stima¹ vt [At: HELIADE, D. C. VII/26 / Pzi: ~mez, (înv) stim / E: it stimare, fr estimer, lat aestimare] 1 A avea stimă, considerație (pentru cineva sau ceva) Si: (îvr) stimarisi Vz aprecia, cinsti, considera, onora, prețui, priza², respecta, socoti. 2 (Îvr) A diviniza (1). 3 (Îvr) A prețui (1).

STIMA, stimez, vb. I. Tranz. A avea stimă, considerație pentru cineva sau ceva; a respecta, a cinsti. [Bălcescu] își iubește patria și poporul, dar tocmai de aceea stimează și celelalte popoare, văzînd în lupta lor frățească arma cea mai puternică împotriva tiraniei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 329, 4/1. Cu un asemenea om poți să te lupți cu toată energia, să-l ai dușman, dar nu poți să nu-l stimezi. GHEREA, ST. CR. I 322. Gîndirea voastră, zise îmi pare minunată, Și simtimentul vostru îl stimez, frații mei. ALEXANDRESCU, M. 322. – Prez. ind. și: (învechit) stim (NEGRUZZI, S. I 52).

STIMA vb. I. tr. A avea stimă, considerație (pentru cineva sau ceva); a cinsti, a respecta. [P.i. -mez. / < it. stimare, lat. aestimare – a prețui].

STIMA vb. tr. a avea stimă, considerație; a cinsti, a respecta. (< it. stimare, după fr. estimer)

A STIMA ~ez tranz. (persoane sau valori umane) A trata cu stimă (izvorâtă dintr-un sentiment de înaltă apreciere); a respecta. /<it. stimare, fr. estimer, lat. aestimare

stimà v. a prețui, a pune preț pe.

STIMĂ s. f. Sentiment de prețuire și de respect determinat de meritele sau de calitățile cuiva sau a ceva; considerație; p. ext. atitudine respectuoasă. ◊ Expr. Cu toată stima sau cu stimă, formulă de politețe folosită, de obicei, la încheierea unei scrisori. – Din it. stima. Cf. fr. estime.

ȘTIMĂ², știme, s. f. Partea dintr-o partitură care privește fiecare instrument sau voce. – Din germ. Stimme.

schimă² sf vz știmă²

stimă¹ sf [At: N. COSTIN, L. 43 / Pl: ~me / E: it stima, fr estime] 1 Sentiment pe care îl impune cineva sau ceva celor din jur, datorită calităților sau meritelor sale deosebite Si: cinstire (1), considerație (1), deferență (2), prețuire, respect, seamă, (înv) socoteală, socotință, (grî) sevas. 2 Atitudine respectuoasă față de cineva sau de ceva care are aceste calități sau merite. 3 (Pex) Prestigiu de care se bucură cineva sau ceva Vz apreciere, atenție, lefterie, laudă, trecere, vază. 4 (Îla) În ~ Stimat.

stimă² sf vz știmă² corectat(ă)

ștemă² sf vz știmă²

știmă² sf [At: HEM 1276 / V: (reg) schi~, st~, ștemă / Pl: ~me / E: gr σχῆμα, -λτος] 1 (Mol; Buc) Personaj din mitologia populară, imaginat de obicei ca o femeie frumoasă (și bună), care protejează apele, pădurile, comorile etc. Vz zână. 2 (Reg; în superstiții; d. animale; îe) A avea ~ A fi stăpânit de un duh necurat. 3 (Reg; pex; d. animale; îae) A fi năzdrăvan. 4 (Mol; îc) ~ma-vitelor Boală a vitelor, nedefinită mai îndeaproape. 5-6 (Reg; pex) Ființă (sau plantă) căreia i se atribuie însușiri supranaturale, care este considerată ca purtătoare de noroc. 7 (Reg; prt) Om slab și urât. 8 (Reg) Copil neastâmpărat. 9 (Trs) Noroc. 10 (Trs; îf ștemă) Belșug de lapte la vite Si: (pop) frupt (1), mană. 11 (Reg) Presimțire. 12 (Reg; îf ștemă) Secret. 13 (Reg; îaf) Fluierătură cu care ciobanii se cheamă unul pe altul.

șțimă¹ sf [At: DL / Pl: ~me / E: ger Stimme] Parte care revine fiecăruia dintre interpreții unei bucăți muzicale și care se extrage, separat, din partitura generală.

