sau de semivocala i: moi (muiate) și tari (dure, nemuiate); 3. după modul de articulare: oclusive (implozive-explozive), semioclusive (africate), constrictive (fricative), lichide și nazale; 4. după locul de articulare: bilabiale, labio-dentale (alveolare), prepalalale, palatale, velare și laringale; 5. după poziția coardelor vocale în pronunțare: surde și sonore (v. clasificare și consoană). D. CRITERII DE CLASIFICARE A CUVINTELOR: 1. c. etimologic: moștenite (din latină și din substrat), împrumutate (din diverse limbi, în etape diferite) și formate pe terenul limbii române (prin derivare, compunere și conversiune); 2. c. structurii morfematice: simple și compuse; 3. c. semantic: cu sens lexical și fără sens lexical; 4. c. noțional: cu noțiuni și fără noțiuni; 5. c. psihologic-empiric: concrete și abstracte; 6. c. flexionar (morfologic): flexibile și neflexibile; 7. c. sintactic (aspectul funcțional): cu funcție sintactică și fără funcție sintactică; 8. c. sintactic (aspectul distribuțional): cu distribuție (unidirecțională sau bidirecțională) și fără distribuție (v. clasificare și cuvânt). E. CRITERII DE CLASIFICARE A PĂRȚILOR DE VORBIRE: 1. c. etimologic: moștenite, împrumutate și formate pe terenul limbii române (aplicabil la substantiv, adjectiv, numeral, pronume, verb, adverb, interjecție, prepoziție și conjuncție); 2. c. structurii morfematice: simple și compuse (aplicabil la toate părțile de vorbire amintite mai sus); 3. c. psihologic-empiric: concrete și abstracte (aplicabil la majoritatea părților de vorbire amintite mai sus); 4. c. noțional: comune și proprii (aplicabil numai la substantive); 5. c. genului: masculine, feminine și neutre (aplicabil numai la substantive); 6. c. flexionar (morfologic): de declinarea I, de declinarea a II-a și de declinarea a III-a sau de tipul flexionar I, de tipul flexionar II și de tipul flexionar III (aplicabil numai la substantive); variabile (cu o terminație și cu două terminații; cu patru forme flexionare, cu trei forme flexionare și cu două forme flexionare) și invariabile (aplicabil la adjective și pronume); unipersonale și pluripersonale (tripersonale), integrale și defective, regulate și neregulate, de conjugarea I, de conjugarea a II-a, de conjugarea a III-a și de conjugarea a IV-a (aplicabil numai la verbe); 7. c. conținutului: calificative și determinativ-pronominale (aplicabil numai la adjective); cardinale, ordinale, colective, fracționare (partitive), procentuale, multiplicative, distributive și adverbiale (aplicabil numai la numerale); personale, de întărire, posesive, reflexive, demonstrative, nehotărâte și negative (aplicabil numai la pronume); de mod, de timp, de loc, de concesie, de scop (aplicabil numai la adverbe); care exprimă stări fizice și emoționale, care exprimă stări voliționale, care evocă prin imitare aproximativă sunetele și zgomotele (la interjecții); 8. c. sintactic (aspectul funcțional): interogative și relative (aplicabil numai la pronume și adjective pronominale); tranzitive și intranzitive, personale și impersonale, predicative (autonome) și nepredicative (auxiliare) – aplicabil numai la verbe; dependente (nepredicative), regente (predicative) și independente, corelative și non-corelative (aplicabil numai la adverbe); cu funcții sintactice și fără funcții sintactice (aplicabil la adverbe și interjecții); specializate (specifice) și cu valori multiple (nespecifice) – aplicabil la adverbe, interjecții, prepoziții și conjuncții; cu genitivul, cu dativul și cu acuzativul (aplicabil numai la prepoziții); coordonatoare și subordonatoare (aplicabil numai la conjuncții); 9. c. sintactic (aspectul distribuțional): cu distribuție unidirecțională și cu distribuție bidirecțională (aplicabil la adjectivele pronominale, la pronume, verbe, adverbe și interjecții). v. clasificare și parte de vorbire. F. CRITERII DE CLASIFICARE A PĂRȚILOR DE PROPOZIȚIE: 1. c. expresiei: exprimate și neexprimate (aplicabil la subiecte și la predicate), inclus și subînțeles (aplicabil la subiecte); 2. c. structurii: simple, complexe, dezvoltate și multiple (aplicabil la subiect, nume predicativ, atribut, apoziție, complement și elementul predicativ suplimentar); 3. c. conținutului: determinate și nedeterminate (aplicabil numai la subiecte), de calificare și de identificare, explicative și determinative (aplicabil la atribute), circumstanțiale și necircumstanțiale (aplicabil la atribute și complemente), cu nuanță circumstanțială și fără nuanță circumstanțială (aplicabil la elementul predicativ suplimentar), directe, indirecte, de agent, de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, de condiție, de concesie, de consecință, de asociere, de instrument, de cumul, de opoziție, de relație și de excepție (aplicabil la complemente); 4. c. morfologic: verbale, nominale, adverbiale și interjecționale (aplicabil numai la predicate): substantivale, adjectivale, numerale, pronominale, verbale, adverbiale și interjecționale (aplicabil la atribute); cu aspect nominal și cu aspect verbal (aplicabil la elementul predicativ suplimentar); în N., în G. în D. și în Ac. (aplicabil la subiecte, la nume predicative, la atribute, la apoziții și parțial la complemente și la elemente predicative suplimentare); 5. c. sintactic: izolate și neizolate (aplicabil la atribute). v. clasificare și parte de propoziție. G. CRITERII DE CLASIFICARE A PROPOZIȚIILOR: 1. c. logico-semantic: principale și secundare, suficiente și insuficiente; 2. c. conținutului: enunțiative și interogative; propriu-zise, optative, dubitative, potențiale și imperative (atât cele enunțiative, cât și cele interogative), directe și indirecte (cele interogative), totale și parțiale (cele interogative directe); 3. c. calității: afirmative și negative: 4. c. structurii: analizabile și neanalizabile, simple și dezvoltate; 5. c. morfologic: verbale și nominale; 6. c. sintactic: monomembre și bimembre, regente și subordonate, independente și dependente (v. clasificare și propoziție). H. CRITERII DE CLASIFICARE A LIMBILOR: 1. c. geografic: limbile din Europa, limbile din Africa, limbile din Asia, limbile din Oceania, limbile din America (de Nord și de Sud); 2. c. genealogic (al înrudirii), combinat cu cel geografic (are în vedere unitatea de origine, gruparea limbilor pe familii de limbi, ramuri, grupuri și subgrupuri): limbile indo-europene (romanice, germanice, celtice, slave, baltice, limba greacă, limba albaneză, limba armeană, indiene și iraniene), limbile ibero-caucaziene; limbile burușaski, limbile dravidiene, limbile munda, limbile semito-hamitice, limbile uralo-altaice (turcice, mongole, tunguse, ugro-finice, samoede), limbile paleosiberiene, limbile ainu, limbile chino-tibetane, limbile monkhmer, limba coreeană, limba japoneză; limbile negro-africane, limba malgașă; limbile amerindiene; limbile indoneziene, limbile polineziene, limbile melaneziene, limbile australiene și limbile papuașe; 3. c. tipologic (morfologic): are în vedere unitatea de structură a limbilor (mai ales morfologică), gruparea lor în patru mari tipuri: limbi izolante, limbi aglutinante, limbi flexionare și limbi încorporante (polisintetice). Pentru toate aceste c. de clasificare a limbilor v. clasificare și limbă.

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i. ◊ ~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro. ◊ ~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro. ◊ ~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: casă (substantiv) – casă (verb), masă (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – veselă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română. ◊ ~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină. ◊ ~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât: „Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât? ◊ ~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, că nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură să-i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă. ◊ ~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

DATIV s. n. (< lat. dativus, cf. fr. datif): caz al substantivului (al treilea în ordinea studierii, după acuzativ). Îi sunt proprii următoarele funcții sintactice: funcția de complement indirect (fundamentală), aflată cu întrebarea cui? („De mii de ani natura, în setea de mai bine / Se luptă să deschidă desăvârșirii cale /... Dă sufletului aripi și trupului vigoare, / Femeii frumusețe, iar geniului scântei” – P. Cerna); funcția de complement circumstanțial: de mod comparativ („Căci te-a cuprins asemenea / Lianelor din apă” – M. Eminescu), de cauză („A murit datorită unui atac de angină pectorală” – Camil Petrescu), de instrument („Grație ei i-a revenit inspirația poetică” – L. Rebreanu) și de loc („Agripina se opri locului” – G. Galaction); funcția de atribut: „Tu frate planșetelor noastre / Și răzvrătirii noastre frate” (O. Goga), „S-a luat o hotărâre cu privire la acordarea de ajutor țărilor în curs de dezvoltare”. ◊ ~ adnominal: d. care determină un nume, având funcția de atribut (v. anterior). ◊ ~ etic: d. al unui pronume personal, formă neaccentuată, care indică persoana interesată afectiv în desfășurarea procesului exprimat de verb și care nu îndeplinește funcție sintactică, ci numai stilistică, ca în exemplele „Luând pe câte un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea” (Ion Creangă), „Pe unde mi-ai umblat până acum?”. ◊ ~ posesiv: d. al unui pronume personal sau al unui pronume reflexiv, formă neaccentuată, cu sens de posesie și cu funcție sintactică de atribut, ca în exemplele „În zadar copacii crengile-și plecau / Și zăpada-n cale-mi pe rând scuturau” (V. Alecsandri); „Lasă-ți lumea ta uitată” (M. Eminescu). În limba latină, d. posesiv exprima posesorul, reprezentant al subiectului logic: mini liber est „mie îmi este o carte” = „eu am o carte”. Limba română a păstrat din latină urme ale acestui d. în expresiile verbale de tipul mi-e dor, mi-e foame, mi-e milă, mi-e sete etc. („eu am dor, am foame, am milă, am sete”). ◊ ~ neutral: d. al unui pronume personal, formă neaccentuată, care nu face referire la genul persoanei și care este inclus în locuțiuni și expresii ca element neutru, fără funcție sintactică: „...pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu bere...” (I. L. Caragiale).

DEPENDENȚĂ s. f. (cf. fr. dépendence): stare de subordonare, lipsă de autonomie a unei unități sintactice. ◊ ~ unică: d. de un singur element regent. Astfel, în exemplul „Ușa se deschise... și intră un om mic, pricăjit, foarte chel” (T. Popovici), fiecare din cele trei adjective atribute este subordonat substantivului om; de asemenea, în exemplul „Bătrânul oftă greu și privi neguros spre oștean” (M. Sadoveanu), adverbele greu și neguros, complemente circumstanțiale de mod, sunt subordonate verbelor predicate oftă și, respectiv, privi. În exemplul „Moșneagul începu să se miște pe lavița lui” (I. Agârbiceanu) a doua propoziție (completivă directă) depinde de prima, care e regentă. ◊ ~ multiplă: d. de două sau mai multe elemente regente. Astfel, în exemplul „Un cuvânt sau un sfat bun este o dovadă de prietenie”, adjectivul atribut bun este subordonat atât substantivului un cuvânt, cât și substantivului un sfat; de asemenea, în exemplul „Vorbea și gândea încet omul acesta”, adverbul complement încet este subordonat atât verbului predicat vorbea, cât și verbului predicat gândea. În exemplul „A dorit și a ajuns să știe astăzi multe lucruri,” a treia propoziție depinde atât de prima propoziție, cât și de a doua propoziție (de aici și interpretarea ei dublă: completivă directă, în virtutea relației cu prima, unde verbul predicat a dorit e un verb tranzitiv, și predicativă, în virtutea relației cu a doua, unde verbul a ajuns e un verb copulativ nepredicativ).

DEZVOLTAT, -Ă adj. (< dezvolta < lat. disvolvere): în sintagmele apoziție dezvoltată, atribut dezvoltat, complement dezvoltat, element predicativ suplimentar dezvoltat, nume predicativ dezvoltat, parte de propoziție dezvoltată, propoziție dezvoltată și subiect dezvoltat (v.).

DISLOCARE s. f. (< disloca, cf. fr. disloquer, it., lat. dislocare): procedeu sintactic prin care un grup de cuvinte dintr-o propoziție este frânt și despărțit prin anumite unități lexicale incidente, independente sau dependente (părți de propoziție, propoziții sau fraze) de restul propoziției sau al frazei. D. este o modalitate de structurare a ideilor, un procedeu de plasticizare a ansamblurilor sintactice, întâlnit atât în poezia populară, cât și în poezia cultă, satisfăcând necesitățile de ordin prozodic (sunt dislocate: subiectul de predicat, componentele subiectului multiplu, atributul de elementul regent, componentele numelui predicativ multiplu, complementul direct de verbul regent, complementul circumstanțial de mod de adjectivul regent, complementul de agent de participiul pasiv, complementul circumstanțial instrumental de diateza pasivă, adverbul mai de verbul regent, componentele unei locuțiuni substantivale). De exemplu: „Rele-s, bade, frigurile, / Da-s mai rele dragostile” (Folclor) „Îl străjuiau din muche, dominându-i pururi, ulmii” (V. Voiculescu); „Respirarea cea de ape îl îmbată ca și sara” (M. Eminescu); „Pă cea creastă, mamă, arsă / Mândră ploaie să revarsă” (Folclor); „Pietrișul roșu, boabe, al grădinii / Îi sunt bătuți și risipiți ciorchinii” (T. Arghezi); „Trei sau patru,-n mal, pescari / Stau de ceasuri fără număr” (idem); „Și să privim zigzagul, pe stânci, de tibișir...” (idem); „Și ugerii, alături, ai vitelor, cu lapte” (idem); „Pe câtu-i de mare hiara și buiacă..., /Coarnele-n pășune la pământ își pleacă” (Dosoftei); „Făptura ei de aer dă floare de lumină / Și are, ca porumbul și volbura, tulpină” (T. Arghezi) „Numai marginea subțire-a lumii / ar mai fi așa de rece / – de-aș putea să i-o sărut – ca buza ta” (L. Blaga); „Ca să-l întorc apoi pe cărți (gândul) / Nins, cum și tu vrei, de lumini” (T. Arghezi); „Ai bănuit că platoșa-i pătată / Pe care odihniseși, cu rachiu” (idem); „Tu cu mâinile-ncleștate, mai cu degetele depeni” (M. Eminescu); „Pe zările-amăgirii trec încă și mă-mbie / Aduceri vechi aminte” (V. Voiculescu). Poate fi dislocată și o subordonată atributivă de substantivul regent: „Ești ca vioara, singură, ce cântă / Iubirea toată pe un fir de păr” (T. Arghezi). Întâlnim acest procedeu și în proza artistică (sunt dislocate astfel: subiectul, atributul, complementele direct, de agent, circumstanțial de loc, de mod etc.): „Intră în birouri unde se vedeau lucrând, într-o sală vastă, mărginită de-a lungul intrării de o masă ca un dulap, din cap în cap, funcționarii” (T. Arghezi): „Un cap măsliniu cu cioc și două urechi în creștet, ca de lup, încovoiate” (idem); „...și prin ochiul fără pleoape, de scândură, al turlei, se zăreau clopotele rămase spânzurate” (idem); „Născocim cu buna credință a grădinarului, care adună fructe adevărate pentru gură, și livada, și recolta” (idem); „Mi-ar trebui alte cuvinte și nu am, sărac dar fermecat în gospodăria mea fulgerată, din patru părți, pe toate ferestrele, de soare” (idem); „Omul gesticula, alternând cu mâna, ca după o muzică, în aer” (idem); „...el (pisicul)... examinează viața apartamentului chiorâș” (idem) etc. D. dăunează uneori clarității enunțului prin lungimea elementelor intercalate (e greu de urmărit conținutul comunicării – vezi unele exemple de mai sus) sau prin bruscarea legăturilor sintactice existente între regent și subordonat, ca în exemplele din publicistica actuală: „...are nevoie de puncte de referință, de lumini călăuzitoare, de, în fine, rigoare”; „...ne-ar îmbia destule stații de, mai mult sau mai puțin obligată, oprire”; „Ați putea – ziceți în continuare – fi, deci, acuzat că vă ascundeți după deget” (din „România literară”, după N. Mihăescu, Dinamica limbii române literare, București, 1976, p. 46). Au studiat acest fenomen lingvistic acad. Ion Coteanu și prof. Paula Diaconescu.

ECHIVOC s. n. (< adj. echivoc, -ă < fr. équivoque, it. equivoco, lat. aequivocus < equus „egal” + vox „voce”): exprimare neclară, ambiguă, confuză, datorită omonimelor sau folosirii necorespunzătoare a unor cuvinte omofone și omografe, a accentului, a topicii și a punctuației. ◊ ~ lexical: e. determinat de omonimie sau de folosirea necorespunzătoare a cuvintelor omografe, care necesită precizarea accentului. Astfel: „Râsul acesta m-a speriat” (cine? sau ce? – animalul din pădure sau râsul unei persoane?); „Vesela a căzut jos” (cine? sau ce? – vesela fată sau vesela „farfuriile”?); „Umbrele se zăreau pretutindeni” (ce? – umbrele copacilor sau umbrele de ploaie?); „E o haină fără pereche” (cine? sau ce? – femeia e o haină sau îmbrăcămintea reprezintă o haină fără pereche?); „Am luat cu mine niște copii” (ce? – copii după acte sau copii „școlari”?) etc. Evitarea echivocului lexical se face, în cazul primului exemplu, prin apelarea la context, iar în cazul celorlalte exemple prin marcarea cu accent a cuvintelor vizate, atunci când fragmentul în care sunt incluse este prea mic și nu poate oferi șansele unui context mai larg. ◊ ~ gramatical: e. determinat de identitatea formelor de genitiv și de dativ, la singular, sau de identitatea formelor de genitiv, de dativ și de vocativ, la plural. Astfel: „Am expediat scrisoarea prietenului” (a cui scrisoare? sau cui i-am expediat-o? – genitivul atribut sau dativul complement indirect?); „Le-am trimis fetelor pe toate” (cui le-am trimis? sau o adresare cu vocativul? – dativul complement indirect sau un substantiv în vocativ, fără funcție sintactică?); „Am primit răspunsul fraților și acum mă pregătesc” (al cui răspuns? sau o adresare cu vocativul? – genitivul atribut sau un substantiv în vocativ, fără funcție sintactică?). Evitarea e. în primul exemplu, unde avem un dativ și nu un genitiv, se face fie prin accentuarea cuvântului prietenului în propoziție, fie prin schimbarea topicii acestuia: „Am expediat prietenului scrisoarea”. În celelalte două exemple, unde avem un vocativ și nu un dativ sau un genitiv, această evitare se face printr-o intonație și punctuație corespunzătoare vocativului, lăsând cuvintele fetelor și fraților în același Ioc sau schimbându-le topica: „Le-am trimis, fetelor, pe toate!” – „Fetelor, le-am trimis pe toate!”; „Am primit răspunsul, fraților, și acum mă pregătesc” – „Fraților, am primit răspunsul...”.

ELEMENT s. n. (< lat. elementum, cf. fr. élément, it. elemento): parte componentă a unui întreg. De aici și sintagmele elemente componente sau elemente constitutive ale unei limbi (pentru sistemul fonetic, sistemul lexical sau sistemul gramatical al acesteia); al unui cuvânt compus, al unei locuțiuni sau expresii, al unei construcții perifrastice, al unei propoziții etc. ◊ ~ autohton: totalitatea trăsăturilor fonetice, lexicale și gramaticale, proprii unei limbi, moștenite din substrat. E. autohton al limbii române cuprinde câteva nume de plante, de râuri, de locuri și de persoane; inscripția cu litere grecești (nedescifrată) de pe inelul găsit în 1912 la Ezerovo în Bulgaria; inscripțiile cu litere grecești și latine găsite pe pietrele de la Grădiștea Muncelului; sufixul -esc, vocalele mediale ă și î (â), postpunerea articolului, dualitatea conjunctiv-infinitiv; cuvinte comune cu albaneza (70), ca: abure, argea, balaur, barză, brad, brâu, brusture, bucur(a), buză, cătun, copac, cruța, curma, dărâma, fărâma, gard, grapă, gresie, groapă, grumaz, grunz, mal, măgură, mazăre, mătură, mânz, moș, mugure, murg, năpârcă, pârâu, rânză, scapără, scrum, sâmbure, sterp, strungă, șopârlă, vatră, viezure, zgardă, zgâria etc.; cuvinte care lipsesc atât în albaneză, cât și în latină sau în limbile cu care româna a venit în contact: amurg, aprig, arunca, băiat, beregată, bordei, brândușă, brânză, burtă, caier, carâmb, cârlan, cârlig, copil, creț, custură, droaie, gheară, gorun, grui(u), gudura, îngurzi, mușat, păstra, prunc, răbda, ridica, scurma, strugure, sugruma, șoric, țarc, țarină, țăruș, undrea, urca, urdă, vătăma, viscol, zăr, zburda, zestre, zgârma etc. Printre lingviștii care au studiat e. autohton în limba română se numără: J. Thunmann, B. Kopitar, Franz Miklosich, Hugo Schuchardt, B. P. Hasdeu, O. Densusianu, Al. Philippide, Th. Capidan, S. Pușcariu, Al. Rosetti, I. I. Russu și Gr. Brâncuș. ◊ ~ formant (formativ): cuvânt simplu care intră ca parte constitutivă într-un cuvânt compus sau într-o locuțiune, ca unt- din substantivul untdelemn, stat- din substantivul stat-major, cap din locuțiunea substantivală bătaie de cap, bine- din verbul binevoi, rămas din locuțiunea verbală a-și lua rămas bun etc. ◊ ~ corelativ: cuvânt care intră în relație reciprocă (în corelație) cu un alt cuvânt; cuvânt care indică un raport de reciprocitate (v. cuvânt corelativ). ◊ ~ regent: e. lingvistic căruia i se subordonează o parte de propoziție cu funcție de atribut, de complement sau de element predicativ suplimentar. Astfel, substantivul, numeralul și pronumele sunt e. regente ale atributelor; adjectivul, verbul, adverbul și interjecția sunt e. regente ale complementelor etc. ◊ ~ introductiv: e. lingvistic prin care se introduce, în propoziție, o parte secundară (un atribut, un complement sau un element predicativ suplimentar) sau, în frază, o subordonată. Astfel, e. introductive ale părților de propoziție secundare sunt prepozițiile și locuțiunile prepoziționale, iar ale subordonatelor din frază, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele, adjectivele și adverbele relative. ◊ ~ lingvistic pertinent: e. dotat cu o anumită funcție într-un sistem determinat, care îl distinge de celelalte. ◊ ~ de relație (de joncțiune, relațional, joncțional): cuvânt care realizează un anumit tip de relație, în propoziție sau în frază (de coordonare sau de subordonare). Sunt considerate e. de relație (joncționale) în limba română: conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale coordonatoare (pentru coordonare); prepozițiile, locuțiunile prepoziționale, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele și adjectivele relative, pronumele și adjectivele nehotărâte relative, adverbele relative (pentru subordonare) – v. și conjuncție, pronume, adjectiv și adverb. ◊ ~ predicativ suplimentar: parte secundară de propoziție cu dublă subordonare (față de verb sau față de interjecția predicativă, pe de o parte, și față de numele sau pronumele subiect sau obiect, pe de altă parte). El însoțește deci aceste unități, exprimând o acțiune, o calitate, o însușire sau o caracteristică, simultană cu acțiunea exprimată de verb sau sugerată de interjecția predicativă și atribuită uneia sau mai multor persoane. E. predicativ suplimentar este o parte de propoziție cu însușiri mixte: de atribut, dar și de complement; de parte de propoziție secundară necircumstanțială, dar și de parte de propoziție secundară circumstanțială. Este exprimată prin substantive, adjective, numerale sau verbe (la moduri nepersonale) și de aici clasificarea sa în e. predicativ suplimentar cu aspect nominal și e. predicativ suplimentar cu aspect verbal. Cel exprimat prin nume stă în cazurile nominativ sau acuzativ: „Măria-sa nu vine voievod din mila necredincioșilor ismailiteni” (M. Sadoveanu); „Am decretat tricolorul ca steag național” (Camil Petrescu); „Mahalaua înțelenise îngropată în troieni”; (B. Șt. Delavrancea); „Plecat-am nouă din Vaslui” (V. Alecsandri); „Apoi mai rămâneți sănătoși, zisei încălecând și cârnind calul pe drum” (C. Hogaș). ◊ ~ predicativ suplimentar simplu: e.p.s. exprimat printr-un singur termen, ca în exemplele „Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă” (M. Eminescu); „Prin care trece albă regina nopții moartă” (idem). ◊ ~ predicativ suplimentar complex: e.p.s. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de aproximație, ca în exemplele „Îl văd chiar plângând”; „A sosit cam înghețat”; „A trimis-o tot nepregătită”.◊ ~ predicativ suplimentar multiplu: e.p.s. exprimat prin doi sau mai mulți termeni în raport de coordonare, ca în exemplul „O moară stă bătrână, uitată pe pârâu, / De oamenii din sate cu holdele de grâu” (I. Pillat). ◊ ~ predicativ suplimentar dezvoltat: e.p.s. alcătuit dintr-un substantiv propriu însoțit de pronume sau de un apelativ, dintr-un substantiv comun și un adjectiv posesiv (legat prin cratimă de primul) sau dintr-un numeral cardinal și un substantiv (precedat de prepoziția de), ca în exemplele „L-am luat drept prieten (drept nenea Ion, drept văru-său)”; „L-am făcut de doi metri”. ◊ ~ predicativ suplimentar prepozițional: e.p.s. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o propoziție, ca în exemplele „Ca funcționar comercial, pravila lui trebuie să fie punctualitatea” (G. Galaction); „Prietenii lui cei vechi îl știau drept un ușurel diletant (M. Sadoveanu). ◊ ~ predicativ suplimentar subînțeles: e.p.s. a cărui prezență este dedusă în cadrul unei propoziții date prin raportarea acesteia la propoziția anterioară, ca în exemplul ”Vine ca medic sau nu vine? – Vine (ca medic).

