recunoaștere sf [At: CR (1834), 32 ¹/39 / Pl: ~ri / E: recunoaște] 1 Proces al memoriei prin care se constată în prezența unui lucru, a unei ființe etc. percepute anterior, că acestea au fost cunoscute dinainte. 2 Identificare a unor lucruri, ființe etc. cunoscute dinainte. 3 Identificare după anumite trăsături caracteristice a unui lucru, a unei persoane etc. care nu au fost cunoscute dinainte. 4 Admitere a unui lucru ca bun, ca existent, ca valabil etc. 5 Considerație (1). 6 Act prin care un stat declară expres sau admite tacit existența unor situații nou create pe planul relațiilor internaționale. 7 (Ccr) Act prin care se recunoaște primirea unei sume, a unui depozit. 8 Declarare a unui lucru ca fiind al său. 9 (Jur) Act prin care un copil născut în afara căsătoriei dobândește, pe temeiul manifestării de voință a părintelui sau al unei hotărâri judecătorești, o condiție juridică asemănătoare cu cea a copilului născut din căsătorie. 10 Acordare de către un stat a calității de cetățean unei persoane de altă cetățenie, dar care aparține, după origine, populației de bază a statului respectiv. 11 Cercetare efectuată de un militar sau de un grup de militari, pentru a cunoaște amănunțit o porțiune de teren în vederea îndeplinirii unei misiuni de luptă. 12 Formațiune militară care efectuează o acțiune de recunoaștere (11). 13 Cercetare (2). 14 (Îvr) Recunoștință (2).

RECUNOAȘTERE, recunoașteri, s. f. Acțiunea de a (se) recunoaște și rezultatul ei. 1. Admitere (a unui lucru ca bun, ca existent, ca valabil etc.); apreciere, considerație. Iașul romantic al bisericelor voievodale, aureolat de pulbere de ruini, recunoașterea publică a declinului capitalei Moldovei constituiau pentru scriitorii timpului ca o bucurie a suferinței. SADOVEANU, E. 6. 2. (Jur.) Acordare de către stat a calității de cetățean unei persoane de altă cetățenie dar, aparținînd după origine populației de bază a statului respectiv. ♦ Declarare (de către tată) a unui copil ca legitim. ♦ (Diplomație) Admitere de către un guvern sau de către un stat a calității legale a altui guvern sau a altui stat de a-și exercita puterea și a avea relații diplomatice cu alte state. A adăogat că dorea să cunoască vederile excelenței-tale despre recunoașterea Republicei Franceze. GHICA, A. 32. 3. Activitate desfășurată de un militar sau un grup de militari, pentru a cunoaște amănunțit o porțiune de teren în vederea îndeplinirii misiunii de luptă. Un tînăr ofițer... c-o patrulă de marinari debarcă pe țărmul Sulinei, în recunoaștere. BART, E. 321. ◊ (Poetic) Un erete, Polițai din naștere, Peste baltă și boschete Vine-n recunoaștere. TOPÎRCEANU, B. 48. ◊ Avion de recunoaștere v. avion. ♦ (Rar) Unitate, formație militară care efectuează o asemenea acțiune. O recunoaștere inamică, tare cam de un escadron, a așteptat ascunsă într-o pădurice. CAMIL PETRESCU, U. N. 348.

RECUNOAȘTERE s.f. Acțiunea de a recunoaște și rezultatul ei. ♦ (Jur.) Act prin care un copil născut în afara căsătoriei dobîndește o condiție juridică asemănătoare celei a copilului născut în căsătorie. [< recunoaște].

RECUNOAȘTERE s. f. acțiunea de a (se) recunoaște. ◊ (jur.) act prin care un copil născut în afara căsătoriei dobândește o condiție juridică asemănătoare celei a copilului născut în căsătorie. (< recunoaște)

recunoaștere f. 1. acțiunea de a recunoaște: recunoașterea identității unui prevenit; 2. cercetarea atentivă a pozițiunilor inimicului; 3. act prin care se recunoaște primirea unei sume, a unui depozit; 4. acordarea drepturilor politice, printr’un vot al Corpurilor legiuitoare, Românilor din alte State, cari s’au lepădat de protecțiunea străină.