STIMĂ, stime, s. f. Sentiment de prețuire (plină de respect) determinat de meritele sau de calitățile cuiva sau a ceva; considerație, respect, p. ext. atitudine respectuoasă. ◊ Expr. Cu toată stima sau cu stimă, formulă de politețe folosită, de obicei, la încheierea unei scrisori. – Din it. stima. Cf. fr. estime.

ȘTIMĂ², știme, s. f. Partea care revine fiecăruia dintre interpreții unei bucăți muzicale și care se extrage, separat, din partitura generală. – Din germ. Stimme.

STIMĂ s. f. Sentiment pe care îl impune cineva celor din jur prin meritele sau calitățile sale deosebite; considerație, respect; p. ext. atitudine respectuoasă. Să năzuiești mereu a dobîndi stima oamenilor și mai ales pe a ta însăți. REBREANU, P. S. 36. ◊ Expr. Cu toată stima, formulă de politețe pentru încheierea unei scrisori.

ȘTIMĂ¹, știme, s. f. (În credințele populare) Ființă imaginară închipuită ca o femeie, care ar avea rolul să păzească apele, pădurile, casa, comorile etc. Se întîmplă cîteodată, în crucile nopții, de curg neguri pe Prut, și din acele neguri se arată știma. SADOVEANU, F. J. 429. Trei limbi de foc se zice că se ivesc din pămînt îndată ce începi a săpa, ș-apoi s-arată știma comorii. GANE, N. I 98.

ȘTIMĂ², știme, s. f. Partea care îi revine fiecăruia dintre interpreții unei bucăți muzicale și care se extrage, izolat, din partitura generală.

STIMĂ s.f. Prețuire deosebită a meritelor și a însușirilor cuiva sau a ceva; cinste, considerație. [< it. stima].

ȘTIMĂ s.f. (Muz.) Notele extrase separat pentru partida unui cîntăreț, a unui instrument sau a unui grup de instrumente de același gen dintr-un ansamblu. [< germ. Stimme – voce].

STIMĂ s. f. prețuire deosebită a meritelor, a însușirilor cuiva sau a ceva; considerație. (< it. stima, după fr. estime)

ȘTIMĂ s. f. (muz.) extras, dintr-o partitură generală, a notelor scrise pentru partida fiecărui interpret. (< germ. Stimme)

STIMĂ ~e f. 1) Sentiment favorabil determinat de o opinie bună față de o persoană pentru meritele sau pentru calitățile acesteia; respect. Demn de ~. A inspira ~. ◊ A avea ~ pentru cineva a stima pe cineva. Cu ~, cu toată ~a formulă de politețe cu care se încheie o scrisoare sau o cerere. 2) Atitudine care decurge din acest sentiment. [G.-D. stimei] /<it. stima, fr. estime

ȘTIMĂ¹ ~e f. Parte care revine fiecăruia dintre interpreții unei compoziții muzicale, reprezentând un extras din partitura generală. /<germ. Stimme

ȘTIMĂ² ~e f. (în mitologia populară) Ființă imaginară cu chip de femeie, înzestrată cu forțe supranaturale, care protejează apele, munții, pădurile etc. /Orig. nec.

stimă f. stemă în frunte: animalele cu stimă se cred a fi năsdrăvane. [Vechiu.-rom. stimă, piatră scumpă. («mărgăritariu..., stimă», Moxa); v. stemă].

stimă f. Mold. 1. demon, stafie ce păzește comorile necurate: apoi se arată stima comorii; stima apei, un fel de geniu al rîurilor; are stimă, nu-i lucru curat; 2. pocitură: ești stima oamenilor. [Vorbă identică cu cea precedentă; genii păzitori de comori purtând o cunună de pietre scumpe].

stimă f. 1. considerațiune; 2. opiniune, judecată.

schímă f., pl. e (ngr. shima, vgr. shêma, formă, haĭnă, figură, trăsătură, gest; vsl. skima, rus. shima. V. schemă). Vechĭ (și shimă). Gest. Azĭ. Gest. schimositură, strîmbătură: schime, cîntece și jocurĭ (Em.). Figură, formă, aspect: o schimă misterioasă. Haĭnă călugărească. Schima cea mică, rasa (haĭna) pe care o poartă frațiĭ; schima cea mare, potcapu (pe care-l poartă numaĭ monahiĭ). – Și știmă, stahie, monstru, arătare, ĭazmă, vîlvă, pocitanie, duh necurat, zînă de apă: oameniĭ mor și se fac știme (Șez. 36, 31), știma Dunăriĭ, știmele mlaștiniĭ (Chir.). – Și stimă (Bucov.) și chimă (Mold. nord): chima răuluĭ pe malu pîrăuluĭ (Cr.).