ENUNȚ s. n. (< enunța < it. enunziare, fr. énoncer, lat. enuntiare): comunicare întreagă, de sine stătătoare, organizată gramatical sub forma unor unități sintactice superioare (propoziții și fraze), care cuprind informații, constatări, sfaturi, îndemnuri, întrebări etc.; text care poate fi înțeles de cititori fără să se simtă nevoia unor completări și care se încheie cu un punct, cu semnul întrebării sau cu semnul exclamării. Astfel: „Nu confundați fumul cu fumurile”. (T. Mușatescu) „În suflet port tristețea planetelor ce-apun / Și-n cântece tumultul căderilor de ape”. (I. Minulescu); „De ce te frămânți așa, om bun?” (Ion Creangă); „Ajunge, Moromete!” (M. Preda). E. sunt despărțite între ele prin virgulă: („Așa-i, doamnă, murmură flăcăul” (L. Rebreanu); prin două puncte: „Primarul, văzând pecetea tactului, zice țăranului: – Ce mi-o dai mie?” (I. L. Caragiale); prin punct și virgulă: „Toporași violeți răzbăteau prin frunzele moarte; pițigoi și cintezi cântau între muguri de mesteceni” (M. Sadoveanu); prin semnul întrebării: „ – Ce a fost asta? întrebă el aprins” (I. Slavici); prin semnul exclamării: „ – Te felicit! îi zise Bologa” (L. Rebreanu). ◊ ~ lung: e. alcătuit din mai multe cuvinte sau propoziții (v. exemplele de mai sus). ◊ ~ scurt: e. alcătuit din puține cuvinte, uneori dintr-un singur cuvânt (care reprezintă răspunsul la o întrebare, prin adverbele da, ba, nu sau printr-o interjecție). Astfel: „...vă închinați ori ba? – Ba”. (C. Negruzzi); „Te mai doare nasul, puișorule? întreabă mam’mare. – Nu... răspunse Goe” (I. L. Caragiale); „- Dumneata ești român? – Da.” (L. Rebreanu); „Ce ai, nene Iorgule? Parcă ai fi supărat. – E!...” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ abstract: e. formulat în gând, nerostit; e. conceput într-un mod prea abstract, prea general. ◊ ~ concret (vorbit): e. conceput și exprimat, real (v. pe cele notate mai sus). ◊ ~ inteligibil: e. clar, limpede, ușor de înțeles. ◊ ~ ambiguu: e. care poate da naștere la confuzii și poate fi interpretat în mai multe feluri; enunț neclar, confuz, neinteligibil, echivoc, datorită folosirii necorespunzătoare a unor cuvinte omofone și omografe, a accentului, a topicii și a punctuației (v. exemplele de la echivoc). ◊ ~ sinonim: e. care exprimă o idee asemănătoare cu aceea exprimată de un alt enunț și are o organizare sintactică identică sau diferită de a acestuia. Astfel: „Acest brad este foarte înalt” în raport cu „Bradul acesta este foarte înalt”; „El este gata de plecare”, în raport cu „El este gata să plece”; „Am chemat un tehnician ca să-mi repare televizorul” în raport cu „Am chemat un tehnician care să-mi repare televizorul” etc. ◊ ~ omonim; e. care este format din cuvinte identice cu ale altui enunț, așezate în ordine identică cu ale acestuia, dar cu o organizare sintactică diferită. Astfel: „Venea pe nesimțite seara” (seara = substantiv subiect) în raport cu „Venea pe nesimțite seara” (seara = adverb complement circumstanțial de timp); „I-am povestit întâmplarea lui Radu” (lui Radu = substantiv în genitiv, atribut) în raport cu „I-am povestit întâmplarea lui Radu” (lui Radu = substantiv în dativ, complement indirect); „A ajuns acolo primul” (a ajuns = verb predicativ; primul = numeral subiect) în raport cu „A ajuns acolo primul” (a ajuns = verb copulativ; primul = numeral nume predicativ) etc.

EXERCIȚIU LINGVISTIC s. n. + adj. (cf. fr. exercice linguistique): acțiune intelectuală repetată, formă de antrenament sistematic, organizat, întreprins pentru a forma, dezvolta sau consolida anumite deprinderi de ordin lingvistic. ◊ ~ fonetic: e. care vizează sunetele, grupurile de sunete și silabele din care sunt alcătuite cuvintele unei limbi, precum și felul în care acestea se pronunță sau se scriu; folosirea corectă a accentului și despărțirea cuvintelor în silabe. ◊ ~ lexical: e. care vizează cuvintele unei limbi, structura acestora (rădăcina, tema, terminația), modalitățile lor de formare (derivarea, compunerea și schimbarea valorii gramaticale), sensurile de care dispun (lexicale și gramaticale), gruparea lor pe familii și pe categorii (simple, compuse, sinonime, omonime, antonime, paronime) etc. ◊ ~ gramatical: e. care vizează părțile de vorbire ale unei limbi (morfologic), părțile de propoziție, propozițiile și frazele (sintactic). ◊ ~ ortografic și de punctuație: e. care vizează folosirea corectă a semnelor de ortografie și de punctuație în scriere, prin dictare și copiere. ◊ ~ stilistic: e. care vizează stilurile individuale ale scriitorilor și stilurile funcționale ale limbii literare actuale (administrativ, beletristic, științific și publicistic) precum și valorile afective ale părților de vorbire și de propoziție, ale propozițiilor și frazelor. ◊ ~ tradițional: e. transmis prin tradiție în gramatici și în manuale și intrat în obișnuință; e. cu caracter limitat la operații cu noțiuni de limbă folosite de gramaticile și manualele școlare pentru interpretarea unui material dat. Sunt tradiționale: e. de familiarizare, de obișnuire a elevilor cu anumite categorii fonetice, lexicale, gramaticale, stilistice, ortografice și de punctuație etc., care urmează să fie predate, fără a se ajunge la definirea acestora; e. de recunoaștere a categoriilor lingvistice – fonetice, lexicale, gramaticale, stilistice, ortografice, de punctuație etc. – învățate anterior; e. de alcătuire a unor propoziții, fraze, enunțuri, texte sau compuneri, care să cuprindă anumite cuvinte privite din punct de vedere fonetic, lexical, gramatical, stilistic, ortografic etc.; e. de evidențiere a anumitor sunete în cuvinte, a părților de propoziție în propoziții și a propozițiilor în fraze; rolul sunetelor în schimbarea sensului cuvintelor; rolul accentului în omonimie; rolul semnelor de ortografie și de punctuație; rolul prefixelor și al sufixelor; rolul articolelor; rolul particulelor; rolul prepozițiilor și al locuțiunilor prepoziționale în propoziție; rolul conjuncțiilor și al locuțiunilor conjuncționale în propoziție și în frază; rolul adverbelor relative în frază, acordul adjectivului cu substantivul determinat; acordul numeralului cu substantivul; acordul predicatului cu subiectul; acordul atributului adjectival cu substantivul determinat; acordul elementului predicativ suplimentar cu substantivul subiect sau complement direct; valoarea stilistică a anumitor cuvinte, a anumitor părți de vorbire și de propoziție sau propoziții etc.; e. de diferențiere, de deosebire a două categorii lingvistice care frecvent se confundă între ele din cauza uneia sau a mai multor trăsături comune: vocalele de semivocale; cuvintele derivate de cuvintele compuse; adjectivele calificative de adjectivele pronominale; adjectivele pronominale de pronume; adjectivele de origine participială de participii; adjectivele de origine gerunzială de gerunzii; pronumele personale de persoana a III-a de pronumele posesive de persoana a III-a; verbele impersonale de verbele unipersonale; adverbele și interjecțiile predicative de verbele predicative; prepozițiile cu genitivul de prepozițiile cu dativul; conjuncțiile coordonatoare de conjuncțiile subordonatoare; subiectul inclus de subiectul subînțeles; predicatul verbal prin verb la diateza pasivă de predicatul nominal cu nume predicativ exprimat prin adjectiv de origine participială; atributul substantival în genitiv de atributul substantival în dativ; atributul adjectival, exprimat prin adjectiv pronominal, de atributul pronominal; atributul adjectival, exprimat prin adjectiv de origine participială, de atributul verbal exprimat prin participiu cu sens pasiv; complementul direct care răspunde la întrebarea ce? de subiectul care răspunde la aceeași întrebare; complementul de agent de complementul indirect; complementul circumstanțial de cauză de complementul circumstanțial de scop; complementul circumstanțial sociativ de subiectul multiplu etc.; e. de întrebuințare, de folosire în propoziții a unor categorii de cuvinte – simple, compuse etc. -, de predicate – verbale, nominale, adverbiale, interjecționale -, de semne ortografice sau de punctuație; de folosire în frază a unor categorii de propoziții – enunțiative, interogative, afirmative, negative etc.; e. de trecere a unei părți de vorbire de la o categorie gramaticală la alta (de la un număr la altul, de la un caz la altul, de la o persoană la alta, de la un mod la altul, de la un timp la altul, de la o diateză la alta, de la un grad de comparație la altul) sau a unui cuvânt dintr-o clasă de cuvinte în altă clasă de cuvinte (substantivul la adverb, la prepoziție sau la interjecție; adjectivul la substantiv, la adverb sau la prepoziție; verbul la substantiv sau la adjectiv; adverbul la substantiv, la adjectiv, la prepoziție sau la conjuncție; interjecția la substantiv; prepoziția la conjuncție etc.); e. de formare a unor cuvinte noi, pornind de la anumite părți de vorbire: substantive – de la adjective, de la adverbe și de la interjecții; adjective – de la verbe și de la adverbe; adverbe – de la substantive și de la adjective; interjecții – de la substantive; prepoziții – de la substantive, de la adjective și de la adverbe; conjuncții – de la adverbe etc.; e. de ordonare, de grupare a sunetelor din cuvinte pe categorii: vocale, semivocale, consoane; a cuvintelor dintr-un text pe familii și categorii: simple și compuse, monosilabice și polisilabice, accentuate și neaccentuate etc.; a părților de propoziție pe categorii: subiecte simple și subiecte multiple, predicate verbale și predicate nominale, atribute substantivale și atribute adjectivale, complemente directe și complemente indirecte etc.; a propozițiilor pe categorii: principale și secundare, simple și dezvoltate etc.; a semnelor grafice pe categorii: de ortografie și de punctuație etc.; e. de extragere din operele studiate a unor fragmente sau texte și din acestea a unor cuvinte, părți de vorbire, părți de propoziție sau propoziții; e. de marcare prin subliniere cu o linie continuă sau cu două, cu o linie întreruptă sau cu o linie ondulată etc. a unor cuvinte, părți de vorbire, părți de propoziție sau propoziții; e. de copiere a unui fragment sau a unui text (din operele studiate sau de pe tablă), în vederea formării, dezvoltării și consolidării deprinderilor de scriere corectă.; e. de corectare a cuvintelor scrise greșit în mod intenționat, a cuvintelor despărțite greșit în silabe, a acordului greșit dintre atributul adjectival și substantivul determinat sau dintre predicat și subiect etc. ◊ ~ structural: e. sau operație cu structuri alcătuite din unități lingvistice între care există relații de intercondiționare: cu silabe, cu cuvinte, cu propoziții, cu fraze, cu enunțuri – toate privite ca tipuri de organizare internă a unei comunicări. Sunt structurale: e. de repetiție a unor cuvinte, sintagme și enunțuri cu aceleași dificultăți de pronunțare și de scriere sau a cunoștințelor predate anterior (reluare și precizare a categoriilor lingvistice învățate prin evidențierea caracteristicilor acestora), în vederea învățării lor; e. de substituire, de înlocuire a unor categorii lingvistice printr-o altă categorie lingvistică asemănătoare sau diferită (o formă de singular printr-o formă de plural și invers; o formă de persoana I printr-o formă de persoana a II-a și invers; un cuvânt prin sinonimul, omonimul, antonimul sau paronimul său; substantivul prin pronumele personal de persoana a III-a, singular și plural, și invers; locuțiunea verbală prin verb; locuțiunea adverbială prin adverb; locuțiunea prepozițională prin prepoziție; locuțiunea conjuncțională prin conjuncție; interjecția prin verb etc.); e. de transformare a verbului predicativ a fi în verb nepredicativ și invers, a diatezei active în diateză pasivă și invers, a unei părți de propoziție într-o propoziție corespunzătoare și invers, a unei propoziții afirmative într-o propoziție negativă și invers, a unei propoziții simple în propoziție dezvoltată și invers, a unei propoziții dezvoltate într-o frază și invers, a vorbirii directe în vorbire indirectă și invers etc.

EXPANSIUNE s. f. (cf. fr. expansion, lat. expansio, -onis): orice element adăugat unui enunț, care nu modifică raporturile reciproce și funcția elementelor preexistente. Astfel, la monemul (v.) predicativ izolat Vorbește!, care reprezintă un enunț, se pot adăuga monemele: neîntârziat (obținându-se enunțul-propoziție Vorbește neîntârziat!), cu ei (obținându-se enunțul-propoziție Vorbește neîntârziat cu ei!) și să te ajute (obținându-se enunțul-frază Vorbește neîntârziat cu ei să te ajute!), toate e. ale monemului predicativ amintit (nu este considerat e. subiectul, element indispensabil actualizării acestui monem). E. privește nu numai monemul predicativ, ci și monemul subiect sau oricare alt element adăugat. Astfel, la monemul subiect Oamenii din enunțul Oamenii lucrează se poate adăuga monemul atribut harnici, obținându-se enunțul Oamenii harnici lucrează; la monemul atribut asortat din enunțul Iată un magazin asortat, se poate adăuga monemul complement bine, obținându-se enunțul Iată un magazin bine asortat; la monemul complement cuvintele din enunțul Ascult cuvintele se poate adăuga monemul atribut lui, obținându-se enunțul Ascult cuvintele lui. E. permite deci completarea elementelor nepredicative ale enunțului în același fel în care permite completarea elementelor predicative ale acestuia. De aceea rolul ei în constituirea mesajelor este foarte mare. Se disting două tipuri de e.: a) e. prin coordonare (când funcția elementului adăugat este identică cu aceea a unui element preexistent în acel cadru): de la „Astăzi lucrez” la „Astăzi și mâine lucrez”, cu monemul mâine element de e. prin coordonare, cu funcție identică cu aceea a monemului preexistent astăzi; de la „Au venit la noi” la „Au venit la noi și la ei” și „Au venit și s-au odihnit la noi și la ei”, cu monemele la ei și s-au odihnit elemente de e. prin coordonare, cu funcții identice cu acelea ale monemelor preexistente la noi și au venit etc. b) e. prin subordonare (când funcția elementului adăugat nu se găsește la un element preexistent în același cadru, ea fiind modificată fie de poziția acestuia față de alt monem, după care și-o exercită, fie cu ajutorul unui monem funcțional): de la „Ei cântă” la „Ei cântă marșuri” cu monemul marșuri element de e. prin subordonare, cu funcția indicată de poziția sa după monemul predicativ; de la „Ei cântă” la „Ei cântă cu entuziasm”, cu monemul entuziasm element de e. prin subordonare, cu funcția indicată prin mijlocirea monemului funcțional cu etc. Termen corelativ cu contragere și dezvoltare (v.).

FORMALIZARE s. f. (< formaliza < fr. formaliser): descriere formală (structurală) a relațiilor dintre unitățile diverselor niveluri ale unei limbi date (foneme, morfeme, lexeme, propoziții, fraze etc.), fără a face apel la conținutul semantic al categoriilor gramaticale (gen, număr, caz, mod, timp etc.), al funcțiilor sintactice (subiect, predicat, atribut, apoziție, complement, element predicativ suplimentar) etc.; reducere a unui sistem de cunoștințe la un sistem pur sintactic de simboluri, potrivit procedurii logicii moderne.

FUNCȚIE (FUNCȚIUNE) s. f. (cf. lat. functio, it. funzione, fr. fonction): rol sintactic pe care-l poate îndeplini un cuvânt sau o parte de vorbire în propoziție (substantivul, de exemplu, poate avea f. de subiect, nume predicativ, atribut, apoziție, complement și de element predicativ suplimentar). ◊ ~ gramaticală: f. care ține de natura gramaticală a cuvântului; f. specifică gramaticii unei limbi. ◊ ~ sintactică: f. specifică sintaxei unei limbi; f. care ține de posibilitățile sintactice ale unui cuvânt, de calitățile lui combinatorii. ◊ ~ predicativă: f. de predicat pe care o pot avea verbele, locuțiunile verbale, anumite adverbe și locuțiuni adverbiale și anumite interjecții (denumite special „predicative”). ◊ ~ copulativă: f. de copulă, pe care o contractează verbele care fac legătura între numele predicativ și subiect (verbele copulative). ◊ ~ fundamentală: f. de bază, principală, esențială și specifică naturii morfologice a unei părți de vorbire sau a unui caz. Astfel: f. de atribut a adjectivului sau a numeralului, de predicat a verbului, de complement circumstanțial a adverbului, de subiect a nominativului, de atribut a genitivului, de complement indirect a dativului, de complement direct a acuzativului sunt f. fundamentale. ◊ ~ secundară: f. nespecifică naturii morfologice a unei părți de vorbire sau a unui caz, ca de exemplu f. de complement circumstanțial a adjectivului, de subiect a verbului, de predicat a adverbului, de complement (indirect sau circumstanțial) a genitivului, de atribut a dativului etc.

GENITIV s. n. (cf. lat. genitivus, fr. génitif): caz al substantivului (al patrulea în ordinea studierii, după dativ). Îi sunt proprii următoarele funcții sintactice: funcția de atribut (fundamentală), aflată cu întrebările al cui?, a cui?, ai cui?, ale cui? și care? („Albastrul șters al văzduhului topit apăsa greu peste pământ” – C. Hogaș; „Se poate zice că Mizilul este poarta Bărăganului” – I. L. Caragiale; „Ochii oamenilor sticlesc, chipurile sunt pământii” – Z. Stancu; „...el aduce corăbiilor catarguri și umple schelele Dunării de avuțiile codrilor depărtați” – A. Vlahuță); funcția de nume predicativ („Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău” – M. Eminescu); funcția de complement indirect aflată cu întrebările asupra cui?, contra cui?, împotriva cui? („Fulgerele adunat-au contra fulgerului care / În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ și mare” – M. Eminescu); funcția de complement circumstanțial: de loc („Deasupra unui zid / A pâlpâit un flutur cu aripi de fum” – O. Cazimir), de timp („Asupra iernii coboară la locuri largi” – M. Sadoveanu), de cauză („Din pricina alergăturilor zadarnice rămăsese în urmă cu munca câmpului” – L. Rebreanu), de instrument („Tu vei deveni cu ajutorul cărții atotputernic” – M. Eminescu), de concesie („Împotriva așteptărilor, nenea Iorgu nu sări de pe canapea” – Cezar Petrescu), de relație („Nu ne putem pronunța asupra acestei maxime” – N. Filimon), de condiție („În locul lui vodă, eu nici nu vă mai judecam” – Camil Petrescu), de opoziție („...se aude că în locul Anei am dus la lege pe sora ei” – Pavel Dan) și de excepție („...și asta dimineața înainte de ora șapte sau de la șapte seara până la miezul nopții, cu excepția zilei de duminică” – G. Călinescu). Ca atribut, g. are diferite valori în raport cu conținutul său, dintre care cele mai cunoscute sunt următoarele: valoarea de genitiv posesiv (valoare fundamentală, cu diverse nuanțe: „Diacul Radu își isprăvea istorisirea despre întâlnirea de la hanul lui Gorașcu Haramir” – M. Sadoveanu; „Luna trecuse de pe crestele Parângului peste pădurile întunecate” – Geo Bogza); valoarea de genitiv subiectiv („După plecarea măriei-sale, așezările de la Timiș rămaseră ca-ntr-o destindere leneșă” – M. Sadoveanu); valoarea de genitiv obiectiv („Irimia vânzătorul s-ar afla la Iași la curtea domnească, venit cu strângătorii haraciului” – M. Sadoveanu); valoarea de genitiv al termenului calificat („Nemărginirea firii... pătrundea adânc în sufletul învățătorului” – L. Rebreanu); valoarea de genitiv partitiv („Majoritatea colegilor terminaseră lucrarea”); valoarea de genitiv al denumirii („Abia cătră amiază ajunseră la apa Bistriței” – M. Sadoveanu); valoarea de genitiv al superlativului („Ieși la lumină frumoasa frumoaselor” – M. Sadoveanu).

GENITIVAL, -Ă adj. (< genitiv + suf. -al): în sintagmele articol genitival și atribut substantival genitival (v.).

GERUNZIU s. n. (< lat. gerundium, it. gerundio): mod al verbului (nepersonal, nepredicativ, simplu) care exprimă acțiunea în desfășurare sau încheiată sub forma unei caracteristici circumstanțiale. Este alcătuit din rădăcina verbului la care se adaugă sufixele gramaticale modale -ind sau -înd: citind, fugind, tăcând, trecând, cântând, zburdând etc. Poate avea următoarele funcții sintactice: subiect („Se aude strigând”), nume predicativ – rar („Rămase uitându-se la ea” – I. Slavici), atribut verbal („...au sărit în picioare, cu părul vâlvoi și cu inima bătând” – M. Sadoveanu), complement direct („Am auzit vorbind”), complement indirect („Nu s-au plictisit citind”), complement circumstanțial de mod, de timp, de cauză etc. („...fețele «pietricelelor» scânteiau de-ți luau ochii, jucând ca apele încrețite în talazuri mărunte” – Z. Stancu; „...și trântind la pământ satârul fuge printre mulțimea adunată împrejur” – N. Bălcescu; „Bătrânul, văzând bine că nu mai este chip..., trecu ușor colțul pânzei în celălalt bord al bărcii” – Jean Bart) și element predicativ suplimentar („...iar cățelandrul a prins a sări în jurul meu lătrând cu bucurie” – M. Sadoveanu). G. poate fi deci folosit fie independent de conjugare (ca unitate sintactică de sine stătătoare în cadrul propoziției – v. toate exemplele precedente), fie dependent de conjugare (ca element formativ în structura prezumtivului prezent: va fi cântând, să fi cântând, ar fi cântând).

GRUP s. n. (< fr. groupe, cf. it. gruppo): ansamblu de unități fonetice, morfologice sau sintactice, de același fel, reunite pe baza caracteristicilor (fizice, formale, funcționale) și alcătuind un tot. ◊ ~ consonantic: g. de consoane, ca de exemplu tl, str și șn în cuvintele atlas, strașnic și șnur. ◊ ~ vocalic: g. de vocale în hiat sau formând diftongi și triftongi, ca de exemplu ăi, eu, oe, oa și oai în cuvintele zurgălăi, euforie, poet, poartă, leoaică. ◊ ~ de sunete: g. de elemente ale vorbirii orale, care comportă o emisiune cu caracter muzical și care se concretizează în diftongi, triftongi și silabe, ca de exemplu -âi-, -oai-, stri- și -par în cuvintele pâine, tigroaică, strident și compar. ◊ ~ coordonativ (șir coordonativ): g. de cuvinte cu rol de părți de propoziție nepredicative, în relație de coordonare, nedependente sau dependente de un element regent, comun tuturor, sau regente față de un element subordonat tuturor, ca de exemplu mama și copiii, echipa noastră și echipa voastră, este limpede și bună, om tânăr și frumos, bărbat cu talent și cu experiență; tânăr fără experiență, dar cu talent, om tânăr, deci fără experiență; haine pentru bărbați, femei și copii; cărți și caiete noi; câteva caiete, cărți și maculatoare; depinde de pregătirea și voința omului; un om cam ursuz și zgârcit etc. ◊ ~ adjectival (GA): secvență în structura de suprafață (v.) reprezentată prin adjective care îndeplinesc funcția de atribut. ◊ ~ nominal (GN): secvență în structura de suprafață, reprezentată prin substantive. În cadrul lui se poate descrie și g. adjectival. Împreună cu g. verbal (v.) formează nucleul propoziției, îndeplinind funcțiile de subiect sau de obiect al propoziției. ◊ ~ verbal (GV): secvență în structura de suprafață, reprezentată prin verbele care îndeplinesc funcția de predicat. Împreună cu g. nominal (v.) formează nucleul propoziției. G. verbal reprezintă o parte a g. predicativ (v.). ◊ ~ predicativ (GP): secvență în structura de suprafață, reprezentată prin g. verbal la care se adaugă și elementele nepredicative care țin de el, cu funcție de obiect. ◊ ~ italic: g. de limbi vorbite de locuitorii antici ai Peninsulei Italice, în care intrau etrusca, falisca, latina, osca și umbriana (umbrica) – v.

INFINITIV s. n. (cf. lat. infinitivus „neterminat”, „nehotărât”, fr. infinitif): mod al verbului (nepersonal, nepredicativ, mixt) care exprimă acțiunea în chip general, abstract, nedeterminat. Este considerat forma-tip a verbului, la care se raportează celelalte forme din paradigma fiecărui verb. Are două timpuri: prezentul, alcătuit din radicalul verbului urmat de sufixele modale, caracteristice fiecărei conjugări (-a, -ea, -e, -i și -î), și precedat de morfemul segmental de origine prepozițională a (a cânta, a lucra, a tăcea, a face, a veni, a sosi, a coborî, a hotărî) și perfectul, alcătuit din i. prezent al verbului a fi, ca auxiliar morfologic, urmat de participiul verbului (a fi cântat, a fi lucrat, a fi tăcut, a fi făcut, a fi venit, a fi sosit, a fi coborât, a fi hotărât). ◊ ~ lung: formă a i. folosită în limba română veche sau în limba populară cu valoare verbală și devenită ulterior substantiv prin schimbarea valorii gramaticale (în limba română modernă), ca în exemplele „...cu cât veți îndemna a ceti pre acest letopisețu mai mult, cu atâta... veți fi mai învățați a dare răspunsurile la sfaturi” (I. Neculce); „... căci îmi era acum a scăpare de dânsul” (Ion Creangă); „Scăparea lor era lăstarul” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ scurt: formă a i. cu sens verbal, folosită dependent de conjugare, în structura viitorului I, a condițional-optativ-potențialului prezent și a imperativului negativ (voi învăța, aș petrece, nu vorbi) sau independent de conjugare, cu diferite funcții sintactice în cadrul propoziției, ca în exemplele „A munci este o datorie” – subiect; „Dorința noastră era de a reuși” – nume predicativ; „...vine vremea de a pricepe omul ce-i bine și ce-i rău” (Ion Creangă) – atribut verbal; „Și a vorbi de la dânsa am învățat” (idem) – complement direct; „Eu nu mă încumet a prinde pe hoți” (P. Ispirescu) – complement indirect; „Mihai cugetă... că împrejurarea cere neapărat vreo faptă eroică spre a descuraja pe turci și a îmbărbăta pe ai săi” (N. Bălcescu) – complement circumstanțial de scop; „...miile de păsărele... cântau... fără a se sfii de nimeni” (P. Ispirescu) – complement circumstanțial de mod; „Și chiar înainte de a-i fi deschis, au constatat două lucruri” (Fr. Munteanu) – complement circumstanțial de timp; „...mi-e teamă că, în loc de a avea un sprijin, aș avea o piedică” (L. Rebreanu) – complement circumstanțial opozițional etc.

INTERJECȚIE s. f. (cf. fr. interjection, lat. interjectio < inter „între” + iacere „a arunca”): parte de vorbire care sugerează stări fizice și psihice sau care evocă, prin imitare aproximativă, sunetele și zgomotele din natură. Este caracterizată prin lipsa conținutului noțional, prin conținut semantic suficient sau insuficient, prin lipsa flexiunii, prin posibilitatea (parțială) de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (predicat interjecțional, subiect, nume predicativ, atribut interjecțional, complement direct și complement circumstanțial de mod) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai i. iată, iacă și iacătă) sau prin lipsă de distribuție. ◊ ~ moștenită: i. transmisă în limba română, probabil, din româna comună (străromână) și din latină. Astfel: ah!, aho!, au!, boc!, balang!, bâr!, cea!, dang!, ehei!, fâș!, gâl!, hei!, jap!, leop!, oleoleo!, măi!, nea!, pleosc!, scârț!, tronc!, țac!, uf!, vâj!, zbrr!; vai!, zău! (zeu!) etc. ◊ ~ neologică: i. pătrunsă în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca de exemplu aleluia!, amin!, of! (oh!) – din v. sl.; aferim, aman, bre, haide, halal, haram – din turcă; bogdaproste, huideo, ia, iată, na – din bulgară; pașol, utiu – din rusă; țibă – din ucraineană; alo, aport, marș – din franceză; basta!, bravo! – din italiană și din franceză; stop! – din engleză prin filieră franceză. ◊ ~ formată din substantiv sau din verb prin conversiune: fa (fă) < fată; drace! < drace; doamne! < doamne etc.; păi < apoi; poftim! < poftim. ◊ ~ simplă: i. alcătuită dintr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu vai, of, na, bravo!, aho!, hăi!, pac!, trosc!, zdup! etc. ◊ ~ compusă: i. alcătuită din două sau mai multe unități de expresie (interjecții diferite), ca de exemplu balanga-langa!, cioc-boc!, haida-de!, hăp-șa!, hei-rup!, hodoronc-tronc!, șart-part!, tronca-tranca!, tropa-leopa!, trosc-pleosc! etc. ◊ ~ care sugerează o stare fizică sau o stare emoțională: a!, adio!, ah!, aha!, au!, brr!, bravo!, de!, ehe!, ei!, ha!, halal!, huo!, măre, o!, of!, ptii!, sâc!, uf!, ura!, vai! etc. ◊ ~ care sugerează o stare volițională: aho!, alo!, aport!, bâr!, bre!, cea!, dii!, fa, hai, hăis!, iată, marș!, măi!, na!, nani!, pardon!, poftim!, sst!, stop!, uite, zât! etc. ◊ ~ care evocă prin imitare aproximativă sunete și zgomote (onomatopee): boc!, bang!, behehe!, bâldâbâc!, buf!, câr!, clanț!, cotcodac!, cucurigu!, crau!, cucu!, gogălț!, groh!, ham!, haț!, hârști!, mâr!, oac!, pac!, pleosc!, sfârr!, teleap!, trop!, țâști!, zdronc! etc. ◊ ~ dependentă (regim, subordonată, determinantă): i. care intră în relație cu un element regent, îndeplinind pe lângă acesta o anumită funcție sintactică (nume predicativ, atribut interjecțional, complement direct, complement circumstanțial de mod), ca în exemplele „E vai de tine!”, „Era o iarnă... hehe!”, „Și am auzit odată oh!”, „Mergea lipa-lipa pe drum”. ◊ ~ regentă (determinată): i. de care depinde o anumită unitate sintactică (un nume predicativ, un complement direct, un complement circumstanțial de loc, de mod, de timp, sociativ, instrumental etc., un element predicativ suplimentar; o subordonată subiectivă, o subordonată predicativă, o subordonată completivă directă, o subordonată circumstanțială de timp, de cauză, de scop, de condiție etc. sau o subordonată predicativă suplimentară), ca de exemplu „Un mintean negru... cioareci la fel... o manta scurtă... cizme înalte: iată îmbrăcămintea sa” (Al. Odobescu); „Și într-o ramă iată o canava iubită” (D. Anghel); „Eu atunci haț! de sumanul moșneagului” (Ion Creangă); „Haide înainte!” (Th. Neculuță); „Asemenea cel mijlociu țuști iute sub chersin” (Ion Creangă); „Dar mai în desară, iaca și moș Vasile, cu vornicul și paznicul” (idem); „Și zvrr cu pravila cea mare după călugări” (idem); „Iacătă-ne teferi” (P. Ispirescu); „Ceea ce nu se știe, iată ce ne interesează acum!”, „Nouă ani din viața mea... iată ce reprezintă acest Dictionar” (I.-A. Candrea); „Și când să pun mâna pe dânsa, zbrr!” (Ion Creangă); „Ho!, Ho! că acu vezi pe dracu” (L. Rebreanu); „Hi, căluții tatei, să ne întoarcem cât mai degrabă acasă” (Ion Creangă); „...vai de sat, dacă n-or găsi ce caută” (M. Sadoveanu); „Eu așa am bătut găina și iacătă-o cum se ouă” (Ion Creangă). ◊ ~ independentă: i. cu valoarea unei propoziții independente neanalizabile, folosită ca răspuns la o propoziție interogativă („E adevărat ce spui? – Zău!”; „Și a primit? – Aș!) sau ca reprezentantă a stilului direct (Aa! S-a mirat prelung... domnul Dionisie” – M. Sadoveanu; „Unde te-a izbit, omule?... Aha!” – L. Rebreanu; „Ei, ce-a zis Codan?” – Camil Petrescu; „Oameni de la Dunăre și nu te pot îndruma! Halal!” – R. Tudoran; „Ura! măreț se-nalță-n vânt / Stindardul României” – G. Coșbuc; „Valeu! și unde-i balaurul, moș Nichifor?” – Ion Creangă; „Sst! ascultă, mămico... îl auzi?” – Cezar Petrescu). ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: i. care se combină, pe rând cu câte un singur termen, în cadrul aceleiași propoziții, ca de exemplu adio!, vai!, hai!, na!, uite, poci, trosc!, zvâc! etc. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: i. care se combină simultan cu doi termeni, întocmai ca o copulă în cadrul aceleiași propoziții, ca de exemplu iată, iacă (iaca) și iacătă. ◊ ~ specializată (specifică): i. cu folosire specifică, bazată pe un sens unic, fundamental, ca de exemplu adio! (regretul), aferim! (aprobarea), halal!, huo! (disprețul), hm! (îndoiala), sâc! (satisfacția), ura!, vivat! (entuziasmul, bucuria); alo!, haț!, haide!, mersi!, nani!, pardon!, stop!, bâr!, cea!, hăis!, marș!, odâr!, zât!; buf!, cotcodac!, pitpalac!, ham!, plici!, puf!, sforr!, țuști!, zvrr! etc. ◊ ~ cu valori multiple (nespecifică): i. cu mai multe folosiri, în funcție de contextele variate în care apare, ca de exemplu ah! (durere, milă, deznădejde, teamă, nostalgie, regret, ciudă, satisfacție, îngâmfare, dispreț, admirație, dorință fierbinte etc.), hei (regret, nemulțumire – adresare), mă (amenințare sau nemulțumire – adresare) etc. ◊ ~ copulă (copulativă): i. cu rol de copulă în structura unui predicat nominal sau în regenta unei subordonate predicative, ca de exemplu iată, iacă (iaca) și iacătă („Un creion, două caiete și șase manuale, iată conținutul servietei”; „Zile și nopți de trudă – iată ce înseamnă această lucrare!”). ◊ ~ predicativă: i. cu funcție de predicat interjecțional într-o propoziție, ca de exemplu haide, ho!, iată, na!, poftim!, uite! etc. („Atunci na! strigă Șerbu” – Em. Gârleanu; „Uite, așa am umblat și noi” – B. Șt. Delavrancea; „Mai bine ia-ți traista și hai la drum” – R. Tudoran; „Ho! nu mai înainta!”; „Poftim banii înapoi!” „Iată lișițele!”; ◊ ~ momentană: i. care sugerează o acțiune terminată, care durează foarte puțin, ca de exemplu bâldâbâc!, buf!, hârști!, haț!, jap!, jart!, leop!, marș!, na!, pac!, poc!, tranc!, trosc!, țac!, țâști!, țuști!, uite!, zdranc!, zdup!, zvâc! etc. ◊ ~ durativă: i. care sugerează o acțiune neterminată, care durează sau se prelungește în timp, ca de exemplu balang!, mârr!, morr!, fârr!, sforr!, văjj!, zbrr!, fâl-fâl, gogâlț-gogâlț, lipa-lipa, teleap-teleap, tic-tac, tipa-tipa etc. (Pentru clasificarea i. v. și criteriu).

INTEROGATIVĂ s. f. (< adj. interogativ, -ă, cf. lat. interrogativus, fr. interrogatif): propoziție întrebătoare; propoziție prin care se formulează o întrebare. Este marcată gramatical prin intonație interogativă, prin cuvinte interogative (cu care poate începe) – cum ar fi pronumele, adjectivele și adverbele interogative – și prin topica termenilor din structura ei (deosebită de aceea a enunțiativei), iar grafic prin semnul întrebării, care se așază la sfârșit. Are aspectul unei propoziții independente sau regente. ◊ ~ propriu-zisă (reală): i. care cere un răspuns (o informație cu privire la o acțiune, la un autor, la un obiect sau la o circumstanță necunoscută, considerată ca reală). Se construiește cu indicativul și poate avea aspectul unei propoziții independente sau al unei propoziții regente principale în cadrul frazei: „Să mă încred în voi?” (C. Negruzzi); „Darie, ce armă vei făuri tu pentru această bătălie?” (Z. Stancu); „Ce spui tu, străine?” (D. Bolintineanu); „Unde sunt părinții voștri?” (B. Șt. Delavrancea); „De ce trebuie să intrăm în Cetate la Suceava noaptea?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ totală: i. care cuprinde o întrebare referitoare la predicat. Ea cere în răspuns un adverb de afirmație sau de negație: „N-o să aluneci cu el, mă?” (I. L. Caragiale); „Adeveritu-s-au vorbele mele?” (Ion Creangă); „Au ieșit cu oile la păscut?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ parțială: i. care cuprinde o întrebare referitoare la altă parte de propoziție decât predicatul (subiect, atribut, complement). Ea cere în răspuns partea de propoziție la care se referă întrebarea: „De dreapta cui ascultă el, / Din leu turbat făcându-l miel?” (G. Coșbuc); „Dar mai întâi care va fi chipul de răscumpărare adoptat de această lege?” (M. Kogălniceanu); „Dar de ce întrebi de el?” (M. Preda); „Unde ai să ajungi cu inima asta a ta?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ directă: i. care cuprinde o întrebare adresată direct interlocutorului și care cere obligatoriu un răspuns. Astfel: „Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?” (M. Eminescu); „Poți opri vântul, apa și gurile oamenilor?” (Ion Creangă); ◊ ~ indirectă: i. prin care vorbitorul reproduce o întrebare sub forma unei subordonate ce depinde de un termen regent cu sens de informare (i. este introdusă în acest caz printr-o conjuncție sau printr-un pronume, adjectiv sau adverb interogativ-relativ). Astfel: „Mam’mare... îl întreabă dacă-l mai doare nasul” (I. L. Caragiale); „Nu se poate ști cine a tras manivela” (idem); „Să-mi răspunzi când a plecat măria-sa Alexăndrel” (M. Sadoveanu). ◊ ~ retorică (falsă): i. care nu cere un răspuns (întrebarea pusă prin acest fel de i. este echivalentă de fapt cu o constatare și subliniază un adevăr incontestabil). Astfel: „Au doară nu mi-ați jurat și mie credință?... Nu m-ați ales voi?” (C. Negruzzi); „Și iar lua mama nănașa din coardă, și iar ne jnăpăia, dar noi parcă bindiseam de asta?” (Ion Creangă); „De ce m-ați dus de lângă voi? / De ce m-ați dus de-acasă?” (O. Goga). ◊ ~ optativă: i. care cere un răspuns, o informație cu privire la o dorință. Se construiește cu modul optativ sau (mai rar) cu modul conjunctiv (perfect), ca de exemplu „Tu așa ai face?” (M. Sadoveanu); „Cum? Să fi rămas acasă?”. ◊ ~ dubitativă: i. prin care se exprimă îndoiala vorbitorului cu privire la ceva. Se construiește cu modul prezumtiv sau cu modul conjunctiv: „Mihai, oare să fi existând strigoi?” (D. Zamfirescu); „Acesta să fie Potcoavă?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ potențială: i. prin care se exprimă ideea de posibilitate în legătură cu un anumit fapt. Se construiește cu modul conjunctiv sau cu modul optativ: „Ce să facem dom’ perceptor?” (L. Rebreanu); „Ce ai zice când ți-ar strica cineva somnul?” (Ion Creangă). ◊ ~ imperativă: i. prin care se exprimă, în mod indirect, o poruncă, o rugăminte, un îndemn etc. Se construiește cu modul indicativ și are aspect negativ: „De ce nu-mi dai odată cartea?” (= Dă-mi odată cartea!). ◊ ~ neafectivă (neexclamativă): i. care nu indude și atitudinea afectivă a vorbitorului (v. în acest sens marea majoritate a exemplelor date la categoriile de i. de mai sus). ◊ ~ afectivă (exclamativă): i. care include și atitudinea afectivă a vorbitorului, ca de exemplu „Adică să fiu eu în adevăr stăpânitorul credincioșilor?!” (I. L. Caragiale); „Să-i dea mămițica lăptic băiatului?!” (idem); „Cum?... S-o omoare și pe asta după ce-a asuprit două femei?!” (M. Sadoveanu); „Aveam o piele-n pod, de miel, / Doar nu veți fi vândut-o?!” (G. Coșbuc).

MORFEM s. n. (< fr. morphème, cf. gr. morphe „formă”): 1. (în concepția tradițională) element lingvistic cu ajutorul căruia se formează un nou cuvânt, o nouă formă flexionară sau o nouă unitate morfologică (prefixele, sufixele lexicale și gramaticale, verbele auxiliare morfologice, prepozițiile a și de, conjuncția să), care ajută la exprimarea unei anumite categorii gramaticale sau unități sintactice (desinențele, sufixele gramaticale, alternanțele fonetice, prepoziția pe, adverbele și locuțiunile adverbiale din structura comparației, verbele auxiliare sintactice sau copulative), care ajută la realizarea flexiunii cuvintelor (articolele) sau care poate avea, în anumite condiții, rol gramatical de diferențiere (accentul). 2. (în concepția modernă) unitate de expresie minimă, de ordin morfologic, rezultată din descompunerea fluxului sonor al cuvintelor, prin analiză, și alcătuită dintr-unul sau mai multe foneme perfect delimitate și asociate cu o semnificație de ordin gramatical care-i dă caracter de semn lingvistic. Ca unitate minimală de expresie, m. se opune cuvântului (care e, în general, analizabil în m.), iar ca unitate minimală cu sens (gramatical) se opune atât fonemului, cât și grupului de foneme (silabei), ambele lipsite de sens și componente ale m. M. constituie obiectul de studiu al morfologiei. În concepția lingvistului francez André Martinet, m. este un monem (v.) cu sens (gramatical) al cărui loc este în gramatică și nu în dicționar. ◊ ~ segmental: m. format dintr-un segment fonic, de exemplu prefixele, sufixele, desinențele, articolele, verbele auxiliare morfologice, verbele auxiliare sintactice (copulative), adverbele și locuțiunile adverbiale din structura comparației la adjective și adverbe, fosta prepoziție a din structura infinitivului, fosta prepoziție de din structura supinului, fosta conjuncție să din structura conjunctivului, prepoziția pe de la acuzativul nume de persoană etc. ◊ ~ suprasegmental: m. nereprezentat prin morfem fonic, dar însoțitor obligatoriu al unui asemenea segment, ca de exemplu intonația (care imprimă secvenței cu care se asociază ideea de enunțare sau de întrebare, idei marcate în scris prin punct și, respectiv, prin semnul întrebării) și accentul (care rezolvă omonimia dintre două segmente ce reprezintă aceeași persoană, dar timpuri diferite, la verbele de conjugarea I). Intonația și accentul diferențiază, ca m., vocativul de nominativ și de dativ și imperativul de prezentul indicativului. ◊ ~ independent: m. care poate apărea și singur, sub aspectul unui cuvânt de sine stătător, nu numai în combinație cu un m. dependent, ca de exemplu șal, copil, cânt și face din cuvintele șaluri, copilaș, cântă și reface etc. ◊ ~ dependent: m. care nu poate apărea singur, sub forma unui cuvânt de sine stătător, ci numai în combinație cu un m. independent, ca de exemplu -uri, desinență de plural neutru din șaluri; -aș, sufix lexical diminutival din copilaș; -ă, desinență de persoana a III-a din cântă; re-, prefix din reface etc. ◊ ~ continuu: m. alcătuit dintr-o succesiune neîntreruptă de foneme, ca de exemplu toate m. independente și dependente (v. mai sus). ◊ ~ discontinuu: m. alcătuit dintr-o succesiune întreruptă sau repetată de foneme, ca de exemplu a... a final în a admira (m. de structură, element formant al infinitivului prezent + m. de flexiune, sufix al infinitivului la conjugarea I); ă... ă în lună plină (m. repetat ce ilustrează acordul dintre adjectivul atribut și substantiv) etc. ◊ ~ lexical: m. care ajută la realizarea unor cuvinte noi, în calitate de cuvânt de bază, de m. independent sau în calitate de element auxiliar, de m. dependent derivativ (de prefix sau sufix lexical) în aceste cuvinte, ca de exemplu copil și -aș, -andru, -iță și -ărie din copilaș, copilandru, copiliță și copilărie; pod și -eț, -ișcă, -uț, -ar și -i din podeț, podișcă, poduț, podar și podi; face, re- și pre- din reface și preface etc. ◊ ~ gramatical: m. care ajută la evidențierea unei categorii gramaticale (genul, numărul, cazul, persoana, modul sau timpul). Este un m. dependent și se prezintă sub forma unei desinențe sau a unui sufix. ◊ ~ nominal: m. gramatical care ajută la evidențierea categoriilor gramaticale de gen, de număr și de caz la substantive și pronume, ca de exemplu desinența -e din (unei) case, plase, cascade; desinența -ei din acestei(a), fiecărei(a), cărei(a); desinența -ui din acestui(a), fiecărui(a), cărui(a), nimănui(a) etc. ◊ ~ verbal: m. gramatical care ajută la evidențierea categoriilor gramaticale de persoană și de număr sau de timp și de mod la verbe. Astfel, desinența -m din cântam și cântasem precizează persoana I, numărul singular, la imperfect și mai mult ca perfect; sufixul -a- din cântam și coboram precizează timpul imperfect; sufixul -ând din cântând și coborând precizează modul gerunziu; sufixele -ez, -esc și -ăsc din lucrez, zugrăvesc și hotărăsc precizează timpul prezent al modului indicativ etc. ◊ ~ zero: m. gramatical care ajută la evidențierea categoriilor gramaticale de număr (la nume și verbe), de persoană și de timp (la verbe). Astfel, desinența zero (_) evidențiază singularul în formele balon/_, teren/_ și alerg/_, luate în comparație cu baloan/e, teren/uri și alergă/m și persoana I în forma merg/_, luată în comparație cu merg/i și merg/e; sufixul zero (_) evidențiază timpul prezent în forma cânt/_, luată în comparație cu forma cânt/a/m care include sufixul temporal -a-. ◊ ~ omonim: m. gramatical care dispune de o expresie identică cu aceea a altui m. gramatical, dar de un conținut sau de o semnificație cu totul diferite. Astfel, desinența -ă din (el) ceartă este omonimă cu desinența -ă din substantivul ceartă, dar în primul caz ea se opune desinențelor zero (_) și -i din cert/_, cerți/, marcând persoana a III-a, iar în al doilea caz desinenței -uri din cert/uri, marcând numărul singular; primul sufix -se, din forma verbală de mai mult ca perfect spusese, reprezintă sufixul temporal al perfectului, în timp ce al doilea -se, sufixul temporal al mai mult ca perfectului etc. ◊ ~ sintetic: m. care face corp comun cu unitatea lexico-gramaticală la care se atașează, pentru a putea exprima o anumită semnificație gramaticală (desinențele și sufixele gramaticale) sau lexicală (prefixele și sufixele lexicale). ◊ ~ analitic: m. care nu face corp comun cu termenul la care se atașează, pentru a putea forma o unitate gramaticală determinată (prepoziția de din structura supinului,^[1] conjuncția să din structura conjunctivului, verbele auxiliare morfologice din structura timpurilor și a modurilor compuse din diatezele activă și reflexivă sau a diatezei pasive, adverbele și locuțiunile adverbiale din structura comparației, verbele auxiliare sintactice din structura predicatelor nominale) sau pentru a putea exprima o anumită semnificație gramaticală (prepoziția pe de la acuzativul persoanei). modificată

MULTIPLU, -LĂ adj. (< fr. multiple, it. multiplo, cf. lat. multiplex): în sintagmele apoziție multiplă, atribut multiplu, complement multiplu, dependență multiplă, determinare multiplă, element predicativ suplimentar multiplu, forme multiple, nume predicativ multiplu, parte de propoziție multiplă, predicație multiplă, subiect multiplu și subordonare multiplă (v.).

NUANȚĂ s. f. (cf. fr. nuance): valoare, varietate, aspect pe care-l poate îmbrăca, în anumite condiții, o parte secundară de propoziție sau o propoziție subordonată, datorită elementelor introductive, datorită conținutului lexical și felului de formare a termenilor prin care sunt exprimate sau pe care îi determină, sau datorită topicii acestor unități etc. Se poate vorbi astfel despre o n. lexicală sau despre o n. gramaticală ce poate caracteriza, la un moment dat, o anumită unitate sintactică: la atributul adjectival se discută, de exemplu, despre mai multe n. lexicale (calitatea, cantitatea, acțiunea, relația, originea, locul, timpul, materia, destinația) și gramaticale (posesia – dependența, apartenența; subiectul, obiectul); la atributul substantival în genitiv se vorbește despre mai multe n. lexicale (materia, conținutul, originea, calitatea, locul, timpul) și gramaticale (posesia – dependența, apartenența; subiectul, obiectul, denumirea, scopul, termenul calificat, termenul comparat, superlativul); la atributul pronominal în genitiv se vorbește despre mai multe n. gramaticale (posesia – posesorul, obiectul posedat, dependența, apartenența; subiectul, obiectul); la atributul substantival în dativ se discută despre mai multe n. lexicale (filiația, vecinătatea, prietenia, dușmănia) și gramaticale (obiectul, scopul); la atributul pronominal în dativ se vorbește despre mai multe n. gramaticale (posesia – posesorul, apartenența, dependența; subiectul, obiectul); la atributul substantival în acuzativ se discută despre mai multe n. lexicale (materia, calitatea, conținutul, originea, măsura, timpul, locul) și gramaticale (posesia – posesorul, obiectul posedat, dependența, apartenența; subiectul, obiectul, partitivul, relația, denumirea, scopul, comparația, termenul calificat, termenul numărat, superlativul); la atributul pronominal în acuzativ se vorbește despre mai multe n. gramaticale (obiectul, posesia, dependența, partitivul, comparația, termenul calificat); la atributul substantival apozițional despre mai multe n. lexicale (numele, profesia, naționalitatea, provincia de origine, însușirea) și gramaticale (obiectul, termenul determinat); la atributul circumstanțial despre n. lexicale (timpul, cauza, condiția și concesia); la complemente despre n. lexicale (la complementul direct: măsura; la complementul indirect: locul și condiția; la complementul de agent: cauza și instrumentul; la circumstanțialul de loc: modul, atribuirea și excepția; la circumstanțialul de timp: locul, modul, instrumentul, cauza, asocierea; la circumstanțialul de cauză: atribuirea, modul și timpul; la circumstanțialul de scop: atribuirea; la circumstanțialul de mod: locul; la circumstanțialul instrumental: modul; la circumstanțialul condițional: instrumentul, asocierea, modul și timpul; la circumstanțialul sociativ: instrumentul și modul; la circumstanțialul de relație: atribuirea și timpul; la circumstanțialul de excepție: modul; la circumstanțialul opozițional: locul; la circumstanțialul cumulativ: asocierea); la elementul predicativ suplimentar despre n. lexicale (modul, determinarea atributivă); la subordonate despre mai multe n. lexicale (la completiva indirectă: obiectul direct și condiția; la circumstanțiala de loc: modul; la circumstanțiala de mod: obiectul direct; la circumstanțiala de timp: condiția; la circumstanțiala de cauză: obiectul indirect, timpul și condiția; la circumstanțiala condițională: obiectul indirect și timpul; la circumstanțiala finală: obiectul indirect; la circumstanțiala consecutivă: timpul; la circumstanțiala concesivă: timpul; la circumstanțiala opozițională: comparația; la circumstanțiala de excepție: cumulul și modul). Nuanțele sunt deci „coloraturi”, valori secundare ale valorilor fundamentale ce caracterizează diversele unități sintactice din propoziție și din frază, motiv pentru care nu este recomandabil (pentru evitarea disoluției definițiilor și a îngreunării acestora) ca ele să figureze pe același plan în denumirea acestora (ca de exemplu: atribut subiectiv, obiectiv, final, temporal, cauzal, condițional, concesiv etc.; complement indirect condițional, complement de agent cauzal sau instrumental etc.; completivă indirectă condițională, cauzală condiționată etc.) așa cum le găsim în unele lucrări de gramatică și culegeri de exerciții.

NUMERAL, -Ă adj. (< numeral, cf. fr. numéral, lat. numeralis): în sintagmele atribut numeral, formă numerală și perifrază numerală (v.).