1) stímă f., pl. e (mgr. apoĭ vsl. stemma, stemă). Vechĭ. Peatră prețioasă.

3) stímă f., pl. e (fr. estime, it. stima, de unde și ngr. stima). Considerațiune, apreciere, respect acordat uneĭ persoane: a avea stimă pentru cineva, a fi în mare stimă la cineva. Apreciere: mila, onestitatea, știința, vitejia și frumusețea a fost tot-de-a-una în mare stimă. V. dispreț.

2) stímă, V. schimă.

*stiméz v. tr. (fr. estimer, it. stimare d. lat. áestimo, -áre. V. estimez). Acord stimă, onorez, prețuĭesc: a stima un om bătrîn, știința.

stima (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. stimez, 3 stimează; conj. prez. 1 sg. să stimez, 3 să stimeze

stima (a ~) vb., ind. prez. 3 stimează

stima vb., ind. prez. 1 sg. stimez, 3 sg. și pl. stimează

stimă s. f., g.-d. art. stimei

știmă s. f., g.-d. art. știmei; pl. știme

stimă s. f., g.-d. art. stimei

știmă s. f., g.-d. art. știmei; pl. știme

stimă s. f., g.-d. art. stimei; pl. stime

știmă (mit., muz.) s. f., g.-d. art. știmei; pl. știme

stimă (-me), s. f. – Prețuire, apreciere, considerație. It. stima. – Der. stima, vb., din it. stimare; stimabil, adj., din it. stimabile, fr. estimable.

știmă (< germ. Stimme „voce”) voce (3); în mod curent, se înțelege prin ș. extragerea pe o foaie de hârtie a unei voci (2) din partitura* generală, foaie după care interpretul citește „textul” muzical.

STIMA vb. a aprecia, a cinsti, a considera, a onora, a prețui, a respecta, (înv.) a respectarisi, a respectălui, a respectui, a socoti. (Toți îl ~ în mod sincer.)

STIMA vb. a aprecia, a cinsti, a considera, a onora, a prețui, a respecta, (înv.) a respectarisi, a respectălui, a respectui, a socoti. (Toți îl ~ în mod sincer.)

STIMĂ s. 1. v. apreciere. 2. v. admirație. 3. v. autoritate.

STIMĂ s. 1. apreciere, atenție, cinste, cinstire, considerație, onoare, prețuire, respect, trecere, vază, (livr.) condescendență, deferență, reverență, (înv. și reg.) seamă, (reg.) prețuială, (Mold.) lefterie, (înv.) laudă, socoteală, socotință, (grecism înv.) sevas, (înv. fam.) baftă, (fig.) credit. (Se bucură de multă ~.) 2. admirație, prețuire, (înv.) mirare. (~ mea pentru el a rămas statornică.) 3. ascendent, autoritate, considerație, influență, înrîurire, prestigiu, reputație, raspect, trecere, vază, (înv.) înrîurită, (fig.) credit. (În ochii lor se bucură de o ~ suverană.)

Stimă ≠ nerespect

știmă, știme, s.f. (reg.) 1. demon, stafie, duh ce păzește comorile necurate. 2. pocitură, pocitanie. 3. ființă sau plantă purtătoare de noroc. 4. noroc. 5. (în forma: ștemă) belșug de lapte la vite; mană, frupt. 6. copil mic și neastâmpărat. 7. presimțire. 8. (în forma: ștemă) taină, secret. 9. (în forma: ștemă) fluierătură cu care ciobanii se cheamă între ei.

ștímă, știme, s.f. (mit.) 1. Duh ce păzește comorile. 2. Zână de apă. – Din ngr. shíma (Scriban, DEX, MDA).

știmă, știme, s.f. – (mit.) 1. Duh ce păzește comorile. 2. Zână de apă. – Din ngr. shíma (Scriban, DEX, MDA).

știmă, -e, s.f. – (mit.) Personaj din mitologia populară, imaginat ca o ființă care protejează apele, pădurile. – Din ngr. shíma (DEX).