NUMERAL s. n. (< cf. fr. numéral, lat. numeralis): parte de vorbire care exprimă, sub diverse aspecte, un număr abstract, un număr concret sau ordinea numerică a obiectelor sau a acțiunilor, în spațiu și în timp. Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune după gen și caz (parțial sintetică, în majoritatea cazurilor analitică) și prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice (atribut – funcție de bază; subiect, nume predicativ, complement direct, complement indirect, complement de agent, complement circumstanțial, apoziție și element predicativ suplimentar). Ca însoțitor al substantivului se acomodează uneori după acesta în privința genului și a cazului. ◊ ~ mostenit: n. transmis în limba română din latină, ca de exemplu unu(l) – una (un – o), doi – două, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt, nouă, zece, mie, întâi. ◊ ~ împrumutat: n. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în epoci diferite, ca de exemplu milion, miliard, bilion, trilion, secund (< fr.), prim, ultim (< lat.). ◊ ~ format pe terenul limbii române, prin compunere, din n. moștenite și cele împrumutate + prepoziții, conjuncții, articole posesive, articole hotărâte enclitice și particula -a (aceasta numai la forma de masculin), ca de exemplu unsprezece, doisprezece, treisprezece... douăzeci, treizeci, patruzeci... cincizeci și unu, cincizeci și doi etc.; al doilea – a doua, al treilea – a treia, al patrulea – a patra etc. ◊ ~ simplu: n. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu unu(l) – una, doi – două, zece, mie, sută, milion etc. ◊ ~ compus: n. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie, ca de exemplu unsprezece, patruzeci, șaizeci și opt, al zecelea – a zecea etc. ◊ ~ cardinal: n. care exprimă un număr abstract sau un număr concret și care corespunde contextelor diagnostice de tipul câți?, câte?. Astfel: unu(l) – una, doi – două, trei, patru... unsprezece, doisprezece, treisprezece... douăzeci și unu, douăzeci și doi etc.; trei prieteni, șase bărci, nouă ore, treizeci și cinci de luptători etc. ◊ ~ ordinal: n. care exprimă ordinea numerică a obiectelor sau a acțiunilor în spațiu și în timp și care corespunde contextelor diagnostice de tipul al câtelea?, a câta?. Astfel: al doilea (rând), a doua (încercare), al treilea (cerc,), a treia (mașină), al o sută douăzeci și unulea (stâlp), a o sută douăzeci și una (cerere) etc. ◊ ~ colectiv: n. care exprimă ideea de însoțire, de grupare a obiectelor în spațiu și în timp. Este format pe terenul limbii române din n. cardinal precedat de morfemul tus- (< adjectivul pronominal nehotărât toți): tustrei, tuspatru, tuscinci, tusșase etc. Există și forme de n. colectiv moștenite din latină: amândoi – amândouă. ◊ ~ fracționar (partitiv): n. care exprimă o parte sau o fracțiune dintr-un întreg sau dintr-un grup unitar de obiecte. Este format pe terenul limbii române din n. cardinal urmat de sufixul -ime. Astfel: doime, treime, pătrime, cincime, șesime etc. ◊ ~ multiplicativ: n. care exprimă o creștere cantitativă, proporțională și precisă (prin înmulțire) a unei forțe, a unei puteri, a unui efort, a unui câștig etc. sau a unei acțiuni. Este format pe terenul limbii române din participiile reale sau aparente, cu sufixul -it, ale unor verbe de conjugarea a IV-a (formate, la rândul lor, din n. cardinale precedate de prefixul în- și urmate de sufixul -i): îndoit, -ă; întreit, -ă; încincit, -ă: înșesit, -ă; înșeptit, -ă; înzecit, -ă; însutit, -ă; înmiit, -ă etc. ◊ ~ distributiv: n. care exprimă repartizarea precisă a obiectelor în spațiu și în timp, pe grupe egale. Este format pe terenul limbii române din n. cardinal precedat de adverbul câte: câte unu(l), câte una, câte doi, câte două, câte trei, câte patru, câte cinci etc. ◊ ~ adverbial: n. care arată de câte ori se îndeplinește precis o acțiune sau de câte ori însușirea (sau caracteristica) exprimată de un adjectiv (sau de un adverb) este superioară sau inferioară altei însușiri (sau caracteristici). Este format pe terenul limbii române din n. cardinal precedat de prepoziția de și urmat de substantivul ori (forma de plural în raport cu oară), de la doi înainte: o dată, de două ori, de trei ori, de patru ori, de cinci ori, de șase ori etc. (Pentru clasificarea n. v. criteriu).

ORDINE s. f. (cf. lat. ordo, -inis, it. ordine): înșiruire după anumite reguli; organizare în raport cu anumite cerințe. Se vorbește astfel despre o. părților de propoziție în cadrul propoziției (subiect + predicat sau subiect + atribut + predicat + complement – într-o o. obișnuită; predicat + subiect sau predicat + complement + subiect + atribut – într-o o. neobișnuită), despre o. propozițiilor în frază (propoziție principală + propoziție secundară – într-o o. obișnuită; propoziție secundară + propoziție principală sau propoziție secundară + propoziție principală + propoziție secundară – într-o o. neobișnuită). ◊ ~ alfabetică: înșiruire în conformitate cu literele alfabetului (a, b, c etc.) – alb, bun, cald etc. ◊ ~ liberă: așezare a părților de propoziție în propoziție sau a propozițiilor în frază în o. dorită de vorbitor sau de scriitor, la libera lor alegere, în raport cu preferințele și intențiile lor. ◊ ~ fixă: așezare a părților de propoziție în propoziție sau a propozițiilor în frază, într-o o. strictă, obligatorie, impusă de o normă gramaticală, de o exigență a limbii literare (v. și topică).

PARALELISM s. n. (< fr. parallelisme, cf. it. parallelismo, gr. parallelismos < para „lângă” + allelos „unul cu altul”): corespondență între două unități sintactice luate în comparație. Se vorbește astfel de p. sintactic (aproape perfect) dintre părțile de propoziție și propozițiile subordonate (subiect – subiectivă, nume predicativ – predicativă, atribut – atributivă, complement necircumstanțial – completivă necircumstanțială, complement circumstanțial – completivă circumstanțială, element predicativ suplimentar – predicativă suplimentară). v. și corespondență.

PARTE DE PROPOZIȚIE s. f. + prep. + s. f. (cf. lat. partem + lat. de + fr. proposition, lat. propositio): cuvânt sau grup de cuvinte din alcătuirea unei propoziții, care poate fi identificat ca unitate sintactică aparte după funcția specifică îndeplinită în cadrul propoziției. Sunt considerate p.d.p. în limba română: subiectul, predicatul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar și apoziția. ◊ ~ principală: p.d.p. care constituie, în mod obișnuit, minimul necesar pentru realizarea unei propoziții, centrul de organizare al acesteia. Sunt considerate p.d.p. principale: subiectul și predicatul. ◊ ~ secundară: p.d.p. care se grupează în jurul p.d.p. principale, completându-le înțelesul. Sunt considerate p.d.p. secundare: atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar. ◊ ~ independentă: p.d.p. care nu depinde sintactic de nici o altă unitate de această natură, care nu e subordonată niciodată unui element regent; p.d.p. care poate exista în cadrul propoziției fără ajutorul alteia, putându-se afla cu aceasta cel mult într-un raport de inerență (de interdependență). Sunt considerate p.d.p. independente: subiectul și predicatul. ◊ ~ dependentă (subordonată): p.d.p. care depinde sintactic de o altă unitate gramaticală (privită din punct de vedere morfologic), de un element regent; p.d.p. care nu poate exista în cadrul propoziției independent de acest regent. Sunt considerate p.d.p. dependente: atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar. ◊ ~ coordonată: p.d.p. care se află într-un raport de coordonare cu o altă unitate de același fel (indiferent de nuanță, de aspect, de varietate). Pot fi coordonate: subiectul cu subiectul, predicatul cu predicatul (în acest caz, este vorba de fapt de o coordonare între două propoziții, de propoziții coordonate – v. și coordonare), atributul cu atributul, complementul cu complementul, elementul predicativ suplimentar cu elementul predicativ suplimentar (în mod excepțional pot exista în raport de coordonare și două părți de propoziție diferite: un atribut circumstanțial cu un complement circumstanțial, un element predicativ suplimentar cu un complement circumstanțial). v. și coordonare. ◊ ~ intercalată: p.d.p. așezată într-un loc neobișnuit între alte unități sintactice, în cadrul aceleiași propoziții sau într-o altă propoziție (în acest caz poate fi sau nu despărțită prin virgulă de restul comunicării). Pot fi intercalate numai părțile secundare de propoziție: atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar (în mod excepțional, poate fi intercalat și predicatul însoțit de complemente între componentele subiectului multiplu). v. și intercalare. ◊ ~ simplă: p.d.p. alcătuită dintr-o parte de vorbire cu funcție sintactică determinată. Pot fi p.d.p. simple: subiectul, predicatul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar și apoziția (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ complexă: p.d.p. alcătuită dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire, de exclusivitate sau de aproximație. Pot fi p.d.p. complexe: subiectul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar și apoziția (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ multiplă: p.d.p. exprimată prin două sau mai multe părți de vorbire cu aceeași funcție sintactică, aflate în raport de coordonare. Pot fi p.d.p. multiple: subiectul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar și apoziția (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ dezvoltată: p.d.p. alcătuită dintr-o construcție infinitivală relativă (subiectivă sau obiectivă), dintr-o construcție nominală infinitivală sau de supin, dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, dintr-un substantiv și un numeral cardinal etc. Pot fi p.d.p. dezvoltate: subiectul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar și apoziția (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ anticipată: p.d.p. exprimată prin intermediul formelor pronominale personale, înaintea părților de vorbire care îndeplinesc această funcție. Pot fi p.d.p. anticipate: subiectul, complementul direct și complementul indirect (v. fiecare din aceste unități sintactice). ◊ ~ reluată: p.d.p. exprimată prin intermediul formelor pronominale personale, după părțile de vorbire care îndeplinesc această funcție. Pot fi p.d.p. reluate: subiectul, complementul direct și complementul indirect (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ cu aspect pozitiv (pozitivă): p.d.p. neînsoțită de negația nu sau de prepoziția cu rol de negare fără. Pot fi p.d.p. cu aspect pozitiv: subiectul, predicatul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ cu aspect negativ (negativă): p.d.p. însoțită de negația nu sau de prepoziția cu rol de negare fără. Pot fi p.d.p. cu aspect negativ: subiectul, predicatul, atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). Pentru clasificarea p.d.p. v. criteriu.

PARTE DE VORBIRE s. f. + prep. + s. f. (cf. lat. partem + lat. de + vorbi < vorbă + suf. -i): clasă de cuvinte grupate după sensul lor lexical general și după caracteristicile lor morfologice și sintactice. Cuvintele din limba română au fost clasificate de gramatica tradițională în zece p.d.v.: substantiv, articol, adjectiv, numeral, pronume, verb, adverb, interjecție, prepoziție și conjuncție. Cercetările moderne și actuale au arătat însă clar rolul de instrument gramatical al articolului (element lipsit de sens lexical și de funcție sintactică de parte de propoziție), unii dintre lingviști scoțându-l din rândul p.d.v. Același lucru s-a spus și despre prepoziție și conjuncție, datorită abstractizării și gramaticalizării lor: și ele sunt tot instrumente gramaticale. Deși se opun p.d.v. cu sens lexical și cu funcție sintactică (substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția) prin abstractizarea și gramaticalizarea lor, cei mai mulți lingviști le consideră totuși, în continuare, p.d.v. cu caracteristici distincte în cadrul celor zece unități morfologice stabilite de gramatica tradițională. ◊ ~ moștenită: p.d.v. rămasă într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat pentru a da naștere unei limbi noi. Astfel: articolele -l, -a, un, o, al, a, ai, ale etc.; substantivele casă, frate etc.; adjectivele bun, dulce etc.; numeralele trei, zece etc.; pronumele eu, (al) meu, se, acesta, cine, altul, nimeni etc.; verbele cânta, avea, vrea, fi etc.; adverbele afară, atunci etc.; interjecțiile vai, zău etc.; prepozițiile către, cu, de etc.; conjuncțiile că, însă, să, și etc. (toate din latină); barză, mânz, aprig, sterp, cruța, răbda, pururi etc. (din substrat). ◊ ~ împrumutată: p.d.v. luată dintr-o limbă străină. Astfel: muncă, mândru, razna, of (< v. slavă); grădină, bolnav, zvârli, ba, da, iată (< slavii de sud); boroană, pașol, țibă (< slavii de nord-est); oraș, viclean, cheltui, musai (< maghiară); basma, murdar, tiptil, halal (< turcă); dascăl, nostim, vopsi, agale (< neogreacă); cartof, fain, absolvi (< germană); bravo!, basta!, adio! (< italiană); algebră, dinamic, milion, explica, marș!, ura!, contra, or (< franceză); prim, ultim (< latină) etc. ◊ ~ formată pe terenul limbii române prin fonetică sintactică, derivare, compunere și conversiune, din elemente moștenite sau împrumutate: cel, cea, cei, cele (< pronumele demonstrative); frumusețe (< frumos + suf. -ețe), bună-cuviință, rănitul; cenușiu (< cenușă + suf. -iu), binevoitor (< bine + voitor), vestit; treisprezece (< trei + spre + zece), douăzeci și unu, al zecelea (< al + zece + le + a); dânsul (< de + însu + l), dumneata (< domnia + ta), însumi (< însu + mi), același (< acela + și), cel ce, oricare (< ori + care), nici unul; desface (< des + face), binevoi (< bine + voi); orbește (< orb + suf. -ește), morțiș (< mort + suf. -iș), pesemne (< pe + semne), nicidecum (< nici + de + cum), deschis, poate; aha!, pleosc!, trosc!, zdup!, doamne!; înspre (< în + spre), de pe lângă; căci (< că + ce), fiindcă (< fiind + că), ca să etc. ◊ ~ cu conținut noțional determinat (concret sau abstract: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul și adverbul): patrie, devotat, ei, dânsele, opt, al doilea, lucra, aici etc. ◊ ~ fără conținut noțional determinat (articolul, prepoziția, conjuncția și interjecția): de, la, să, că, eh!, paf!, zvâc! etc. ◊ ~ cu sens lexical determinat (concret sau abstract: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul și adverbul): soldat, viteaz, noi, dânșii, zece, al zecelea, lupta, acolo etc. ◊ ~ fără sens lexical determinat (articolul, prepoziția, conjuncția și interjecția): de, cu, să, că, aha!, bruh!, deh! etc. ◊ ~ concretă: p.d.v. cu conținut reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu nuc, soră, roșu, violet, acru, sărat, trăzni, fluiera, pocni, repede, zvrr! etc. ◊ ~ abstractă: p.d.v. cu conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu -l, -a, un, o, cel, cea, al, a; demnitate, pricepere, dreptate; isteț, înțelegător, inteligent; trei, cinci, șapte; noi, tu, acesta, fiecare; avea, crea, fi, gândi; mai, atât, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ simplă: p.d.v. alcătuită dintr-un singur element formant, dintr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu -l, -a, un, o, cel, cea, al, a, munte, verde, voi, care, șase, merge, cum, ah!, cu, să etc. ◊ ~ compusă: p.d.v. alcătuită din două sau mai multe elemente formante sau unități de expresie distincte, ca de exemplu bunăvoință (< bună + voință), gura-leului, floare de colț, galben-închis, nord-american, macedoromân (< macedo + român), treizeci (< trei + zeci), însuși (< însu + și), acestălalt (< acest + alalt), cel ce, oricine (< ori + cine), nici unul, binevoi (< bine + voi), astăzi (< astă + zi), înspre (< în + spre), ci și etc. ◊ ~ flexibilă: p.d.v. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale (articolul, substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul). Astfel: o masă, unei mese; o fată harnică, unei fete harnice; un(ul) – unui(a), o (una) – unei(a); eu, mie, pe mine; cânt, cânți, cântă etc. ◊ ~ neflexibilă: p.d.v. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale (adverbul, interjecția, prepoziția și conjuncția). Astfel: oriunde, oricând, oricum; vai!, bravo!; sub, peste; însă, că, să, deși etc. ◊ ~ cu funcție sintactică determinată, în cadrul propoziției (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție): substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică determinată în cadrul propoziției: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ incidentă: p.d.v. intercalată între virgule, fără legătură sintactică cu celelalte și, deci, fără funcție sintactică în cadrul propoziției, ca în exemplele „Nu s-a oprit, desigur, în acel loc”; „Avea pentru asta, firește, un motiv în plus”. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: p.d.v. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu, pe rând, cu câte un singur termen: articolul, substantivul, majoritatea adjectivelor, numeralul, majoritatea pronumelor, majoritatea verbelor, majoritatea adverbelor și unele interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: p.d.v. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu, simultan cu doi termeni: adjectivele pronominale relative, pronumele relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și câteva interjecții-copule (iată, iacă și iacătă). v. și cuvânt, iar pentru clasificarea p.d.v. – criteriu.

PARTICIPIU s. n. (cf. lat. participium, it. participio, fr. participe): mod al verbului (nepersonal, nepredicativ, simplu) care exprimă acțiunea suferită de un obiect, acțiune concepută ca un rezultat, ca o expresie a stării obiectului, ca o însușire statică a acestuia. Prin natura sa ține deci și de verb, dar și de adjectiv, unele caracteristici ale sale coincizând total sau parțial cu cele ate verbului sau cu cele ale adjectivului (uneori, cele două tipuri de caracteristici coexistă). Este alcătuit din radicalul verbului + sufixele gramaticale modale -s sau t: spus, zis, cântat, lucrat, avut, trecut, venit, sosit, coborât, hotărât etc. Poate avea următoarele funcții sintactice: atribut verbal (atunci când își păstrează sensul verbal și poate avea determinări) sau atribut circumstanțial (atunci când își păstrează sensul verbal și se află înaintea subiectului și a predicatului): „Copitele potcovite ale tuspatru picioarelor sale... scăpărau în toate părțile” (C. Hogaș); „...și se informase despre aspra-i cercetare făcută în lipsă-i...” (N. Filimon); „Privit pe hartă, Siretul pare un copac uriaș”; complement circumstanțial de cauză precedat de prepoziția de: „Carul gemea de încărcat”; element predicativ suplimentar: „...buzduganul... sta așezat de-a dreapta bolnavului” (C. Negruzzi). P. poate fi deci folosit fie independent de conjugare (ca unitate sintactică de sine stătătoare în cadrul propoziției – v. toate exemplele de mai sus), fie dependent de conjugare (ca element formativ în structura timpurilor compuse: perfectul compus, viitorul anterior, conjunctivul perfect, condițional-optativ-potențialul perfect, prezumtivul perfect și infinitivul perfect – a cântat, va fi cântat, să fi cântat, ar fi cântat; va fi cântat – să fi cântat – ar fi cântat; a fi cântat).

PREPOZIȚIE s. f. (< lat. praepositio < prae „înainte” + positia „poziție”, cf. fr. préposition): parte de vorbire care leagă, în cadrul propoziției, diferite unități sintactice de elementele regente corespunzătoare acestora (numele predicativ de verbul copulativ; atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar de părțile de vorbire pe care le determină), realizând astfel un raport de subordonare între doi termeni inegali. Este caracterizată prin lipsa unui conținut noțional (datorită abstractizării și gramaticalizării ei), prin conținut semantic foarte abstract și insuficient (semnificațiile lexicale ale p. create pe terenul limbii române sunt și ele insuficiente pentru a defini întreaga clasă și pentru a-i da posibilitate să contracteze funcții sintactice), prin lipsă de flexiune (neflexibilitate) și de funcții sintactice, prin distribuție bidirecțională. Lipsa conținutului noțional și insuficiența conținutului semantic au făcut pe unii cercetători contemporani să n-o mai considere parte de vorbire, ci pur și simplu un instrument gramatical, cu un statut asemănător cu al conjuncției și articolului (v. și parte de vorbire). ◊ ~ moștenită: p. transmisă în limba română din limba latină, ca de exemplu a (< ad), asupra, către, cu, de, după, fără, în, între, întru, la, lângă, pe, pentru, peste, până, prin, printre, spre, sub. ◊ ~ împrumutată: p. pătrunsă în limba română din franceză, ca de exemplu a (< à), folosită exclusiv în construcțiile cu numerale, și contra (< contre). ◊ ~ formată pe terenul limbii române prin compunere (din prepoziții simple) și prin conversiune (de la adverbe, substantive, adjective, participii și gerunzii), ca de exemplu despre (< de + spre), din (< de + în), dinspre (< de + înspre), dintre (< de + între), dintru (< de + întru), înde (< în + de), înspre (< în + spre); de din, de după, de la, de lângă, de pe, de peste, de prin, de sub; pe din, pe după, pe la, pe lângă, pe sub; de pe la, de pe lângă, de pe sub; deasupra, dedesubtul, înaintea, înapoia, dinaintea, dinapoia, îndărătul, dindărătul, împrejurul, împotriva; ca, cât, decât; asemenea, aidoma; grație, mulțumită; conform, contrar, drept; datorită, potrivit; exceptând, privind. ◊ ~ cu semnificație abstractă: p. al cărei conținut lexical (insuficient și cu grad de abstractizare foarte ridicat) nu permite reprezentarea sa senzorială, ca de exemplu a, cu, de, fără, în, la, pe, pentru, prin, contra, despre, din etc. ◊~ cu semnificație concretă: p. al cărei conținut lexical (insuficient și cu un grad de abstractizare mai mic) permite, în anumite limite, reprezentarea sa senzorială, ca de exemplu dinspre, între, înspre, spre, sub; deasupra, dedesubtul, înaintea, înapoia, dinapoia, îndărătul, dindărătul, împrejurul etc. ◊ ~ simplă: p. alcătuită dintr-o singură unitate de expresie (cele moștenite, cele împrumutate și cele obținute prin conversiune). Astfel: a, asupra, către, cu, de, după, fără, în, între, întru, la, lângă, pe, pentru, peste, până, prin, printre, spre, sub; a, contra, înaintea, înapoia, îndărătul, ca, cât, asemenea, aidoma, grație, mulțumită, conform, contrar, datorită, potrivit, exceptând, privind. Tot p. simple trebuie considerate și din (< de + în), dinspre (< de + înspre), dintre (< de + între), dintru (< de + întru), dinaintea (< de + înaintea), dinapoia (< de + înapoia) și dindărătul (< de + îndărătul), formate pe terenul limbii române, în structura cărora nu se mai distinge azi individualitatea celor două componente ale fiecăreia dintre ele. ◊ ~ compusă: p. alcătuită din două sau mai multe unități de expresie prin compunere, a căror individualitate este foarte distinctă pentru orice vorbitor; altfel spus, p. analizabilă azi, din punctul de vedere al structurii sale morfologice, în două sau mai multe componente distincte: Astfel: decât, despre, înde, înspre, de din, de după, de la, de lângă, de pe, de peste, de prin, de sub, pe din, pe după, pe la, pe lângă, pe sub, de pe la, de pe lângă, de pe sub, până pe la, până pe lângă; deasupra, dedesubtul, împotriva. ◊ ~ cu genitivul: p. care cere după ea un substantiv, un pronume sau un numeral în cazul genitiv, ca de exemplu asupra, deasupra, contra, împotriva, împrejurul, înaintea, dinaintea, înapoia, dinapoia, îndărătul, dindârătul, dedesubtul etc. ◊ ~ cu dativul: p. care cere după ea un substantiv, un pronume sau un numeral în cazul dativ, ca de exemplu grație, mulțumită; asemenea, aidoma; conform, contrar; potrivit, datorită. ◊ ~ cu acuzativul: p. care cere după ea un substantiv, un pronume sau un numeral în cazul acuzativ, ca de exemplu către, cu, de, din, după, fără, în, la, lângă, pe, pentru, peste, până, prin, spre, sub; despre, înspre, de către, de după, de la, de pe, de peste, de prin, de sub, fără de, pe după, pe la, pe lângă, pe sub, de pe după, de pe la, de pe lângă, de pe sub etc. (Pentru clasificarea p. v. criteriu).

PREPOZIȚIONAL, -Ă adj. (cf. fr. prépositionnel): în sintagmele atribut prepozițional, caz prepozițional, complement prepozițional, element predicativ suplimentar prepozițional, formă prepozițională, locuțiune prepozițională și perifrază prepozițională (v.).

PROCLIZĂ (ANTEPUNERE, PREPUNERE) s. f. (< fr. proclise, cf. gr. proklisis): așezare înainte a unui articol, a unui pronume (personal sau reflexiv) sau a verbului a fi, formă neaccentuată, a unui adjectiv (calificativ sau pronominal), a unui numeral. Se vorbește astfel despre p. articolului hotărât lui, a articolelor nehotărâte un, o și niște, a articolelor posesive al, a, ai, ale și a articolelor demonstrative cel, cea, cei, cele; despre p. formelor neaccentuate ale pronumelor personale și reflexive și ale verbului a fi; despre p. anumitor determinanți, cum sunt adjectivele calificative și pronominale și numeralele cardinale sau ordinale; despre p. prepozițiilor (la nume predicative, la atribute, la complemente, la elemente predicative suplimentare). Astfel: lui Mitică, lui Vicu, lui Jeni, lui Tanți; un copac, o floare, niște vorbe; al catedrei, a copilului, ai văilor, ale părinților; (omul) cel muncitor, (strada) cea mare, (munții) cei stâncoși, (apele) cele repezi; i-a spus, l-a primit, se îmbracă, își zice; s-aici, i-acolo; marii exploratori, călduroasele zile, acești brazi, aceleași peisaje; cinci laboratoare, al treilea an; (lama este) de oțel, (arcuri) de suspensie, (vorbeam) despre voi, (i-am luat) drept oameni etc.

PRONOMINAL, -Ă adj. (cf. fr. pronominal, lat. pronominalis): în sintagmele adjectiv pronominal, adverb pronominal, atribut pronominal, diateză pronominală, formă pronominală, flexiune pronominală, locuțiune pronominală și perifrază pronominală (v.).

PRONUME s. n. (cf. lat. pronomen < pro „în loc de” + nomen „nume”; fr. pronom, după nume): parte de vorbire care înlocuiește numele. Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, dar foarte abstract, prin flexiune după gen, număr și caz (parțial și după persoană), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (subiect, nume predicativ, atribut, complement direct, indirect, de agent și circumstanțial de toate categoriile, element predicativ suplimentar și apoziție și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai pronumele relativ). ◊ ~ moștenit: p. transmis în limba română din latină, ca de exemplu eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele (personal propriu-zis); (al) meu, (a) mea, (al) tău, (a) ta, (al) său, (a) sa, (al) nostru, (a) noastră, (al) vostru, (a) voastră etc. (posesiv); sie, și, sine, se (reflexiv); acesta, aceasta, aceștia, acestea, acela, aceea, aceia, acelea, ăsta, asta, ăștia, astea, ăl, a (demonstrativ); cine, care, ce, câți, câte (interogativ și relativ); unul, una, unii, unele, altul, alta, alții, altele, toți, toate, cutare, atâția, atâtea, mulți, multe, puțini, puține (nehotărât); nimeni, nimic (negativ). ◊ ~ format pe terenul limbii române prin compunere din elemente de origine latină: dânsul (< de + însu + l), dânsa (< de + însă + a), dânșii (< de + înși + i), dânsele (< de + înse + le) – pronume personal de persoana a III-a, sinonim și paralel cu el, ea, ei, ele; dumneata (< domnia + ta), dumneavoastră (< domnia + voastră), dumnealui (< domnia + lui), dumneaei (< domnia + ei), dumnealor (< domnia + lor) – pronume personal de politețe; însumi (< însu + mi), însămi (< însă + mi), însuți (< însu + ți), însăți (< însă + ți), însuși (< însu + și), însăși (< însă + și), înșine (< înși + ne), însene (< înse + ne), înșivă (< înși + vă), însevă (< înse + vă), înșiși (< înși + și), înseși (< înse + și), însele (< înse + le) – pronume de întărire; acestălalt (< acesta + ălalt), aceastălaltă (< aceasta + alaltă), aceștilalți (< aceștia + ăilalți), acestelalte (< acestea + alelalte), celălalt (< acela + ălalt), cealaltă (< aceea + alaltă), ceilalți (< aceia + ăilalți), celelalte (< acelea + alelalte), același (< acela + și), aceeași (< aceea + și), aceiași (< aceia + și), aceleași (< acelea + și) etc. – pronume demonstrative; cel ce, ceea ce, cei ce, cele ce – pronume relative; oricine (< ori + cine), oricare (< ori + care), orice (< ori + ce), oricâți (< ori + câți), oricâte (< ori + câte), oarecine (< oare + cine), oarecare (< oare + care), oarece (< oare + ce), fiecine (< fie + cine), fiecare (< fie + care), fiece (< fie + ce), altcineva (< alt + cine + va), altcareva (< alt + care + va), altceva (< alt + ce + va), cineva (< cine + va), careva (< care + va), ceva (< ce + va), câțiva (< câți + va), câteva (< câte + va), vreunul (< vre + unul), vreuna (< vre + una) etc. – pronume nehotărâte; nici unul, nici una – pronume negative. ◊ ~ simplu: p. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu toate p. moștenite (v. mai sus). ◊ ~ compus: p. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie sau dintr-un cuvânt și o particulă, ca de exemplu toate p. formate pe terenul limbii române prin compunere (v. mai sus). ◊ ~ personal: p. care se referă la persoane după cele trei aspecte ale raportului lor față de vorbire. În limba română există trei tipuri de forme ale p. personal: propriu-zis (eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele), sinonime și paralele cu cele de persoana a III-a ale celui propriu-zis (dânsul, dânsa, dânșii, dânsele) și de politețe (de reverență): dumneata, dumneavoastră, dumnealui, dumneaei, dumnealor. ◊ ~ reflexiv: p. care exprimă raportul gramatical dintre subiect, acțiune și obiect în cadrul formelor verbale pronominale. Dispune de forme proprii moștenite din latină (cele de persoana a III-a): sie, sieși, își, și-, -și, -și-; pe sine, se, -se-, -se, se-, s-, -s- și de forme împrumutate de la pronumele personal (cele de persoanele I și a II-a): îmi, îți, ne, vă; mă, te, ne, vă. ◊ ~ de întărire: p. care întărește ideea de persoană, identificând această persoană cu autorul acțiunii (autor reprezentat, de obicei, printr-un p. personal propriu-zis, la orice persoană, cu care este echivalent din punct de vedere semantic, sau printr-un substantiv, simbol al persoanei a III-a). Astfel: însumi, însămi, însuți, însăți, însuși, înseși, înșine, însene, înșivă, însevă, înșiși, înseși – însele. ◊ ~ posesiv: p. care exprimă ideea de posesie sau de apartenență și care implică simultan o dublă referință pronominală (la obiectul posedat și la posesor). Dispune de forme care se grupează după cum este vorba de un posesor și un obiect posedat, de un posesor și mai multe obiecte posedate, de mai mulți posesori și un obiect posedat sau de mai mulți posesori și mai multe obiecte posedate: al meu, a mea, al tău, a ta, al său, a sa; ai mei, ale mele, ai tăi, ale tale, ai săi, ale sale; al nostru, a noastră, al vostru, a voastră; ai noștri, ale noastre, ai voștri, ale voastre. P. posesiv nu are forme moștenite din latină pentru persoana a III-a plural; deseori se folosesc cu sens posesiv (datorat cazului genitiv în care se află) și cu valoare de nominativ sau de acuzativ (marcat cu prepoziția pe) formele de persoana a III-a – singular și plural – ale p. personal în genitiv: (al, a, ai, ale) lui, ei, lor (cu care nu trebuie confundate). ◊ ~ interogativ: p. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative directe, înlocuind în întrebare sau în propoziția interogativă cuvântul (cuvintele) așteptat(e) ca răspuns, ca de exemplu care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?. ◊ ~ relativ: p. care ajută la stabilirea unei relații de subordonare între o propoziție subordonată și regenta ei din cadrul frazei. Dispune de forme simple (identice cu acelea ale p. interogativ) și de forme compuse (proprii): care, cine, ce, cât, câtă, câți, câte; cel ce, ceea ce, cei ce, cele ce. ◊ ~ demonstrativ: p. care exprimă raportul spațial sau temporal dintre vorbitor și obiecte (diferențiind obiectele, situându-le în spațiu și în timp în raport cu apropierea sau cu depărtarea acestora față de vorbitor) sau care identifică un obiect cu el însuși (în faze diferite) sau cu un alt obiect. Dispune de trei feluri de forme: de apropiere, de depărtare, de identitate (simple și compuse, literare și neliterare): a) acesta, aceasta, aceștia, acestea, cestălalt, ceastălaltă, ceștilalți, cestelalte, ăsta, asta, ăștia, astea, ăstălalt, astălaltă, ăștilalți, astelalte etc. b) acela, aceea, aceia, acelea, celălalt, cealaltă, ceilalți, celelalte, ăla, aia, ăia, alea (alea), ălălalt, ailaltă, ăilalți, alelalte etc. c) același, aceeași, aceiași, aceleași. ◊ ~ nehotărât (nedefinit): p. care ține locul unui substantiv fără să dea vreo indicație precisă asupra obiectului denumit de acesta. Dispune de forme simple și de forme compuse (alcătuite din p. interogativ-relative și particule proclitice, de origine conjuncțională – ori- sau verbală – vre-, oare-, fie-, fite-, fiște-, particula medială întăritoare -și- sau particula enclitică de origine verbală -va): unul, una, unii, unele; altul, alta, alții, altele: toți, toate; atâția, atâtea; mulți, multe; puțini, puține; oricare, oricine, orice; orișicare, orișicine, orișice: vreunul, vreuna, vreunii, vreunele; oarecare, oarecine, oarece; oareșicare, oareșicine, oareșice; fiecare, fiecine, fiece; fitecare, fitecine, fitece; fiștecare, fiștecine, fiștece; careva, cineva, ceva; altcareva, altcineva, altceva etc. ◊ ~ negativ: p. care neagă substantivul și a cărui apariție într-un context presupune obligatoriu și prezența unui termen negativ. Dispune de forme simple și de forme compuse (alcătuite din adverbul nici urmat de pronumele nehotărâte unul, una): nimeni, nimic, nici unul, nici una (Pentru clasificarea p. v. criteriu).

PROPOZIȚIE s. f. (cf. fr. proposition, lat. propositio, -onis): unitate sintactică de ordin superior cu un singur predicat. Este caracterizată prin conținut de cunoaștere (rezultatul constatărilor vorbitorului în legătură cu realitatea) sau prin conținut afectiv-volițional (atitudinea vorbitorului față de realitate) și prin ideea de predicație unică (referirea sau raportarea conținutului propoziției sau reprezentărilor vorbitorului la realitate, prin intermediul unui singur indice de predicație: verb sau locuțiune verbală la moduri personale, expresie verbală impersonală cu verbul a fi la un mod personal, adverb predicativ, interjecție predicativă, intonație predicativă însoțită uneori de pauză, de topică și de punctuație corespunzătoare). ◊ ~ enunțiativă: p. care conține relatarea unui fapt real, realizabil sau ireal, ca în exemplele „Munca e ritmul vieții” (V. Pârvan); „Când te-aud, nu m-aș mai duce” (Folclor); „Să fi rămas la coasă” (O. Goga). v. și enunțiativă. I se mai spune și p. asertivă sau declarativă, fiind opusă interogativei și imperativei. ◊ ~ interogativă: p. prin care se formulează o întrebare, ca în exemplele „Acum, ce-ai rămas cu capul între urechi?” (M. Preda); „...cum ai putut răzbate prin aceste locuri, femeie hăi?!” (Ion Creangă). v. și interogativă. ◊ ~ neafectivă (neexclamativă): p. care nu conține sentimente, care nu sugerează stări sufletești, ca în exemplele „Frații săi prinseseră pizmă pe el” (P. Ispirescu); „Câți ani or fi de atunci?” (Z. Stancu). ◊ ~ afectivă (exclamativă): p. care conține sentimente, care sugerează stări sufletești, ca în exemplele „Ce mândri sunt oțelarii de cutezătoarea lor muncă!” (Geo Bogza); „De ce nu moare omul... fericit!?” (I. L. Caragiale). ◊ ~ afirmativă (pozitivă): p. cu caracter de afirmație, de fapt pozitiv; p. care afirmă ceva, care reprezintă o afirmație, ca în exemplele „Prin ceață – obosite, roșii fără zare – / Ard afumate triste felinare” (G. Bacovia); „În vremea asta, el și pusese ochii pe o tânără din vecini” (I. L. Caragiale); „Ce ne facem, noi, Patrocle?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ negativă: p. cu caracter de negație, de fapt negativ; p. care neagă ceva (acțiunea verbului predicat), care reprezintă o negație, ca de exemplu „Ba eu n-am înțeles!” (Ion Creangă); „Din fericire pentru dânsul, Eminescu n-a fost martor al acestei rătăciri” (N. Iorga); „...și să nu uitați a citi cartea” (Z. Stancu); „Nu-ți dă demâncare?” (I. L. Caragiale); „Moș Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părțile Tarcăului?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ analizabilă: p. care poate fi analizată, care poate fi desfăcută în părțile ei componente, ca de exemplu „Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, / Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum” (V. Alecsandri). ◊ ~ neanalizabilă: p. care nu poate fi analizată, care nu poate fi desfăcută în părți componente, ca de exemplu „- Așa a spus? – Da” (M. Sadoveanu); „A intrat în pământ! – Nu... E la han” (I. L. Caragiale); „- Te întorci la Pașcani? – Desigur” (M. Sadoveanu); „(Ilinca): Fa, Oană, ție ți-e lene. (Oana): Ba.” (B. Șt. Delavrancea). ◊ ~ simplă: p. alcătuită numai din subiect și predicat sau numai dintr-o parte principală de propoziție, ca de exemplu „Drumețul intră” (V. Alecsandri); „Petre Rădoi nu muncește” (Z. Stancu); „Era o frumusețe!” (I. L. Caragiale); „Apa e lină, adâncă, tăcută” (A. Vlahuță); „Primăvară!”; „Plouă”. ◊ ~ dezvoltată: p. alcătuită din părți principale (subiect și predicat) și părți secundare (atribut, complement și element predicativ suplimentar), ca de exemplu „Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt” (M. Eminescu); „Patria e... târâm de vis” (Ion Lăncrănjan); „...pădurea înseamnă pentru noi... o parte a ființei noastre sufletești, o notă constitutivă a noțiunii de român” (C. C. Giurescu). ◊ ~ monomembră: p. care dispune numai de una din părțile sale principale (sau numai de predicat, sau numai de subiect), la care se pot adăuga, bineînțeles, determinantele fiecăreia (poate fi deci simplă sau dezvoltată), ca de exemplu „...dimineața ninge iară” (V. Alecsandri); „De-abia se-nnoptase” (I. Slavici). „Toamnă. Pădurea fumegă” (Em. Gârleanu); „Frumoasă vreme.” (L. Rebreanu). ◊ ~ bimembră: p. care dispune de ambele părți principale (exprimate sau neexprimate), ca de exemplu „Dormi!” (G. Topârceanu) – cu subiect inclus; „A intrat în baltă” (Em. Gârleanu) – cu subiect subînțeles: „Tăceau acum toți” (L. Rebreanu) – cu subiect exprimat. ◊ ~ verbală: p. în care există un verb la un mod predicativ, ca de exemplu „Afară tuna... Afară fulgera” (I. Slavici); „Flăcăii tăcură” (Em. Gârleanu); „Lina-i vinovată!” (G. Coșbuc); „Sună clopotele” (I. L. Caragiale); „Scutură ștergarul!” (B. Șt. Delavrancea). ◊ ~ nominală: p. în care nu există un verb la un mod predicativ, ci numai nume și determinantele acestora, ca de exemplu „Duminecă. Satul e la horă” (L. Rebreanu); „Noapte lucie” (Em. Gârleanu); „Curtea boierului – vraiște” (Z. Stancu). ◊ ~ principală: p. care dispune fie de o anumită suficiență și autonomie semantică, limitate însă prin relațiile ei cu alte propoziții din frază, fie de o insuficiență semantică și de o lipsă de autonomie, completate de relațiile ei cu alte propoziții din frază, ca în exemplele „Maică, mulți te-au dușmănit, / Că ești neam blagoslovit” (T. Arghezi); „Ne dusesem acolo împreună cu ei, ca să cumpărăm niște lemne”; „De când a plecat, noi nu mai avem liniște”; „Oamenii au ieșit la câmp și au început culesul porumbului”; „Cred că are dreptate”; „Trebuie să mai așteptăm”; „E ușor să vorbești”; „Dorința lui este să obțină aprobarea”; „Zicea că va veni joi”; „Bineînțeles că nu mai plecăm”. ◊ ~ secundară: p. cu înțeles insuficient, care depinde lexical (și gramatical) de o altă propoziție din cadrul frazei, al cărei înțeles este completat de o altă propoziție, ea neputând exista ca unitate de sine stătătoare. Astfel: „După ce s-au dus leșii, m-am dus cât colea pe urma lor până la Cotnari” (C. Negruzzi); „Până la o sută de metri am impresia că zbor ca un tren fulger” (Aurel Vlaicu). ◊ ~ regentă (supraordonată): p. cu înțeles suficient sau insuficient, principală sau secundară, de care depinde gramatical o propoziție din cadrul frazei. Astfel: „Aici e țara, unde-i brazda ei” (Adrian Păunescu); „Cine bea apă din pumni străini nu se satură niciodată” (Folclor); „E firesc să preferați un loc așa de frumos” (M. Sadoveanu); „Desigur că în știință lipsa de documentare supără” (G. Călinescu); „Timpul însă părea că contrariază înadins mania de lux și opulență a fanariotului” (N. Filimon); „Iară Lică era... precum nu fusese mai înainte” (I. Slavici); „...e fermecătoare naivitatea / să crezi / că tu poți îndrepta o țară” (Camil Petrescu). ◊ ~ subordonată (dependentă): p. cu înțeles insuficient, care depinde gramatical de o altă propoziție, denumită regentă, și care îndeplinește pe lângă aceasta funcția unei părți de propoziție (de subiect, de nume predicativ, de atribut, de complement, de element predicativ suplimentar). Astfel: „Nu e basm născocit ceea ce spune mătușă-mea Uțupăr” (Z. Stancu); „Doar să te porți de acum tare bine, să mai fiu ceea ce am fost pentru tine” (Ion Creangă); „Până una alta, își căutară culcuș unde să mâie peste noapte” (P. Ispirescu); „În cele din urmă premiantul tuși și începu să spună o poezie” (M. Preda); „Faptul îl împiedica să spuie ce căuta” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ apozitivă: p. cu funcție de apoziție (v.) pe lângă substantivul explicat din altă propoziție, ca în exemplul „Avea un singur gând¹ /: / să meargă până la ei.² /” ◊ ~ independentă: p. cu înțeles suficient, cu autonomie semantică și gramaticală, neintegrată în frază, fără relații gramaticale cu alte propoziții. Astfel: „Oamenii din târg trec repede” (B. Șt. Delavrancea); „Eminescu și-a deschis singur calea spre poporul român într-o existență foarte de timpuriu împinsă înspre slujirea unor țeluri mai înalte decât acelea ale unei vieți individuale” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga). ◊ ~ dependentă: v. p. subordonată. ◊ ~ coordonată: p. principală sau secundară, regentă sau subordonată, care se află în raport de coordonare (paratactică sau joncțională) cu o altă propoziție de același fel din cadrul frazei. Astfel: „Patria e conștiință și muncă, / e luptă și cinste, / e adevăr și dreptate, / e durere și bucurie” (Ion Lăncrănjan); „Nu-i simplă misiunea / și / viața nu-i ușoară” (Adrian Păunescu); „...mie îmi părea bine / fiindcă Huțu știa lecția / și / o spunea frumos” (I. Slavici); „Mi se părea / că pământul se scurge în haos... sau / mi se părea / că... niște negre și vaste cercuri concentrice se desfac” (C. Hogaș). ◊ ~ juxtapusă: p. coordonată, bazată pe o intonație de enumerare în raport cu coordonata ei, ca în exemplul „Uniți-vă în cuget,¹ /uniți-vă-n simțiri!”² / (Andrei Mureșanu).◊ ~ copulativă: p. coordonată care exprimă asocierea față de coordonata ei, cu coordonata acesteia, ca în exemplul „înalță-ți a ta frunte¹ / și / cată-n giur de tine!”² / (Andrei Mureșanu); ◊ ~ adversativă: p. coordonată care exprimă divergența față de coordonata ei, în exemplul „Ca trestia ne-am îndoit sub vânt,¹ / dar / nu ne-am rupt”² / (A. Vlahuță). ◊ ~ opozitivă: p. coordonată care exprimă opoziția față de coordonata ei, ca în exemplul „Nu voi sicriu bogat, / Podoabe și flamuri,¹ / Ci-mi împletiți un pat / Din tinere ramuri”² / (M. Eminescu). ◊ ~ disjunctivă: p. coordonată care exprimă excluderea față de coordonata ei, ca în exemplul „Se oprise¹ / sau / nu se oprise?”² / (M. Preda). ◊ ~ alternativă: p. coordonată care exprimă alternarea față de coordonata ei, ca în exemplul „Aci râde,¹ / aci plânge”² /. ◊ ~ conclusivă: p. coordonată care exprimă concluzia față de coordonata ei, ca în exemplul „Nu ne-a trimis nici o veste,¹ / deci / vom pleca noi acolo”² /. ◊ ~ eliptică: p. căreia îi lipsește o parte principală (subiectul sau predicatul) ce se subînțelege. De aici: p. eliptică de subiect și p. eliptică de predicat: „Nu a ajuns la timp” (el, ea); „În parc, foarte mulți copii” (erau); „Nu știu¹ / când² / și / unde au plecat”³ / (ei, ele – au plecat). ◊ ~ fără subiect: p. care nu dispune de subiect gramatical (acesta nu e nici inclus, nici subînțeles măcar). Ea are aspectul unei monomembre verbale: „O, cum fulgeră de strașnic” (C. Negruzzi); „Se-nserase bine” (G. Coșbuc); „Ziua plouă” (G. Topârceanu); „Noaptea ninge” (V. Alecsandri). ◊ ~ fără predicat: p. care nu dispune de predicat (care nu este nici presupus, nici subînțeles). Are aspectul unei monomembre nominale: „Iarnă. Noapte lucie” (Em. Gârleanu); „Curte dreptunghiulară, de câteșipatru părțile întărită, ca o închisoare” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ impersonală: p. realizată cu ajutorul unui verb sau al unei expresii verbale impersonale (v. exemplele date la p. fără subiect). O asemenea p. poate fi de multe ori regenta unei subordonate subiective: „Plouase în ajun” (M. Sadoveanu); „Și ninge ca-ntr-un cimitir” (G. Bacovia); „...acuși se face ziuă!” (Ion Creangă); „Se luminează încet, încet” (Em. Gârleanu); „Cred că în noaptea asta brumează” (Pavel Dan); „Mi se întâmpla din când în când / să mă aflu cu Caragiale într-o cafenea” (I. Slavici); „...trebuie / să ceri de la tată-tău... arcul” (P. Ispirescu); „- Nene Niță... nu e bine / să porți țidula asta în buzunar” (I. L. Caragiale). ◊ ~ hortativă (imperativă): p. care exprimă un îndemn prin modul imperativ cu care se construiește sau prin forma de conjunctiv prezent cu valoare de hortativ (imperativ) pe care o include într-un context determinat. Astfel: „Ascultați!... / marea fantomă face semn” (Gr. Alexandrescu); „Dă-mi patru mii de franci” (M. Preda); „...și-ți adă aminte în zilele tale fericite de prietenul tău Dianeu!” (I. Budai-Deleanu); „Să nu vă supărați, cucoane!” (Ion Creangă). ◊ ~ optativă: p. care exprimă o acțiune sau o stare a cărei realizare este dorită, ca în exemplele „Aș merge în excursie”; „Aș mânca o înghețată”; „M-aș odihni puțin”; „Aș sta pe iarbă”. ◊ ~ potențială: p. care exprimă posibilitatea realizării unei acțiuni, fără a preciza dacă aceasta se realizează sau nu, ca în exemplul „Cu prilejul acesta, am vedea și mănăstirile” (am putea vedea...). ◊ ~ condițională: p. circumstanțială care exprimă condiția realizării acțiunii din propoziția regentă, ca în exemplele „Dacă mergi pe aici,¹ / nu ți se întâmplă nimic rău”² /; „Să am eu bani,¹ / aș face multe”² /. ◊ ~ dubitativă: p. care exprimă o îndoială, o nehotărâre, o nesiguranță sau o bănuială, ca în exemplul „Păi, să fi fost așa, la cincisprezece-douăzeci de minute după încetarea bombardamentului” (M. Preda). ◊ ~ intercalată: p. așezată într-un loc neobișnuit, între componentele unei conjuncții subordonatoare compuse, între conjuncția subordonatoare și predicatul subordonatei pe care aceasta o introduce, între subiectul și predicatul altei propoziții, între predicatul și complementul altei propoziții, între complementul și predicatul altei propoziții etc., ca în exemplele „Asta înseamnă ca, după ce le-ai primit, să anunți imediat editura”; „Știu că, dacă întârzie, se va supăra”; „Jupânul, ca să-l îmbărbăteze, i-a dat un pumn în ceafă” (I. L. Caragiale); „...trebuie să mă urmezi – și aceasta îți va fi pedeapsa – într-o lungă controversă” (Al. Odobescu); „...totdeauna când o pedepseam se uita urât” (M. Sadoveanu). ◊ ~ incidentă: p. intercalată între părțile unei propoziții sau între propozițiile unei fraze, care aduce o informație suplimentară în comunicare, nelegată însă sintactic de fraza în care este inclusă. Astfel: „În sfârșit, ca să nu-mi uit vorba, toată noaptea... m-am frământat” (Ion Creangă); „...numai barba și punga, bat-o pustia, te făcea să calci a popă!” (idem); „Mie, adăugă mătușa mea Caliopi, îmi place mai ales frumoasa poftă de mâncare a domnului Ghenciu” (M. Sadoveanu); „Bagă de seamă, bărbate, – îi zise nevastă-sa cu glasul răgușit de spaimă” (L. Rebreanu); „Poftim, nepoate Grigri, zice, citește și te bucură” (M. Sadoveanu); „Nevastă-sa – că uitasem... – aprinsese o sumă de lumânări” (I. L. Caragiale); „Când a plecat de-acasă... mama lui – de treabă femeie! - l-a sărutat” (idem); „Ce bine ar fi fost – nu e așa, amice? – să-mi fi adus eu mai demult aminte” (Al. Odobescu); „Amicul nostru (mărturisesc astăzi / că acela eram eu însumi)... s-a grăbit a schimba vorba” (idem); „Catrino, ia, fa, secerile astea! strigă el supărat...” (M. Preda). ◊ ~ relativă: 1. (rar) p. atributivă introdusă prin pronume, adjective sau adverbe relative (v. atributivă). 2. orice propoziție subordonată introdusă prin pronume, adjective și adverbe relative (v. circumstanțială și completivă). ◊ ~ echivocă: p. care conține o construcție ambiguă, neclară, echivocă sau care capătă caracter ambiguu de la un cuvânt echivoc din propoziția anterioară, ca în exemplul „...vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi... între fruntașii politici” (I. L. Caragiale). ◊ parte de ~: v. parte de propoziție (Pentru clasificarea p. v. criteriu).

RAPORT s. n. (< fr. rapport): 1. relație, legătură între unitățile lingvistice denumite moneme și foneme (v.). ◊ ~ sintagmatic: r. în cadrul enunțului, în contrast și nemijlocit observabil. Astfel, r. dintre tun și vecinii săi, un și bun (în secvența un tun bun) și r. dintre u și vecinii săi, t și n (în secvența tun). ◊ ~ paradigmatic: r. în cadrul unuia și aceluiași context, în opoziție, între unități care se exclud. Astfel: r. dintre bun și rău, care pot figura în același context, dar în opoziție; r. dintre b și f care pot figura după tu- (tub, tuf) tot în opoziție etc. 2. legătură, relație de natură sintactică între părțile de propoziție sau între propoziții. ◊ ~ de variație liberă: r. privitor la prezența sau absența facultativă a articolului hotărât enclitic; la folosirea alternată a articolului hotărât enclitic, în funcție de caracterul coordonării și din motive fonetice, ca în exemplele „Aici vin frumoasele daneze blonde..., cu ochi visători și râsul sănătos.”; „Mic de stat..., cu părul cărunt, dar cu glas tineresc și sonor...” (S. Pușcariu). ◊ ~ de coordonare: r. între două sau mai multe unități sintactice (părți de propoziție sau propoziții) care stau pe același plan sintactic, nedepinzând una de alta (sunt fie principale, fie secundare). Este realizat fie paratactic (prin alăturare), fie joncțional (prin unele elemente de legătură) și are aspect copulativ, adversativ, opozitiv, disjunctiv, alternativ și conclusiv: „Lipa și Cața începură a înfuleca hulpav” (M. Sadoveanu); „Funcționari, gardieni, deținuți, toți fac ovații celui liberat” (T. Arghezi); „Ea sta tot posacă și încruntată” (I. L. Caragiale); „Aici la han, în drum, la răspântie trebuie un băiat iute, spirt” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Vremurile s-au schimbat, / scopul marilor construcții de asemenea s-a schimbat” (Geo Bogza); „Am oprit căruța în mijlocul ariei și m-am uitat întrebător la Iosub” (V. Em. Galan); „Aceleași glasuri cântă, dar n-o mai mângâie” (M. Sadoveanu); „Pe părinți nu-i asculta, ci îi tot necăjea” (P. Ispirescu); „Poate să ne ajungă cineva din urmă ori să ne întâmpine cineva dinainte” (Ion Creangă); „Când aleargă, când se oprește”; „S-a dus amorul, un amic / Supus amândurora, / Deci cânturilor mele zic / Adio tuturora” (M. Eminescu); „O sărmane! Ții tu minte câte-n lume-ai auzit, / Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?” (idem); „Și-ascult cum plânge doina cea bătrână / Și cum se tânguiește și se-ngână” (Șt. O. Iosif). v. și coordonare. ◊ ~ de subordonare (de dependență, de determinare): r. între un element subordonat (parte de propoziție sau propoziție) și un element regent (parte de vorbire sau propoziție), care nu stau pe același plan sintactic, deoarece subordonatul depinde de regent. Este realizat, ca și cel de coordonare, fie paratactic, fie joncțional: „La chemarea cornurilor, pâlcuri noi veneau într-un pas hotărât” (E. Camilar); „Saluta cu strigăte de entuziasm muntele cu plete și barbă de negură” (M. Sadoveanu); „Ai carte, ai parte” (Folclor); „Nu este sigur că toți vom ajunge acolo” (Camil Petrescu); „Iar cine-i vânzător vândut / Să iasă dintre noi!” (G. Coșbuc); „Băiatul ajunsese să fie mâna dreaptă a împăratului” (P. Ispirescu); „Șoseaua se încolăcește între Olt și dealurile care se ridică unele peste altele” (B. Șt. Delavrancea); „Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs” (M. Eminescu); „...noaptea, când vor dormi toți, să punem poște la talpe cui vom socoti noi” (Ion Creangă); „Aș simți-o că-i aproape” (M. Eminescu). v. și subordonare. ◊ ~ de subordonare necircumstanțial: r. de dependență cu aspect atributiv sau completiv în cadrul propoziției și cu aspect subiectiv, predicativ, atributiv sau completiv în cadrul frazei, ca de exemplu „Era un chin mut” (H. Papadat-Bengescu); „Un glas de bucium se auzi” (Al. Odobescu); „...acolo găsiră orașe” (P. Ispirescu); „Văd pe Petru Rareș” (A. Vlahuță); „...a mulțumit Ali lui Mohamet” (Em. Gârleanu); „Doar holdele cu spice grele / Răsar din lacrimi și din sînge” (O. Goga); „...au fost întâmpinați de Albu-împărat” (I. L Caragiale); „Ar fi fost mai bine să mâie la Dăești” (G. Galaction); „Întrebarea este ce caută el acolo” (M. Sadoveanu); „Astfel sosi timpul când bruma cade” (I. Slavici); „În gând își zicea că nici o meserie nu-i mai frumoasă” (L. Rebreanu); „Și mă gândeam că poate ai dumneata vreo carte” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Fusese ajutat de cine avea asemenea lucrări.” ◊ ~ de subordonare circumstanțial: r. de dependență cu aspect temporal (de anterioritate, de simultaneitate și de posterioritate), de loc, modal, cauzal, final, sociativ, instrumental, concesiv, condițional, consecutiv, de relație, opozițional, cumulativ și de excepție, atât în cadrul propoziției, cât și în cadrul frazei, ca în exemplele „Ca s-arăt la bătrânețe / Ce-am putut la tinerețe” (Folclor); „În mijlocul Dunării, pe apă, i-au ținut luni și luni” (Z. Stancu); „...ciocârlia venea domol spre pământ, ca într-o beție” (M. Sadoveanu); „Vuiește valea de zgomotul morilor” (A. Vlahuță); „...oamenii... erau împinși înainte... spre a fi vânduți în târg” (N. Bălcescu); „Și el venea acolo cu tovarășii” (M. Sadoveanu); „Iar el zvrr! cu o scurtătură în urma noastră” (Ion Creangă); „...cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni cu ziua” (M. Preda); „La un caz, iar... pac! la Războiul” (I. L. Caragiale); „Căzu la pat bolnavă de moarte” (Ion Creangă); „Pentru Ștefan... nebuniile copiilor sunt o petrecere” (G. Călinescu); „...în loc de a reacționa tăcut și cu fapta, mă mărginesc la simpla protestare verbală” (G. Călinescu); „...pe lângă rezultatele cercetării.... publică și descoperirea făcută la mănăstirea Brâncovenești” (T. Vianu); „...de tot te poți lecui afară de dezgust și de îndoială” (B. Șt. Delavrancea); „Și după ce ne-a așezat bunicul în gazdă.... s-a întors” (Ion Creangă); „Și-n timp ce ei dormeau..., afară ploile vuiau” (E. Camilar); „Toți se uită cu mirare... / Până văd păienjenișul între tufe ca un pod” (M. Eminescu); „Cresc flori pe unde calci” (A. Vlahuță); „Pune-ți obrăzarul cum se pune” (Ion Creangă); „Eminescu și-a petrecut toate clipele vieții lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns de pregătit” (I. Slavici); „M-a trimis tătuca să le mai port” (M. Sadoveanu); „Nu m-am măritat cu cine mi-a plăcut” (Pavel Dan); „...parcă s-ar fi fălit cu ce-a pățit” (L. Rebreanu); „Deși vorbise aproape în șoaptă, glasul lui răsună aspru și poruncitor” (idem); „Chiar și eu m-aș tocmi la dumneata, dacă ți-a fi cu plăcere” (Ion Creangă); „Avea Pisicuța un așa talent de ronțăit iarba, încât îți lăsa gura apă” (C. Hogaș); „...cu atât mai bine pentru cine n-a văzut stele căzătoare în plin miez al zilelor de iulie” (idem); „Soarele, în loc ca să-mi ajungă până la ochi..., a tras peste mine țolul ist greoi” (G. Galaction); „...după ce că nu sunt buni de nimic, apoi sunt și brutali” (I. L. Caragiale); „...alt nu e, decât să-mi aduci pe fata lui Verdeș-împărat” (P. Ispirescu). ◊ ~ de anterioritate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune anterioritatea acțiunii verbului din regentă față de aceea a verbului din subordonată, ca în exemplul „Am dat un telefon¹ / până să vină sora mea² /” ◊ ~ de posterioritate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune posterioritatea acțiunii verbului din regentă față de aceea a verbului din subordonată, ca în exemplul „După ce am ajuns acolo¹, / am dat un telefon”² /. ◊ ~ de simultaneitate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune simultaneitatea acțiunii celor două verbe-predicate, ca în exemplul „Am dat un telefon¹ / în timp ce afară ploua cu găleata²”. ◊ ~ de subordonare predicativ suplimentar: r. de dependență specific elementului predicativ suplimentar și subordonatei predicative suplimentare, ca în exemplele „Piatra din mijloc îi slujea drept vatră” (C. Hogaș); „...și nu știu ce sentiment de... copilărească semeție te face să-ți ridici fruntea” (idem). ◊ ~ de inerență: r. logic existent între subiect și predicat, oglindit în modul de definire a unuia prin celălalt (v. subiect, predicat). ◊ ~ de interdependență: r. gramatical existent între subiect și predicat, oglindit în legătura strânsă dintre ele în cadrul propoziției, în influențarea reciprocă a unuia de către celălalt, în dependența reciprocă manifestată lingvistic prin acord, ca în exemplele „...tunete prelungi se aud în depărtare” (A. Vlahuță); „Budulea privi lung la ele” (I. Slavici); „Fata babei era slută” (Ion Creangă). ◊ ~ apozitiv (referențial): r. gramatical existent între un termen ce reprezintă o explicație și un alt termen care este explicat, ca în exemplul „Ion Bughea, ciobanul, venea nepăsător” (Em. Gârleanu). Prin conținut se aseamănă cu r. de subordonare dintre atribut și substantivul determinat, în sensul că aduce, ca și acesta, precizări, lămuriri. Se deosebește însă de acesta prin faptul că termenii r. apozitiv se referă la una și aceeași persoană, la unul și același obiect (în r. de subordonare se referă la obiecte și persoane diferite); prin faptul că termenii r. apozitiv sunt omisibili pe rând în egală măsură (în r. de subordonare numai termenul subordonat): „Ion Bughea venea nepăsător” sau „Ciobanul venea nepăsător”; prin faptul că topica termenilor r. apozitiv este aceeași: întâi termenul explicat și apoi explicația, apoziția (în r. de subordonare, topica termenilor raportului se poate schimba). Se aseamănă și cu r. de coordonare, în sensul că termenii aparțin adesea aceleiași părți de vorbire (substantiv – substantiv), se acordă și dispun de aceeași simetrie: „Vicu, prietenul, m-a așteptat ieri la gară” față de „Vicu, prietenul m-au așteptat ieri la gară”.

REFLEXIV s. n. (< adj. reflexiv, -ă < lat. reflexivus, germ. reflexiv, cf. fr. réflexif): structură morfologică alcătuită dintr-un verb însoțit de un pronume reflexiv, formă neaccentuată de dativ sau de acuzativ, care-și păstrează sau nu sensul lexical originar și funcția sintactică. ◊ ~ obiectiv: r. care identifică subiectul cu obiectul și în structura căruia pronumele are funcție sintactică de complement indirect sau de complement direct, ca în exemplele își spune (sieși, lui, ei) – se spală (pe sine, pe el, pe ea). ◊ ~ reciproc: r. care presupune reciprocitatea în acțiune între subiect și obiect și în structura căruia pronumele are funcția sintactică de complement indirect, ca în exemplele își vorbesc (unul altuia) – se înțeleg (unul cu altul sau unul pe altul). ◊ ~ participativ: r. care presupune participarea interesată a subiectului la acțiune și în structura căruia pronumele are funcție sintactică de complement indirect, ca în exemplul „își cumpără un palton” (pentru sine, pentru el, pentru ea, în interesul său, al lui, al ei). ◊ ~ posesiv: r. care exprimă ideea de subiect posesor al obiectului și în structura căruia pronumele îndeplinește funcția de atribut pronominal în dativ, ca în exemplul „își ajută mama” (mama sa, mama lui, mama ei). ◊ ~ pasiv: r. care exprimă ideea de pasiv, arătând că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de altcineva și în structura căruia pronumele este morfem al acestei valori (fără funcție sintactică), după cum se vede din exemplul „Turnurile se zăresc (= sunt zărite) de departe”. ◊ ~ dinamic: r. care exprimă ideea de participare intensă a subiectului la acțiune și în structura căruia pronumele este morfem al acestei valori (fără funcție sintactică), după cum se vede din exemplele își amintește, se gândește, se urcă. ◊ ~ eventiv: r. care exprimă ideea de transformare calitativă în starea subiectului și în structura căruia pronumele este morfem al acestei valori (fără funcție sintactică), după cum se vede din exemplele se înroșește, se îngrașă, se întristează. ◊ ~ impersonal: r. cu sens impersonal, care exprimă o acțiune neatribuită unui subiect gramatical, autor al acțiunii, și în structura căruia pronumele este morfem al acestei valori (fără funcție sintactică), după cum se vede din exemplele se cuvine, se întâmplă, se cade, se spune etc.

REGENT (SUPRAORDONAT) s. n. (< adj. regent, -ă, cf. fr. régent, it. reggente, lat. regens, -tis): cuvânt sau parte de vorbire de care depinde o parte secundară de propoziție (un atribut, un complement sau un element predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. După natura părții de vorbire se poate vorbi de un r. substantival (de care depind un atribut sau o subordonată atributivă, un element predicativ suplimentar sau o subordonată predicativă suplimentară), de un r. adjectival (de care depinde un complement sau o subordonată completivă), de un r. pronominal (de care depind un atribut sau o subordonată atributivă, un element predicativ suplimentar sau o subordonată predicativă suplimentară), de un r. numeral (de care depinde un atribut sau o subordonată atributivă), de un r. verbal (de care depind un complement sau o subordonată completivă, un element predicativ suplimentar sau o subordonată predicativă suplimentară), de un r. adverbial (de care depinde un complement sau o subordonată completivă), și de un r. interjecțional (de care depind un complement sau o subordonată completivă, un element predicativ suplimentar sau o subordonată predicativă suplimentară).

RELAȚIE s. f. (cf. fr. relation, it. relatione, lat. relatio, -onis, germ. Relation): 1. legătură, conexiune, raport. Se vorbește astfel de o r. între interjecție, vocativ și imperativ, pe baza elementului afectiv comun, al intonației ce le caracterizează; de o r. între interjecție și propozițiile exclamative, interogative și imperative, pe baza acelorași elemente; de o r. între părțile de propoziție și elementele determinate sau între propoziții; de o r. între subiect și predicat etc. Termenul este folosit în mai multe sintagme: element de r. (v.), categorie gramaticală de r. (v.), r. sintactică, r. de coordonare, r. de subordonare, r. de inerență (de interdependență sau predicativă), r. apozitivă (apozițională sau referențială). În acest sens v. raport, coordonare, subordonare și inerență. ◊ ~ binară: r. care se stabilește între doi termeni, ca de exemplu r. de coordonare (între doi termeni egali), r. de subordonare (între un termen subordonat și unul regent), r. de inerență (de interdependență sau predicativă) – între un termen care reprezintă punctul de plecare în comunicare (subiectul) și un alt termen care reprezintă punctul de sosire în comunicare (predicatul) și r. apozitivă (între termenul apoziție, care explică, și termenul explicat). În concepția modernă, r. este un raport de coexistență, în spațiu sau în timp, între doi termeni a și b; un raport dinamic de succesiune, de continuitate între termenii a și b. Ea este asemănătoare cu raportul de conjuncție logică „și... și”. R. se poate stabili fie între două constante a și b (termenul a presupunând existența termenului b și viceversa) și atunci avem o r. de interdependență (a <- – -> b), ca în cazul r. dintre categoriile gramaticale de număr și gen la substantiv, adjectiv și pronume, al r. dintre subiect și predicat, al r. dintre semnificație (conținut) și tranșa sonoră (expresie, formă) în cadrul limbii etc.; fie între o variabilă (a) și o constantă (b), termenul a presupunând existența termenului b, dar nu și invers, și atunci avem o r. de dependență (a -> b sau b <- a), ca în cazul r. dintre consoane și vocale în cadrul silabei (consoanele depind de vocale), al r. dintre atribut și regentul său, dintre complement și regentul său, dintre elementul predicativ suplimentar și regenții săi; fie între două variabile (a și b), termenul a nepresupunând cu necesitate prezența termenului b și nici termenul b prezența termenului a, și atunci avem o r. de constelație (a x b), ca în cazul r. dintre consoanele b și r care aparțin aceleiași silabe în brac, bac și rac sau dintre consoanele s și p în spun, sun și pun. R. caracterizează atât planul conținutului, cât și planul expresiei. Astfel, r. dintre unitățile de conținut [plural și acuzativ] stabilită în ansamblul [pe oameni + masculin + plural + acuzativ] corespunde lanțului fonetic [p-e o-a-m-e-n-i] din planul expresiei (v. și corelație). 2. indicație, referință privind limitarea unei acțiuni sau a unei calități la un obiect sau la o acțiune. Termen folosit în sintagmele complement circumstanțial de r. și subordonată circumstanțială de r. (v. circumstanțial și circumstanțială). 3. indicație privind raportarea procesului la momentul vorbirii prin intermediari. Termen folosit în sintagma timp de relație (v.).

SEMNIFICAȚIE s. f. (cf. fr. signification): 1. conținut semantic al unui cuvânt, înțeles, sens lexical strâns legat de conținutul noțional (logic) al acestuia. Astfel, se vorbește despre o s. lexicală la clasele de cuvinte; despre o s. concretă sau despre o s. abstractă la unele părți de vorbire, ca prepozițiile. 2. înțeles al unui semn lingvistic, accepție; calitate a unui cuvânt sau a unui element lingvistic de a reprezenta ceva, de a simboliza ceva, de a avea o anumită însemnătate sau valoare din punct de vedere gramatical sau stilistic. Se vorbește astfel despre o anumită s. gramaticală a unei părți de vorbire (substantiv, adjectiv, numeral, pronume, verb etc.), a unei părți de propoziție (subiect, predicat, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție), a unui atribut (substantival, adjectival, pronominal, verbal etc.), a unui complement (direct, indirect, de agent, circumstanțial), a unei propoziții (regentă, subordonată, subiectivă, predicativă, completivă, circumstanțială etc.) etc. sau despre o s. expresivă a unor termeni. S. unui cuvânt este ceea ce desemnează acesta (esența obiectului, o latură a obiectului, o clasă de obiecte etc.), ceea ce trezește în mintea vorbitorului și a ascultătorului legătura constantă de substituire a obiectului denumit prin cuvânt, imaginea generală (generalizatoare) a obiectului denumit de cuvânt, raportul concretizat dintre obiect și cuvânt. Astfel, cuvântul rândunică are o s. generală, deoarece desemnează orice fel de rândunică. S. sa poate fi însă particularizată în și prin contexte – situaționale sau verbale. Procedeul particularizării presupune reorientarea cuvântului către anumite obiecte denumite, privite sub una dintre înfățișările lor sau printr-una dintre însușirile lor posibile, cuprinse în mod virtual și global în s. Astfel, s. cuvântului rândunică poate fi particularizată în contextele rândunică de țară și rândunică de oraș. Pentru ca o s. să poată fi considerată ca aparținând unei limbi anumite, ea trebuie să fie asociată cu o anumită secvență de sunete cu rol semnificativ (tranșă sonoră) și invers. S. și tranșa sonoră sunt elemente interdependente în cadrul unei limbi.

SIMPLU, -Ă adj. (cf. fr. simple, lat. simplex): în sintagmele adjectiv simplu, adverb simplu, apoziție simplă, atribut simplu, complement simplu, conjuncție simplă, consoană simplă, cuvânt simplu, element predicativ suplimentar simplu, formă simplă, interjecție simplă, mod simplu, nume predicativ simplu, numeral simplu, parte de propoziție simplă, parte de vorbire simplă, perfect simplu, prepoziție simplă, pronume simplu, propoziție simplă, subiect simplu, substantiv simplu, timp simplu, verb simplu și vocală simplă (v.).

STRUCTURĂ s. f. (cf. fr. structura, lat. structura „construcție” < struere „a clădi”): 1. alcătuire, aranjare, ordine, formă, organizare internă specifică a unui întreg lingvistic (cuvânt, enunț, limbă) în elemente constitutive determinate. Ea presupune existența unor relații între componentele întregului. Se poate vorbi astfel despre o s. morfematică a cuvântului, despre o s. fonetică a limbii, despre o s. fonologică a limbii, despre o s. lexicală a limbii, despre o s. gramaticală a limbii (morfologică și sintactică), despre o s. semantică a limbii, despre o s. dialectală a limbii, despre o s. a propoziției, despre o s. a frazei etc. ◊ ~fonetică: organizare a limbii în grupe de sunete cu trăsături distincte, în virtutea unor criterii și a unor relații existente între ele. ◊ ~ fonologică: organizare a limbii în unități minimale de expresie cu funcție diferențiatoare a cuvintelor și a formelor gramaticale (foneme), combinațiile acestora, gruparea lor în clase după anumite criterii, influențele unora asupra altora, caracteristicile lor suprasegmentale etc. ◊ ~ lexicală: organizare a cuvintelor unei limbi în grupe cu însușiri specifice (din fondul principal, din masa vocabularului). ◊ ~ gramaticală: organizare a limbii în unități funcționale (morfeme, părți de vorbire, părți de propoziție, propoziții și fraze), între care există anumite relații. ◊ ~ morfematică: s. morfologică a cuvântului; organizarea lui internă în morfeme distincte care servesc la formarea sau la flexionarea acestuia. ◊ ~ morfologică: organizare a limbii în clase distincte, cu însușiri specifice (părți de vorbire); organizare a limbii în unități minimale funcționale (morfeme), tipurile acestora, ierarhia lor, raporturile care decurg din unirea lor în cuvinte etc. ◊ ~ sintactică: organizare a limbii în lanțuri de cuvinte în relație (părți de propoziție, grupuri coordonative, sintagme, propoziții și fraze), pe baza posibilităților de combinare ale cuvintelor. ◊ ~ binară: s. rezultată din combinarea, pe rând a unui verb cu distribuție unidirecțională cu câte un singur termen în cadrul aceleiași propoziții. Realizează s. binare marea majoritate a verbelor: cântă frumos, cântă aici, cântă acum etc. ◊ ~ ternară: s. rezultată din combinarea simultană a unui verb cu distribuție bidirecțională cu doi termeni, în cadrul aceleiași propoziții. Realizează s. ternare verbele copulative: Câmpul este verde. ◊ ~ semantică: organizare a limbii după unitățile minimale de înțeles (seme, sememe, lexeme), legăturile dintre acestea și consecințele ce decurg din cercetarea lor. ◊ ~ dialectală: organizare a limbii în unități dialectale (grai, subdialect, dialect) între care există anumite relații ierarhice (de subordonare) stabilite pe baza analizei și descrierii domeniului lingvistic respectiv. În abordarea s. dialectale, precizarea raportului între „limbă” și „dialect” este fundamentală. Cei mai mulți lingviști (români și străini) consideră că s. dialectală a limbii române este reprezentată prin cele patru mari dialecte: dacoromân, aromân (macedoromân), megleonoromân și istroromân; că numai dialectul dacoromân a devenit limbă națională a românilor, în timp ce celelalte trei dialecte sud-dunărene, datorită condițiilor istorice vitrege, au evoluat mult mai încet și divergent, păstrând un caracter arhaic. Pentru unii lingviști, considerarea celor patru idiomuri amintite ca dialecte se potrivește numai pentru româna comună, deoarece în momentul de față fostele dialecte sud-dunărene ar avea statut de limbi. În acest caz, limbii române actuale i-ar fi proprii, după primii, cinci subdialecte (muntean, moldovean, bănățean, crișean și maramureșean), iar după ultimii, cinci dialecte (aceleași, amintite mai sus ca subdialecte). v. și dialect. ◊ ~ analizabilă: s. care poate fi analizată în părți componente. Astfel, în s. cuvântului mergând se disting două componente: rădăcina merg + sufixul modal gerunzial -ând; în s. cuvântului prelungisem distingem prefixul pre-, rădăcina lung-, sufixul perfectului -i, sufixul mai mult ca perfectului -se- și desinența de persoana I singular -m; în s. propoziției „Limba noastră-i o comoară” se disting: subiectul Limba, atributul adjectival noastră și predicatul nominal i o comoară. În general, cuvintele limbilor flexionare au s. analizabile. ◊ ~ neanalizabilă: s. care nu poate fi analizată în părți componente distincte, ca de exemplu cuvintele om, bun, trei, se, când, ah!, pe, că etc. De asemenea, răspunsurile la interogativele directe da și nu sunt s. neanalizabile, ele reprezentând chiar niște propoziții denumite astfel (neanalizabile). Sunt recunoscute ca având s. neanalizabile cuvintele limbilor izolante, cum este chineza. ◊ ~ concretă (de suprafață): s. care este reprezentată printr-un enunț real, concret (realizat sonor sau marcat grafic) și care poate fi pătrunsă, explicată și caracterizată cu mijloace de investigație obișnuite, tradiționale, ca de exemplu Prietenul meu citește jurnalul. În gramaticile generative i se spune s. de suprafață (superficială) care conține realitatea datelor din s. abstractă (de adâncime), fiind realizată prin modificarea acesteia. Este accesibilă studiului, prezentându-se sub forma lanțurilor actuale ale comunicării organizate morfologic. Ea se poate transforma în s. abstractă (de adâncime, profundă) aplicând anumite reguli de reducere a ei la niște simboluri categoriale. ◊ ~ abstractă (de adâncime): s. care stă la baza unui enunț concret, care conține în general relațiile gramaticale fundamentale pentru înțelegerea acestuia și e redusă la niște simboluri categoriale. Ea poate fi pătrunsă, explicată și caracterizată cu mijloace de investigație moderne. Astfel, în enunțul real amintit mai sus (la s. concretă) distingem: un S (subiect-substantiv), un A (atribut adj. – adjectiv pronominal posesiv), un P (predicat verbal – verb) și un C (complement direct – substantiv). Aceasta reprezintă s. de adâncime a enunțului concret redus la acele patru simboluri: S, A, P, C. Aplicând anumite reguli de dezvoltare a simbolurilor în cuvinte concrete, ea se poate transforma în s. concretă de la care a pornit: Prietenul meu citește jurnalul. S. de adâncime stă la baza lanțurilor actuale ale comunicării. Potrivit unor concepții diferite, ea ar avea ca punct de plecare fie realitatea sintactică, fie realitatea semantică. Cu toate că existența sa este greu de dovedit, s. de adâncime reprezintă totuși un principiu pe baza căruia se poate explica performanța lingvistică (v.) și universaliile lingvistice (v.). 2. schemă, mecanism, rețea internă a punctelor esențiale ale unui fenomen lingvistic. S. intră în opoziție cu funcția, dând naștere relației static-dinamic. Termenul a fost folosit pentru prima oară în 1916 de către Ferdinand de Saussure, odată cu analiza semnului lingvistic și considerarea limbii ca sistem. În concepția structuralistă, s. este un tot închegat, unitar, coerent, un sistem al relațiilor dintre părți.

SUBCLASĂ s. f. (< sub-, cf. lat. subtus + clasă, cf. fr. classe, germ. Klasse, după fr. sous-classe): grupă de unități lingvistice rezultată din a doua divizare a acestora (subclasificare) pe baza unui criteriu determinat. Termen folosit în sintagmele subclasă de adjective, subclasă de atribute adjectivale etc. Astfel: adjectivele calificative și adjectivele pronominale sunt s. ale clasei de adjective variabile, rezultate dintr-o clasificare făcută pe baza unui criteriu semantic; atributele substantivale în nominativ, cele în acuzativ, cele în dativ și cele în genitiv sunt s. ale clasei atributelor substantivale, rezultate dintr-o clasificare făcută în virtutea unui criteriu morfologic etc.

SUBCLASIFICARE s. f. (< sub- + clasificare < clasifica, cf. it. classificare, fr. classifier): clasificare secundară, făcută după prima, în virtutea unui criteriu identic, asemănător sau diferit și raportat la o categorie sau la o unitate lexicală sau gramaticală determinată. Rezultatul s. în lingvistică vizează una din componentele clasificărilor și este reprezentat prin subclase, în opoziție cu rezultatul primelor clasificări care e reprezentat prin clase. Astfel: prima clasificare a adjectivelor se face după criteriul flexionar în variabile și invariabile; la rândul lor, cele variabile se subdivid, după criteriul semantic, în calificative și pronominale. Deci adjectivele variabile și adjectivele invariabile reprezintă clase de adjective, în timp ce adjectivele calificative și adjectivele pronominale reprezintă subclase de adjective. De asemenea, atributele se clasifică, după criteriul morfologic, în atribute substantivale, atribute adjectivale, atribute numerale, atribute pronominale, atribute verbale, atribute adverbiale și atribute interjecționale. Cele substantivale se subdivid apoi, după cazuri – tot criteriu morfologic – în atribute substantivale în cazul nominativ, în cazul acuzativ, în cazul dativ și în cazul genitiv. Rezultatele primei clasificări reprezintă deci clase de atribute, iar rezultatele celei de-a doua clasificări reprezintă subclase de atribute.

SUBÎNȚELEGERE s. f. (< subînțelege < sub + înțelege, după fr. sous-entendre): deducere a prezenței unei părți de propoziție neexprimate (subiect, predicat, verb copulativ, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar), în cadrul unei propoziții date, prin raportarea acesteia la propozițiile anterioare din comunicare. Este frecventă mai ales în dialog, iar părțile de propoziție la care se referă pot fi completate cu precizie: „Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. [Cocostârcul] A intrat în baltă.” (Em. Gârleanu); „Eu n-am cunoscut niciodată dumbrava asta. Acum văd că [dumbrava]-i o pădure ca-n povești” (M. Sadoveanu); „Atunci iepurele sare și dracul [sare] după el” (Ion Creangă); „Să-mi scoață calul! – Cine?... [să-l scoață?] Argații s-au culcat” (I. L. Caragiale); „Cine câștigă? – Aglae. [câștigă] – șopti Costache” (G. Călinescu); „Eu să fiu a ta stăpână, tu [să fii] stăpân vieții mele” (M. Eminescu); „Câți domni a avut Țara Românească? – [Țara Românească a avut domni] Mulți, domnule” (I. L. Caragiale); „Cine a trecut astăzi pe aici? – [Pe aici au trecut astăzi] Oameni, fel de fel” (I. Slavici) etc.

SUBÎNȚELES, -EASĂ adj. (< subînțelege, după fr. sous-entendre – sous-entendu): în sintagmele atribut subînțeles, complement subînțeles, element predicativ suplimentar subînțeles, predicat subînțeles și subiect subînțeles (v.).

SUBORDONARE s. f. (< subordona < fr. subordonner, it. subordinare): raport sau relație sintactică de dependență gramaticală între un element subordonat și un element regent (în cadrul propoziției sau în cadrul frazei). ◊ ~ paratactică (asindetică): s. prin parataxă, prin juxtapunere (marcată sau nemarcată prin virgulă) între părțile secundare de propoziție și elementele regente ale acestora sau între propozițiile subordonate și regentele lor, ca în exemplele „Și bietului pașă dreptate i-au dat” (G. Coșbuc); „Colo Dunărea bătrână, liberă-ndrăzneață, mare, / C-un murmur rostogolește a ei valuri gânditoare” (M. Eminescu) – în cele două propoziții sunt juxtapuse atributele bietului, bătrână, liberă, îndrăzneață, mare, a ei și gânditoare precum și complementele pașă, i-, colo și valuri; „Bine faci, / bine găsești; / rău faci, / rău găsești” / – în această frază, s. prin juxtapunere este între subordonatele bine faci, rău faci și regentele lor. ◊ ~ joncțională (hipotactică): s. prin joncțiune, prin contact între părțile secundare de propoziție și elementele lor regente sau între propozițiile subordonate și regentele acestora. Este realizată cu ajutorul prepozițiilor și al locuțiunilor prepoziționale (în cadrul propoziției), al conjuncțiilor subordonatoare, al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare, al pronumelor și adjectivelor pronominale relative, al pronumelor și adjectivelor pronominale nehotărâte cu funcție de relație (în cadrul frazei): „În golul înalt de sub picioarele mele, se întindea spre răsărit noianul fără de hotar al munților pitici” (C. Hogaș); „Prietenii... îl știau drept un ușurel diletant” (M. Sadoveanu); „O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie” (M. Eminescu); „Fecioru-meu... m-a trimes... să aduc la cunoștință că el cică poate să facă podul” (Ion Creangă); „...și atunci mă duceam și eu să-l ajut pentru că-mi plăcea să port coșul cu pește” (I. Slavici); „Părul tău joacă în vântul pe care l-am întâlnit ieri în alt oraș” (L. Blaga); „Aici vine oricine dorește”; „...când... își revărsa... răsuflarea vijelioasă a pieptului său puternic, obcina întreagă se cutremura” (C. Hogaș); „Vii oricând poftești”. ◊ ~ de gradul I: s. caracteristică unei părți de propoziție secundară ce depinde de o parte de propoziție principală sau unei propoziții secundare ce depinde de o propoziție principală, ca în exemplele „...vântul adormise obosit, frunza codrilor nu se clătina” (C. Hogaș); „Victoria simțea cum o umplu gânduri și hotărâri nebiruite” (M. Sadoveanu); „Alții nu-l putea înțelege, pentru că Eminescu spunea altceva” (G. Ibrăileanu); „Să nu faceți gură când trecem pe lângă moară” (T. Arghezi). ◊ ~ de gradul II: s. caracteristică unei părți de propoziție secundare ce depinde de o altă parte de propoziție secundară sau unei propoziții secundare ce depinde de o altă propoziție secundară, ca în exemplele „Din adâncimea nopții se desprinseseră becuri strălucitoare și parcă ireale, așa că puneau capăt... compactei întunecimi de până atunci” (Geo Bogza); „...pe când el asudă trăgând la năvod, crainicii trimiși prin țară îl caută de zor” (A. Vlahuță); „Acu parcă înțelegea / că este cu putință / ca unul să citească / ceea ce au scris alții” /(I. Slavici); „Pe când în focul povestirii, el rostea aceasta cu cea mai deplină încredințare, / ca și când lucrul ar fi fost întocmai / după cum îl spunea, / deodată se simți tras de dindărăt, de mâneca surtucului” / (Al. Odobescu). ◊ ~ unică: s. caracteristică atributelor și complementelor, în general, subiectivelor, predicativelor, atributivelor, completivelor și circumstanțialelor care depind de un singur element regent, ca în exemplele „Deasupra câmpiei întinse părea un lung ogor de fier dezlănțuit” (Geo Bogza); „Văd pe Petru Rareș cu pletele pe umeri, cu cămașa desfăcută la piept, îngenunchind pe marginea Brateșului” (A. Vlahuță); „Este cu putință / să faci critică curată fără proiecție istorică” (G. Călinescu): „Întrebarea era dar / cine... să ducă vorba” (I. Slavici); „Trestia / care se pleacă vântului / niciodată nu se frânge” (Folclor); „Numai soarele poate / să încălzească toată lumea” (idem); „Unde n-a fost semănată sămânță de grâu..., / a răsărit iarba” (Z. Stancu). ◊ ~ dublă (multiplă): s. caracteristică atributelor circumstanțiale, elementelor predicative suplimentare, atributivelor circumstanțiale și predicativelor suplimentare care depind simultan de două elemente regente (un substantiv sau pronume subiect și un verb predicativ; un substantiv sau pronume obiect direct și un verb predicat), ca în exemplele „Ba copil chiar, era să fiu sfâșiat de un buldog” (Camil Petrescu); „N-o mai cred s-o văd murind” (G. Coșbuc); „Nici o mândră n-ai afla / Care să grăiasc-așa” (Jarnik-Bârseanu); „Își lasă și boul / să le moară” (M. Sadoveanu). Tot s. dublă trebuie să considerăm și s. întâlnită la atribut sau la complement, atunci când acestea depind de două elemente regente în același timp (rar) sau s. întâlnită la alte atributive, la completive sau la circumstanțiale, atunci când acestea depind simultan de două propoziții regente (mai des la circumstanțiale): „...și numai ea s-a împotrivit, fiindcă tot mai bine poate fi îngrijit aici” (L. Rebreanu) – cu regenții: poate și (a) fi îngrijit; „...să vezi cum o început să ningă...” (Cezar Petrescu) – cu regenții: o început și să ningă; „...începui a mă gândi... la ce ni se putea întâmpla la noapte” (C. Hogaș) – cu regenții: se putea și (a se) întâmpla; „...dacă se hotărăște cineva¹ / să asiste la o sărbătoare națională așa de importantă,² / trebuie³ / s-o ia de dimineață”⁴ / (I. L. Caragiale) – cu regentele nr. 3 și 4; „Când vuia în sobă tăciunile aprins..., ¹/ mama îl mustra acolo, în vatra focului² / și/-l buchisea cu cleștele”³ / (Ion Creangă) – cu regentele nr. 2 și 3; „...oamenii sunt bucuroși de oaspeți¹ / și / cu plin te primesc² / oriunde ajungi”³ / (I. Slavici) – cu regentele nr. 1 și 2; „Altfel eram în stare¹ / să tai lemne,² / să sap,³ / să car saci,⁴ /să bat cu ciocanul,⁵ / să scriu,⁶ / să citesc,⁷ / să predau lecții⁸ / ori / să învăț⁹ / fără să mă sinchisesc prea mult de ele”¹⁰ / (Z. Stancu) – cu regentele nr. 1-9 inclusiv. ◊ ~ necircumstanțială: s. specifică atributelor, în general (atributivă), și complementelor necircumstanțiale (completivă) precum și propozițiilor necircumstanțiale (subiectivă, predicativă, atributivă și completivă), ca în exemplele „...cele dintâi raze ale soarelui se topiră în ochii celor doi îndrăgostiți” (Em. Gârleanu); „Țugulea... lovi pe zmeu..., apoi fi tăie capul” (P. Ispirescu); „Aruncase câinelui o bucățică de carne” (B. Șt. Delavrancea); „Această strâmtoare fu aleasă de Mihai-vodă” (N. Bălcescu); „Cui îi e frică de orice nor nici o călătorie nu face” (Folclor); „...întâia lui treabă este să se ducă la Micula” (C. Negruzzi); „...dar toată durerea ce-o simt n-o simt în mine” (L. Blaga); „Dumneavoastră... numai ne-ați poruncit să aducem bolovanul” (Ion Creangă); „Nu da ciomag cui nu-i ești drag” (Folclor); „Bibliografia este comunicată de cine a alcătuit și cursul.” ◊ ~ circumstanțială: s. specifică complementelor circumstanțiale și propozițiilor circumstanțiale de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, de condiție, de concesie, de consecință, de asociere, de instrument, de opoziție, de cumul, de relație și de excepție, ca în exemplele „Tresărind scânteie lacul / Și se leagănă sub soare” (M. Eminescu); „Odată, vara, pe-aproape de Moși, mă furișez din casă” (Ion Creangă); „Grăind așa, pășea mărunt... prin bătătura uscată” (M. Sadoveanu); „...zmeul se făcu foc și pară de mânie, se turbură de necaz” (P. Ispirescu); „...se făcuse mare pregătire pentru ospățul acesta” (C. Negruzzi) etc.; „Pe unde trece ea, fața pământului se usucă” (M. Eminescu); „După ce-l coborâră în locașul de vecinicie, îi înfipseră la căpătâi două iatagane legate cu sârmă” (B. Șt. Delavrancea); „Omul e dator să lupte cât o putea cu valurile vieții” (Ion Creangă); „...tunicile foșnesc la fiecare mișcare aspru, fiindcă de patru zile... s-au întărit scoarță” (Cezar Petrescu); „De acolo plecai călare, ca să merg la Bisoca” (Al. Odobescu) etc.

SUBORDONATĂ s. f. (< adj. subordonat, -ă < subordona, cf. fr. subordonner, it. subordinare): propoziție cu înțeles insuficient, care depinde gramatical de o altă propoziție, denumită regentă, și care îndeplinește pe lângă aceasta funcția unei părți de propoziție. ◊ ~ paratactică (asindetică): s. care se află în raport de subordonare prin parataxă (prin juxtapunere) față de regenta ei, s. juxtapusă, ca în exemplele „...zic zece, / tu taie una” (C. Negruzzi); „Rău faci, / rău găsești!” (Folclor). ◊ ~ joncțională (hipotactică): s. care se află într-un raport de subordonare prin joncțiune față de regenta ei, adică realizat cu ajutorul unor elemente de legătură (conjuncții și locuțiuni conjuncționale subordonatoare, pronume și adjective relative, adverbe relative), ca în exemplele „Te-am ruga, mări, ruga, / Să-mi trimiți prin cineva / Ce-i mai mândru-n valea ta” (M. Eminescu); „Îi zicea lumea moș..., / pentru că vorbea în tâlcuri” (A. Vlahuță); „N-am să am hodină / cum n-are pârâul Tarcăului” (M. Sadoveanu). ◊ ~ de gradul I: s. care depinde de o propoziție principală, ca în exemplul „Trec furnici ducând în gură de făină marii saci / Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte, și colaci” (M. Eminescu) ◊ ~ de gradul II: s. care depinde de o propoziție secundară, ca în exemplul „El nu cânta, pentru că nu știa să cânte” (I. Slavici). ◊ ~ regentă: s. de care depinde o altă subordonată, ca în exemplul „Când te-am poftit aseară să cinezi cu mine, ți-am spus obiceiul meu...” (I. L. Caragiale). ◊ ~ coordonată: s. care se află în raport de coordonare cu o subordonată identică sau diferită, ca în exemplul „Se vede că zmeii erau răi, puternici, dar glagorie n-aveau nici cât negru sub unghie” (Folclor). ◊ ~ necircumstanțială: s. care nu exprimă o circumstanță, care îndeplinește funcția unui subiect, a unui nume predicativ, a unui atribut, a unui complement direct, indirect, de agent sau a unui element predicativ suplimentar (v. s. subiectivă, predicativă, atributivă, completivă directă, completivă indirectă, completivă de agent și predicativă suplimentară), ca în exemplele „Nu era chip să te apropii de dânsul” (Ion Creangă); „Părerea mea e că e mai bine să lași caii în pace” (Marin Preda); „Erau clăcași: oștenii fără nume / Ce duc războiul mare-al tuturora” (O. Goga); „N-aș putea spune hotărât dacă în timpul somnului mi-a fost frig” (C. Hogaș); „Imensul rezervor de legende i-a slujit să-și scrie propriile lui balade” (V. Eftimiu); „Locurile au fost reținute de cine nu ne așteptam”; „Am găsit-o cum mi-am închipuit-o.” ◊ ~ circumstanțială: s. care exprimă o circumstanță, care îndeplinește funcția unui complement circumstanțial (de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop etc.), ca în exemplele „Și pe unde trecea, lumea din toate părțile îl înghesuia” (Ion Creangă); „Îndată ce soarele scăpătă după culme, luna... ieși la răsărit la marginea dumbrăvii” (M. Sadoveanu); „Mama Iana era posomorâtă cum nu fusese de mult” (B. Șt. Delavrancea); „Maică, mulți te-au dușmănit, / Că ești neam blagoslovit” (T. Arghezi); „Ca dintr-un bob să odrăslească mia, / Cu sângele tău cald stropește glia!” (A. Vlahuță) etc. ◊ ~ relativă: s. introdusă prin adjectiv relativ, pronume relativ, pronume nehotărât cu funcție de relație sau prin adverb relativ, ca în exemplele „Nu știu ce vreme va fi atunci”; „Se știe cine a făcut asta”; „Vine cu noi oricare poftește”; „Du-te unde vrei.” ◊ ~ anticipată: s. anunțată înainte, în regentă, prin formele de nominativ (subiectiva) sau prin formele de acuzativ și de dativ neaccentuate (completiva directă și completiva indirectă) ale pronumelui personal, ca în exemplele „Ajunge el departe cine se scoală de dimineață”; „Îl ajută pe cine se străduiește”; „Îi spune cui merită”. ◊ ~ reluată: s. întărită în regenta care o urmează prin formele de nominativ (subiectiva) sau prin cele de acuzativ și dativ neaccentuate (completiva directă și completiva indirectă) ale pronumelui personal, ca în exemplele „Cine se scoală de dimineață ajunge el departe”; „Pe cine se străduiește îl ajută”; „Cui merită îi spune”.

SUBSTANTIV s. n. (cf. fr. substantif, lat. substantivus < substans „substanță” < sub „dedesubt” + stans „așezat”): parte de vorbire care denumește obiectele gramaticale. Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune după număr și caz (parțial după gen), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (subiect – funcție de bază; nume predicativ, atribut, complement direct, complement indirect, complement de agent, complement circumstanțial, apoziție și element predicativ suplimentar) și prin distribuție unidirecțională. ◊ ~ moștenit: s. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, ca de exemplu cap, casă, câine, floare, frate, pâine etc. (din latină); barză, buză, mânz, sâmbure, viezure etc. (din substratul geto-dacic). ◊ ~ împrumutat: s. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca de exemplu luncă, muncă, nevastă, plug, vreme etc. (din v. sl.); gând, hotar, marfă, oraș, sobă etc. (din maghiară); basma, cataif, cearșaf, cioban, zambilă etc. (din turcă); dascăl, hârtie, patimă, piper, tipar etc. (din neogreacă); ban, clacă, crap, grădină etc. (de la slavii de sud); boroană, borș, horn, nadă, posmag etc. (de la slavii de nord și de est); cartof, cufăr, flanelă, halbă, stofă etc. (din germană); algebră, balon, diviziune, epidemie, fotograf etc. (din franceză); ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, prin compunere sau prin conversiune (provenit din alt substantiv, din adjectiv, din numeral, din pronume, din verb, din adverb și din interjecție), ca de exemplu iepuraș, lupoaică, nucet, străbun, tristețe, țărănime etc.; bunăvoință, Câmpulung, miazăzi, Bolintinul din Vale, floarea-soarelui, Cluj-Napoca etc.; doiul, treiul, ielele, sinea, aproapele, binele, leneșul, oful, grăpatul, rănitul etc. ◊ ~ denominativ: s. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca de exemplu cățeluș (< cățel + suf. -uș), puiandru (< pui + suf. -andru), strămoș (< pref. stră- + moș), răutate (< rău + suf. -ătate), frumusețe (< frumos + suf. -ețe), înălțime (< înalt + suf. -ime) etc. ◊ ~ concret: s. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu arbore, bondar, cioară, lăstun, masă, pământ, trăsnetele. ◊ ~ abstract: s. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu corectitudine, curaj, dezvoltare, dreptate, înțelepciune, necesitate, posibilitate, vigoare etc. ◊ ~ simplu: s. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice substantiv moștenit, împrumutat sau format prin derivare și conversiune), ca de exemplu adevăr, albină, cer, inimă; bec, halva, hârleț; blândețe, copilaș, strămoș; viteazul, doiul, sinea, aratul etc. ◊ ~ compus: s. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice substantiv format prin compunere), ca de exemplu bună-cuviință, scurt-circuit, planisferă, radiorecepție, cineclub, microfotografie, miniautomobil, telecinematecă, aeronavă, electromotor, Albă ca Zăpada, Cheile Bicazului, Curtea de Argeș, floare de colț, rochița rândunicii, untdelemn, Câmpulung etc. ◊ ~ articulat (determinat): s. însoțit de articol nehotărât sau hotărât (de aici sintagmele: articulat nehotărât – articulat hotărât, determinat nehotărât – determinat hotărât), ca de exemplu un om – niște oameni, omul – oamenii; o coasă – niște coase, coasa – coasele; un cerc – niște cercuri – cercul – cercurile. ◊ ~ nearticulat (nedeterminat): s. neînsoțit de articol nehotărât sau hotărât, ca de exemplu om, coasă, cerc – oameni, coase, cercuri. ◊ ~ comun (apelativ); s. care denumește obiecte gramaticale de același fel, ca de exemplu animal, copac, fag, frate, leu, mamă, nor, om, plantă, pod, turturea, viespe, zebră etc. ◊ ~ propriu: s. care denumește obiecte gramaticale individualizate, ca de exempiu Andrei, Anișoara, Badea, Constantin, Cristina, Dumitru, Despina, Eustațiu, Eufrosina; Florescu, Filipescu, Pietreanu, Stamate, Tudorache; Grivei, Joiana, Roiba; Caransebeș, Satu-Mare, Suceava, China, Iugoslavia, România; Dunărea, Mureșul, Nistrul, Oltul; Bucegi, Carpați, Himalaia etc. ◊ ~ epicen: s. care are o singură formă pentru ambele genuri (sau numai forma de masculin, sau numai forma de feminin), ca de exemplu cocostârc, cuc, dihor, elefant, pițigoi, rinocer etc.; cămilă, cârtiță, lebădă, pupăză, veveriță, zebră etc. ◊ ~ mobil: s. format în limba română prin moțiune (v.), cu ajutorul unui sufix moțional (v.). fie de la masculin, fie de la feminin, ca de exemplu lupoaică (< lup + suf. -oaică), tigroaică (< tigru + suf. -oaică), porumbiță (< porumb + suf. -iță) etc.; rățoi (< rață + suf. -oi), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), curcan (< curcă + suf. -an), gâscan (< gâscă + suf. -an) etc. ◊ ~ individual: s. care denumește la forma de singular un singur obiect gramatical, ca de exemplu bujor, dimineață, ferigă, fiu, gutui, măr, salcie, șah, uragan etc. ◊ ~ colectiv: s. format cu ajutorul unui sufix colectiv; s. care denumește la forma de singular o multitudine de obiecte gramaticale identice, considerate ca un întreg. Astfel: brădet, nucet, pietriș, stejăriș, studențime, țărănime, iniște, porumbiște; companie, grupă, stol, turmă etc. ◊ ~ defectiv (de număr): s. lipsit de unele forme flexionare de singular sau de plural; s. care dispune de o flexiune sau de o paradigmă incompletă (fie la singular, fie la plural), ca de exemplu aur, lapte, mărar, mei, pătrunjel, piper, sânge, unt etc.; icre, moaște, ochelari, pantaloni, tărâțe etc. ◊ ~ cu forme multiple de singular sau de plural, ca de exemplu călăuz – călăuză, cojoc – cojoacă, țol – țoală; berbec – berbece, flutur – fluture; basc – bască, poem – poemă; cifru – cifră; bobi – boabe, ochi – ochiuri; capi – capete – capuri; curenți – curente, derivați – derivate; coli – coale, roți – roate; cărni – cărnuri, blăni – blănuri; mărfi – mărfuri, trebi – treburi; cămine – căminuri, refrene – refrenuri; rapoarte – raporturi, resoarte – resorturi etc. ◊ ~ de declinarea I: s. terminat la nominativ singular nearticulat în -ă neaccentuat și în -a și -ea accentuate, ca de exemplu duminică, fată, sâmbătă, ziuă; papă, pașă, popă, tată, vlădică, vodă etc.; baclava, cherhana, dandana, mahala etc.; andrea, boccea, canea, cișmea, dușumea, perdea etc. ◊ ~ de declinarea a II-a: s. terminat la nominativ singular nearticulat în consoană dură, consoană muiată, -u vocalic, -u semivocalic, -i vocalic accentuat, -i semivocalic și -o accentuat sau neaccentuat, ca de exemplu bărbat, unchi, zimbru, leu, vulpoi, taxi, sloi, tango, radio etc. ◊ ~ de declinarea a III-a: s. terminat la nominativ singular nearticulat în -e neaccentuat, ca de exemplu codice, femeie, nume, pepene, pește, vulpe etc. ◊ ~ de tipul flexionar I: s. comun feminin, cu două forme cazuale la singular (una de N. Ac. și alta de D. G.) și cu o singură formă cazuală la plural (identică cu aceea de D. G. singular), ca de exemplu o casă – unei case, niște case – unor case etc. ◊ ~ de tipul flexionar II: s. comun masculin sau neutru, cu o singură formă cazuală la singular și cu o altă formă cazuală la plural, ca de exemplu alai – alaiuri, butoi – butoaie, câine – câini, codru – codri etc. ◊ ~ de tipul flexionar III: s. comun, masculin, feminin sau neutru, cu o singură formă cazuală la ambele numere, ca de exemplu ochi, pui; directoare, învățătoare; codice, nume etc. ◊ ~ apreciativ: s. care sugerează prin conținutul său lexical o atitudine de apreciere deosebită față de obiectul denumit, ca de exemplu cărturar, învățat maestru, magistru, meșter, savant etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): s. care sugerează prin conținutul lui lexical o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură față de obiectul denumit, ca de exemplu ageamiu, cârcotaș, farfara, gură-spartă, lichea, mojic, nulitate, otreapă, poltron, secătură etc.

SUBSTANTIVAL, -Ă adj. (cf. fr. substantival): în sintagmele atribut substantival, formă substantivală, locuțiune substantivală și perifrază substantivală (v.).

SUPIN s. n. (cf. lat. supinum, fr. supin): mod al verbului (nepersonal, nepredicativ, simplu) care exprimă acțiunea într-un chip general, abstract (ca infinitivul), însă ca un deziderat. Este alcătuit din participiul verbului precedat de morfemele prepoziționale de sau la: de cântat, de lucrat, de avut, de spus, de venit, de sosit, de coborât; la arat, la semănat, la prășit, la cosit, la cules, la pescuit etc. Poate avea următoarele funcții sintactice: subiect („E ușor de vorbit, dar e greu de făcut”), nume predicativ („Dar era de temut ca vrăjmașii să nu izbutească a scoate pe ai noștri din strâmtoare” – N. Bălcescu), atribut („...putem găsi și la noi sujeturi de scris” – M. Kogălniceanu), complement direct („...pe bună dreptate, ar mai avea de luat, nu de dat” – A. Vlahuță), complement indirect („Sunt grei bătrânii de pornit...” – G. Coșbuc), complement circumstanțial de mod, de scop, de relație etc. („Să aibă tot cei lași ar vrea, / Pe neluptat” – G. Coșbuc; „...l-am văzut umblând cu cotul subsuoară, pentru cumpărat sumani...” – Ion Creangă; „De scris a scris, dar greu”).

TOPICĂ s. f. (cf. fr. topique, it., lat. topica, gr. topika): 1. parte a sintaxei sau a stilisticii care se ocupă cu studiul ordinii cuvintelor (a părților de propoziție) în propoziții și a propozițiilor în fraze. 2. ordine a cuvintelor (a părților de propoziție) în propoziții și a propozițiilor în fraze. Se vorbește astfel despre t. subiectului, despre t. predicatului, despre t. numelui predicativ, despre t. atributului, despre t. complementului, despre t. elementului predicativ suplimentar și despre t. apoziției; despre t. regentei, despre t. subordonatei (a subiectivei, a predicativei, a atributivei, a completivei, a predicativei suplimentare) și a apoziției. ◊ ~ liberă: t. nesupusă vreunor reguli, vreunei restricții; t. la latitudinea vorbitorului sau a scriitorului (schimbarea ei nu are ca urmare modificarea raporturilor sintactice dintre cuvinte). În general, în limba română există o t. liberă. ◊ ~ fixă: t. neschimbătoare, conformă cu tradiția, care presupune anumite reguli și restricții, de care trebuie să țină seama vorbitorii și scriitorii (orice schimbare a ei are ca urmare modificarea raporturilor sintactice dintre cuvinte). T. fixă au limbile engleză și chineză. ◊ ~ obiectivă (logică, directă): t. normală, regulată, lipsită de factură afectivă; așezare a cuvintelor în ordinea obișnuită într-o limbă dată, în corespondență cu logica gândirii (de la elemente cunoscute la cele necunoscute), cu normele gramaticale ale acelei limbi. ◊ ~ afectivă (subiectivă, inversă): t. diferită de cea obișnuită, datorită intervenției elementului afectiv, care scoate în relief anumite cuvinte (de obicei dintre cele cu accent în frază sau pronunțate cu intonație specială), ca în exemplele „Bine ți-a făcut!” (în raport cu „Ți-a făcut bine!”), „Jelui-m-aș și n-am cui” – Folclor (în raport cu „M-aș jelui și n-am cui”).

VERB s. n. (< fr. verbe, cf. lat. verbum „cuvânt”): parte de vorbire care exprimă un proces (o acțiune sau o stare). Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune după număr, persoană, diateză, mod și timp (parțial și după gen – la participiu), denumită conjugare, prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice (predicat verbal – funcție de bază; copulă sau nume predicativ într-un predicat nominal, subiect, atribut, complement direct, complement indirect, complement circumstanțial și element predicativ suplimentar) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională – prin v. copulativ). ◊ ~ moștenit: v. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, ca de exemplu cânta, lăuda, avea, putea, vrea, începe, răspunde, auzi, fi etc. (din latină); cruța, curma, gudura, răbda, scăpăra, zburda etc. (din substrat, din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: v. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia într-o anumită etapă, ca de exemplu citi, clădi, hrăni, iubi, privi, trebui, trăi etc. (din vechea slavă); bănui, cheltui, făgădui, socoti, tăgădui etc. (din maghiară); fandosi, lipsi, pedepsi, sinchisi, ursi, vopsi etc. (din neogreacă); zvârli (de la slavii de sud); absolvi (de la germani); accepta, balansa, explica, fixa, garanta, imita, legifera, maltrata, oficia, participa etc. (din franceză) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare și compunere: desface, îmbunătăți, ofta, pocni, preface, răstălmăci, reface etc.; binecuvânta, binevoi, întrepătrunde, preamări etc. ◊ ~ denominativ: v. care provine de Ia un nume (substantiv sau adjectiv) prin derivare, ca de exemplu biciui (< bici + suf. -ui), brăzda (< brazdă + suf. -a), descleșta (< des- + clește + -a), desfrunzi (< des- + frunză + -i), dezvinovăți (< dez- + vinovat + suf. -i), înflora (< în-+ floare + suf. -a), îngălbeni(< în- + galben + suf. -i), întineri (< în- + tânăr + suf. -i), mușamaliza (< mușamale + suf. -iza) etc. ◊ ~ concret: v. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu aluneca, brăzda, cânta, fluiera, fugi, înota, parfuma, scrie; bubui, fulgera, trăsni etc. ◊ ~ abstract: v. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu aminti, încuraja, medita, pândi; avea, fi, vrea; constitui, deveni, părea, reprezenta; putea, trebui; continua, începe, sfârși etc. ◊ ~ momentan (perfectiv): v. care exprimă un proces de scurtă durată, un proces de moment, ca de exemplu adormi, anunța, ieși, încheia, pleca, sosi, veni etc. ◊ ~ durativ (imperfectiv): v. care exprimă un proces în curs de desfășurare, neterminat, ca de exemplu ajuta, călători, certa, coace, dormi, fierbe, plânge, trăi, unelti, vorbi etc. ◊ ~ incoativ: v. care exprimă începutul unei acțiuni ca de exemplu începe, (pop.) prinde (să). În latină, ideea de „început” al acțiunii era exprimată cu ajutorul unui sufix: senesco „încep să îmbătrânesc”. ◊ ~ cauzativ (factitiv): v. tranzitiv care arată că subiectul lui face (determină) pe cineva să îndeplinească acțiunea verbului de după el, ca de exemplu a determina (pe cineva să facă ceva), a face (pe cineva să facă ceva), a obliga (pe cineva să facă ceva) etc. ◊ ~ tranzitiv: v. al cărui proces se răsfrânge direct asupra unui obiect; v. care poate primi în mod obișnuit un complement direct sau o completivă directă, ca de exemplu mânca, lucra, avea, face, zice, auzi, citi, urî etc. ◊ ~ tranzitiv absolut: v. tranzitiv care nu are exprimat în context complementul direct sau completiva directă, deși le poate regiza, ca de exemplu „Cântă admirabil”. „Scrie frumos” etc. ◊ ~ tranzitiv relativ: v. tranzitiv care are exprimat în context complementul direct sau completiva directă, ca în exemplele „Cântă admirabil romanțe”. „Cântă admirabil / ce a învățat”, „Scrie frumos tema”, „Scrie frumos /ce-i dictez”◊ ~ dublu tranzitiv: v. care poate avea simultan, în același context, fie două complemente directe (unul al ființei și altul al lucrului), fie un complement direct al ființei și o completivă directă (reprezentantă a complementului direct al lucrului), ca în exemplele „Profesorul învață carte pe elev”. „L-am rugat / să-mi spună adevărul”. ◊ ~ intranzitiv: v. al cărui proces nu se poate răsfrânge direct asupra unui obiect; v. care nu poate primi un complement direct sau o completivă directă, ca de exemplu călători, deveni, exista, fi, fugi, ieși, părea, pleca, sosi, sta, străluci, ședea, veni etc. ◊ ~ personal: v. care poate realiza relația cu subiectul reprezentat printr-o persoană; v. care exprimă un proces atribuit unei persoane, unui autor, unui subiect gramatical concret, ca de exemplu cânta, lucra, avea, tăcea, cere, face, dormi, coborî etc. ◊ ~ impersonal: v. care nu poate realiza relația cu subiectul reprezentat printr-o persoană; v. care exprimă un proces neatribuit unei persoane, unui autor, unui subiect gramatical concret, ca de exemplu amurgește, burează, fulgeră, fulguie, ninge, plouă, trăsnește, tună, se împrimăvărează, se desprimăvărează, se înnorează, se înserează, se înseninează etc.; caută (să), merită (să), trebuie (să), urmează (să); (îmi) convine (să), (îmi) place (să), (îmi) vine (să); se aude (că), se cade (să), se pare (că), se poate (să), se spune (că), se zice (că); (îmi) pasă (că), se cuvine (să), se întâmplă (să) etc. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: v. care se combină, pe rând, cu câte un singur termen, în cadrul aceleiași propoziții, formând împreună cu acesta o structură binară (marea majoritate a verbelor), ca de exemplu mânca, desena, putea, trece, veni, vopsi, coborî, hotărî etc. (v. și distribuție). ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: v. care se combină, simultan, cu doi termeni, în cadrul aceleiași propoziții, formând împreună cu aceștia o structură ternară (verbele copulative), ca de exemplu fi, deveni, părea, însemna, rămâne, ajunge, ieși, constitui, reprezenta, întruchipa etc. (v. și distribuție). ◊ ~ predicativ: v. care, la modurile personale, poate forma singur predicatul verbal al propoziției, ca de exemplu lupta, cerceta, avea, tăcea, vrea, cere, merge, fi, veni, hotărî etc. ◊ ~ nepredicativ: v. care, la modurile personale, în anumite contexte, nu poate forma singur predicatul propoziției, ci numai împreună cu alte forme nominale, pronominale, verbale, adverbiale și interjecționale – fi, deveni, părea, însemna, rămâne, ajunge, ieși, constitui, reprezenta, întruchipa etc.; fi, avea, voi, vrea; da, lua, face, pune, ține etc. (sunt v. nepredicative, în anumite contexte, v. copulative, auxiliare și cele din structura locuțiunilor verbale). ◊ ~ copulativ: v. care leagă subiectul de numele predicativ, formând cu acesta din urmă, atunci când se află la un mod personal, un predicat nominal sau, atunci când se află la un mod nepersonal, o construcție nominală (infinitivală, gerunzială, participială sau de supin), ca de exemplu fi, deveni, părea, însemna, rămâne, ajunge, ieși, constitui, reprezenta, întruchipa etc. ◊ ~ autonom: v. de sine stătător, care-și păstrează întreaga capacitate semantică și gramaticală; v. „plin”, cu independență lexico-gramaticală. Sunt v. autonome toate verbele limbii române folosite în contexte specifice acestei autonomii. ◊ ~ auxiliar: v. devenit instrument gramatical, v. care-și pierde, în anumite contexte, capacitatea semantică și gramaticală, intrând obligatoriu în relație de structură fie numai cu forme verbale (pentru realizarea timpurilor și a modurilor compuse sau pentru realizarea diatezei pasive), fie cu forme nominale, pronominale, verbale, adverbiale și interjecționale (pentru realizarea structurilor binare de predicat nominal); v. „gol” sau pe jumătate „golit” de conținutul lexical, abstractizat și lipsit de independență lexico-gramaticală. Există deci, din acest punct de vedere, două tipuri de v. auxiliare: auxiliare morfologice, care ajută la realizarea timpurilor și a modurilor compuse din diatezele activă și reflexivă (fi, avea, vrea, voi, la realizarea locuțiunilor verbale (da, lua, face, avea etc.) sau la realizarea diatezei pasive (fi), și auxiliare sintactice, care ajută la realizarea predicatului nominal al propoziției, atunci când se află la un mod personal (așa cum sunt verbele copulative, amintite mai sus). ◊ ~ (semi)auxiliar de mod (modal): v. abstract care exprimă prin conținutul său lexical (originar sau dobândit în context) una din ideile de modalitate (de necesitate, de posibilitate, de probabilitate, de iminență, de voință sau de dorință). Deși poate fi urmat de conjunctive, infinitive, participii sau supine, el formează singur predicatul verbal al propoziției, atunci când se află la un mod personal: trebui, putea, fi, avea, vrea, se cade, se cuvine, se pare etc. ◊ ~ (semi)auxiliar de aspect (aspectual): v. abstract care exprimă prin conținutul său lexical (originar sau dobândit în context) una din ideile de aspect (începutul, continuarea sau sfârșitul acțiunii). Deși poate fi urmat de conjunctive, infinitive sau supine, el formează singur predicatul verbal al propoziției, atunci când se află la un mod personal: începe, porni, prinde („începe”), continua, găta („termina”), isprăvi, înceta, sfârși, termina etc. ◊ ~ unipersonal: v. care se conjugă și face referire numai la persoana a III-a (singular și plural), reprezentantă a unui subiect exprimat prin nume de animal, de plantă, de planetă, de obiect material, de categorie abstractă (accidental de persoană), ca de exemplu apune, răsări, behăi, cotcodăci, guița, a se gudura, lătra, măcăi, mieuna, mugi, necheza, oua, răgi, urla etc.; germina, îmboboci, încolți, înfrunzi, înflori, înmuguri, odrăsli etc.; a se altera, curge, cocli, mucezi, rugini, a se strica; clămpăni, clefăi, a se declasa, duhni, fonfăi, morfoli; consta, converge, rezida, rezulta etc. ◊ ~ pluripersonal (tripersonal): v. care se conjugă și face referire la toate cele trei persoane (singular și plural), ca de exemplu suna, picta, tăcea, zice, fugi, plivi, coborî, zăvorî etc. (marea majoritate a verbelor). ◊ ~ integral: v. care are paradigma întreagă, completă; v. căruia nu-i lipsește nici o formă modală, temporală, de persoană sau de număr, ca de exemplu cânta, lucra, tăcea, trece, veni, privi, coborî, hotărî etc. ◊ ~ defectiv: v. care nu are unele forme flexionare, care dispune de o flexiune sau de o paradigmă incompletă; v. care nu este folosit cu toate formele gramaticale, ca de exemplu plăcea, putea, vrea; desfide, detraca etc. ◊ ~ regulat: v. care nu prezintă în flexiune variații ale rădăcinii sau care prezintă numai variații nesemnificative pentru paradigma lui (cum sunt alternanțele fonetice), ca de exemplu ara, lucra, sonda, rupe, iubi, porni, privi, hotărî, urî etc. ◊ ~ neregulat (aberant): v. care se abate de la flexiunea obișnuită, având forme proprii, specifice; v. a cărui rădăcină prezintă în flexiune variații totale sau parțiale semnificative, neregularități specifice importante, care privesc paradigma în ansamblul ei (supletivism, reduplicare etc.), ca de exemplu fi, avea, bea, da, a se la, lua, mânca, mânca, sta și usca. ◊ ~ de conjugarea I: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul accentuat -a, indiferent de consoana care-l precedă, ca de exemplu alerga, astupa, apăsa, căuta, cânta, schimba (grupa A, cu verbe lipsite de sufix și de desinență la persoana I singular a indicativului prezent); apela, axa, colora, desena, fuma, mustra etc. (grupa B, cu verbe care au sufixul gramatical variabil -ez, dar nu au desinență la persoana I singular a indicativului prezent). ◊ ~ de conjugarea a II-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul accentuat -ea, ca de exemplu avea, bea, cădea, plăcea, putea, tăcea etc. ◊ ~ de conjugarea a III-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixul neaccentuat -e, ca de exemplu arde, bate, face, merge, pune, trece etc. ◊ ~ de conjugarea a IV-a: v. care formează infinitivul scurt cu sufixele accentuate -i și -î, ca de exemplu auzi, dormi, fugi, veni, coborî, doborî etc. (grupa A, cu verbe lipsite de sufix și de desinență la persoana I singular a indicativului prezent); citi, iubi, sosi, vorbi, hotărî, urî etc. (grupa B, cu verbe care au sufixele gramaticale variabile -esc și -ăsc, dar fără desinență la persoana I singular a indicativului prezent). ◊ ~ simplu: v. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie, dintr-o singură unitate lexicală, ca de exemplu da, seca, bea, face, citi, doborî, făgădui, pedepsi, accepta, reface, ofta etc. ◊ ~ compus: v. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie, din două sau mai multe unități lexicale, ca de exemplu binevoi, preamări, contrasemna, cronometra, electromecaniza, fotografia, întrerupe, subscrie, supraviețui etc. ◊ ~ activ: v. care arată că subiectul gramatical face acțiunea și altcineva o suferă, ca de exemplu ajuta, vedea, face, lovi, urî etc. ◊ ~ pasiv: v. care arată că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de altcineva, ca de exemplu a fi ajutat, a fi văzut, a fi făcut, a fi lovit, a fi urât etc. ◊ ~ reflexiv: v. care este însoțit obligatoriu de un pronume reflexiv, formă neaccentuată de dativ sau de acuzativ, cu care formează diateza reflexivă, ca de exemplu își spune, se spală, își împărtășesc, se ceartă, își ajută (fratele), își cumpără, se construiesc, se înroșește, își amintește, se gândește, se întâmplă, se cuvine etc. ◊ ~ deponent: v. latin care avea formă pasivă și înțeles activ, ca de exemplu imitari „a imita”, loqui „a vorbi”, ordiri „a urzi” etc. ◊ ~ semideponent: v. latin, activ ca sens, care se conjuga la timpurile și la modurile derivate din tema prezentului după normele diatezei active, în timp ce la celelalte avea formă de conjugare pasivă, ca de exemplu audĕo, audĕre, ausus sum = îndrăznesc; gaudĕo, gaudĕre, gavisus sum = mă bucur etc. ◊ ~ frecventativ: v. care arată repetarea unei acțiuni; v. iterativ, ca de exemplu a relua, a reveni, a reface etc. ◊ ~ iterativ: v. frecventativ. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): v. al cărui conținut exprimă lipsa de considerație față de cineva, atitudinea de batjocură la adresa cuiva, ca de exemplu se bâlbâie, clefăie, fonfăie, râgâie, se câcâie, se mocăie etc. Pentru clasificarea verbelor v. criteriu.

VERBAL, -Ă adj. (cf. lat. verbalis, fr. verbal): în sintagmele abstract verbal, adjectiv verbal, atribut verbal, context verbal, copulă verbală, expresie verbală (impersonală), flexiune verbală, formă verbală, grup verbal, limbaj verbal, locuțiune verbală, morfem verbal, perifrază verbală, predicat verbal, propoziție verbală și sistem verbal (v.).

VIRGULĂ s. f. (< fr. virgule, cf. lat. virgula „vărguță”): semn de punctuație cu care se notează pauzele mici dintre cuvinte (în cadrul propozițiilor) sau dintre propoziții (în cadrul frazelor). Ea marchează raportul de coordonare prin juxtapunere în propoziție și în frază. În propoziție desparte: 1. părțile de propoziție de același fel (subiecte, nume predicative, atribute, complemente, elemente predicative suplimentare și apoziții) nelegate între ele prin conjuncțiile coordonatoare și sau ori: „E pretutindeni pace, seninătate, lumină” (V. Pârvan); „Toaca, Panaghia sunt vârfuri și stânci vestite ale Ceahlăului” (Geo Bogza); „Și erau frumoși, cuminți și ascultători” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Zăpada începuse-ncet să cearnă... / fulgi uriași, legănători, ca puful” (E. Jebeleanu); „Pentru fiecare fântână, pârău, vălcică, dumbravă și alte locuri drăgălașe ce lăsam în urmă-ne, scoteam câte-un suspin adânc din piepturile noastre” (I. Creangă); „Statura lui s-a proiectat în zare / încovoiată, lungă, amărâtă / Ca un fantastic semn de întrebare” (G. Topârceanu); „Colegul acestuia, fotbalistul, sportivul de performanță, nu și-a mai amintit acum de el”; 2. unele complemente circumstanțiale de tip apozițional sau de mod comparativ, așezate între subiect și predicat sau între predicat și complementele directe și indirecte: „Se auzeau în zăvoi, dincolo, peste iaz o mulțime...” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Ea (munca) dă, ca și libertatea, tărie și frumusețe de caracter” (V. Pârvan); 3. apozițiile care aduc o explicație suplimentară (mai ales cele dezvoltate): „Noaptea-l coace și ea, luna, / Caldă lui întotdeauna...” (T. Arghezi); „Iată craiul, socrul mare, rezemat în jilț cu spată” (M. Eminescu); „Și Nic-a lui Costache, dușmanul meu, și cu Toader al Catincăi, alt hojmalău, au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă” (I. Creangă); 4. unele atribute și complemente circumstanțiale, așezate la începutul propoziției (înaintea subiectului și a predicatului): „...și, peste codri destrămați, domoale, / suiau păduri de fumuri, din furnale” (E. Jebeleanu); „Acolo, lângă izvoară, / iarba pare de omăt” (M. Eminescu); „Țapăn, drept, cu schiptru-n mână, șede-n perine de puf” (idem); „Grăbit, dă roate, singuratic, / Tăcutul liliac” (G. Coșbuc); „Tăcut, urmăream cum se schimbă garda de onoare a cerului” (Geo Bogza); „...fără veste, pe la patru ceasuri după-amiază (25 octomvrie), oastea lui Minai se arătă și intră în șesul dinaintea Giurgiului” (N. Bălcescu); „Trecând pe lângă sat,... / Pe mulți din dregători să plângă i-a-ndemnat” (Gr. Alexandrescu); „Târziu, întorcându-mă, îl găsii înseninat” (M. Sadoveanu); „Și așa, încetul cu încetul, tropotind din cizmele mari ziua întreagă pe ulițele satului... a început să-l uite pe Dinu” (I. Agârbiceanu); „Lucrând săptămâna întreagă, înțelegându-se cu Bator,... Fefeleaga nu știa cum trece vremea” (idem); „Câteodată, dimineața... i se părea că și Bator s-ar gândi la lucrul acesta” (idem); 5. vocativele, adverbele de afirmație sau de negație (reprezentante ale unor propoziții) și interjecțiile: „Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine” (I. Creangă); „Nu mă duc acasă, domnule, mă duc la Dorna” (M. Sadoveanu); „- Da, adevărat, se grăbi Klapka cu teamă” (L. Rebreanu); „- Da, cucoane, însă eu zic ca fiecare să-și crească copiii” (I. L Caragiale); „- Nu, cucoane, dar cu prașila, drept și drept” (idem); „- Ba, răspunse leneșul” (I. Creangă); „Uite, uite ce interesant!” (L. Rebreanu); „Ei, ce-i, ce s-a-ntâmplat?” (idem); „Auleo, ai și la oraș!” (I. L. Caragiale); „Măi, ce vremuri și ce oameni!” (Cezar Petrescu); „Haide, Irino, pune mâna pe seceră și dă-i drumul!” (M. Preda); „Ei, dă-i înainte!, sfârși Vatică mulțumit” (idem); „Mă, ia cucoșul ista obraznic” (I. Creangă). În frază desparte: 1. propozițiile coordonate juxtapuse (principale sau subordonate): „El tușește, / își încheie haina plină de șireturi” (M. Eminescu); „Sub dealuri amurgește zarea, / Se-ntunecă prin văi cărarea / Și-i umbră peste sat” (G. Coșbuc); „Chiar atunci / când era vinovat, / când știa ea / că e vinovat, / îl apăra...” (C. Chiriță); 2. propozițiile coordonate între ele cu ajutorul conjuncțiilor coordonatoare adversative și conclusive: „Nu-i palat, / dar nici nu intră viscolul prin acoperiș” (Cezar Petrescu); „O luptă-i viața, / deci te luptă / Cu dragoste de ea, cu dor” (G. Coșbuc). 3. propozițiile atributive izolate sau explicative: „...căci sprințar și înșelător este gândul omului, / pe ale cărui aripi te poartă dorul necontenit...!” (I. Creangă); „Dragostea mamei sale, / pe care abia acum o înțelegeam, / se revărsase parcă în ochii lui” (C. Chiriță); 4. propozițiile subordonate completive directe și indirecte, așezate înaintea regentei: „Cum s-a chinuit, / numai ea știa!” (I. Agârbiceanu); „Cui te lovește, / nu-i răspunde” (A. Vlahuță); „Despre cine suntem, /...să nu se afle nimic” (M. Sadoveanu); 5. propozițiile subordonate concesive: „Deși flăcăul / cu care vorbeam / era numai de-o șchioapă, / năcazul lui era adânc și serios” (M. Sadoveanu); „Deși nu au nimic cu trecutul,... le-am numi totuși cetăți” (Geo Bogza); 6. unele propoziții subordonate condiționale, cauzale, consecutive și finale: „Mai pasă de ține minte toate și acum așa, / dacă te slujește capul, bade Ioane” (I. Creangă); „Eu cred c-a obosit pădurea, / Căci ziua-ntreag-a tot cântat” (G. Coșbuc); „Ochii îi străluciră atât de puternic, / încât noi, ceilalți, ne ridicarăm de pe scaunele noastre improvizate” (Dragoș Vicol); „Ca să nu mai rămână repetent și anul acesta, / mam’mare, mamițica și tanti Mița au promis tânărului Goe / să-l ducă-n București de 10 mai” (I. L. Caragiale); „...eu stăteam lângă dânsa, / ca să-i dau apă...” (M. Sadoveanu); 7. propoziții subordonate circumstanțiale de timp și de mod, așezate înaintea regentei (uneori după regentă): „Și / când ridică ochii zâmbind spre mine, / mă izbi deodată o amintire” (M. Sadoveanu); „Cum o vede, / maiorul se oprește o clipă” (I. L. Caragiale); „Cum îți vei așterne, / așa vei dormi” (Folclor); „Toți oamenii își vedeau de lucru, / ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat” (I. Agârbiceanu); „Fără să-și dea seama / pe unde merg, / ajunseseră în dreptul liceului” (T. Popovici); 8. propoziții incidente, intercalate între subiect și predicat: „Cineva, / nu se știe / din ce vagon, / a tras semnalul de alarmă” (I. L. Caragiale).

VOCATIV s. n. (cf. fr. vocatif, lat. vocativus < vocare „a chema”): caz al substantivului (ultimul, în ordinea studierii), caz al adresării directe. Este caracterizat prin intonație suplimentară specifică, prin afixele caracteristice -e și -ule (la singularul masculinelor și al neutrelor), -o (la singularul femininelor) și -lor (la pluralul tuturor genurilor) și printr-o topică mobilă, însoțită de virgulă sau de semnul exclamării: „Moșnege, copila plânge...” (M. Sadoveanu); „Degeaba te mai sclifosești, Ioane! răspunse mama” (I. Creangă); „Haide, Irino, pune mâna pe seceră...” (M. Preda); „Să facem, fraților, de ce să nu facem!” (Z. Stancu); „Ce ne facem, fetelor?” (G. Topârceanu). V. îndeplinește funcții sintactice doar de atribut adjectival și de apoziție, ca în exemplele „Te salut prieten drag!”; „Iancule, țintașule, / Mai încearcă-ți armele / Până vin poterile!” (Folclor).