*recunoáștere f. Acțiunea de a recunoaște: recunoașterea unuĭ vechĭ prieten, recunoașterea identitățiĭ unuĭ cadavru. Recunoașterea uneĭ greșelĭ, a uneĭ datoriĭ. Arm. Cercetarea (observarea) locurilor și pozițiunilor dușmanuluĭ în ainte de luptă: un detașament trimes în recunoaștere. Soldațĭ trimeșĭ să recunoască: o recunoaștere se apropia. Jur. Declarațiunea formală că tu eștĭ tatăl unuĭ copil natural saŭ perdut. Acordarea drepturilor politice, pin votu parlamentuluĭ, Românilor supușĭ străinĭ care s’aŭ lepădat de supușia străină. V. recunoștință.

RECUNOAȘTE, recunosc, vb. III. Tranz. 1. A identifica un lucru, o persoană etc. cunoscute mai înainte. ♦ A deosebi ceva după anumite semne caracteristice. ♦ Refl. A-și descoperi în altul trăsăturile caracteristice, a se regăsi în altul. 2. A admite (ca existent, ca bun, ca valabil); a mărturisi. ♦ A considera pe cineva sau ceva merituos, valoros. ♦ A declara că acceptă sau admite tacit o anumită situație nou creată în relațiile internaționale. ♦ A declara un copil natural ca legitim. 3. (Mil.) A cerceta terenul și pozițiile inamice; a cerceta terenul pe unde urmează să meargă o unitate. 4. A se arăta recunoscător față de cineva sau de ceva. – Pref. re- + cunoaște (după fr. reconnaître).

recunoaște [At: HELIADE, O. I, 224 / Pzi: recunosc / E: re¹- + cunoaște după fr reconnaître] 1 vt A identifica un lucru, o persoană sau unele trăsături ale acestora, cunoscute dinainte. 2 vt A identifica, după anumite particularități, ceva ce nu a fost cunoscut dinainte. 3 vt A distinge (1). 4 vt A descoperi într-o persoană, într-o imagine, într-o descriere trăsături caracteristice cuiva Si: a regăsi (4). 5 vr A-și descoperi în altul trăsăturile caracteristice. 6 vt A admite (ca existent, ca bun, ca valabil, ca autentic, ca adevărat etc.). 7 vt A considera pe cineva sau ceva valoros. 8 vt (Subiectul indică un stat sau conducerea lui) A declara expres sau a admite în mod tacit existența unor situații nou create pe planul relațiilor internaționale. 9 vt A declara un copil natural ca legitim. 10 vr (Rar) A se considera (3). 11 vt A declara ceva ca fiind al său. 12 vt (Jur) A face un act de recunoaștere (8). 13 vt (Mil) A cerceta terenul și pozițiile inamice. 14 vt (Mil) A cerceta terenul pe unde urmează să meargă o unitate. 15 vt (Frr) A arăta recunoștință pentru ceva.

RECUNOAȘTE, recunosc, vb. III. Tranz. 1. A identifica un lucru, o persoană etc. cunoscute mai înainte. ♦ A deosebi ceva după anumite semne caracteristice. ♦ Refl. A-și descoperi în altul trăsăturile caracteristice, a se regăsi în altul. 2. A admite (ca existent, ca bun, ca valabil); a mărturisi. ♦ A considera pe cineva sau ceva merituos, valoros. ♦ A declara că acceptă sau a admite tacit o anumită situație nou creată în relațiile internaționale. ♦ A declara un copil natural ca legitim. 3. (Mil.) A cerceta terenul și pozițiile inamice; a cerceta terenul pe unde urmează să meargă o unitate. 4. A se arăta recunoscător față de cineva sau de ceva. – Re¹- + cunoaște (după fr. reconnaître).

RECUNOAȘTE, recunosc, vb. III. Tranz. 1. A identifica un lucru sau o persoană pe care ai mai văzut-o sau cu care ai mai fost în contact; a cunoaște (6). Uite-l! N-a recunoscut pe Olga. REBREANU, R. I 266. O-nchide lungi genele tale Să pot recunoaște trăsurile-ți pale. EMINESCU, O. I 41. Nu mă recunoști?... Eu sînt Pepelea, care te-am scăpat de zmeu. ALECSANDRI, T. I 435. ♦ A deosebi, a distinge ceva după anumite semne caracteristice. Îl recunoscu după glas. DUMITRIU, N. 61. ♦ Refl. A-și descoperi în altcineva trăsăturile personale caracteristice, a se regăsi pe sine. El se recunoaște în fiul său. 2. A admite (ca existent, ca bun, ca valabil, ca autentic, ca adevărat). Recunosc că vînatul își are poezia lui; dar această poezie e legată de clipă și piere cu clipa. SADOVEANU, O. A. II 229. Recunosc, iubite autorule că... ai știut... să urmezi părinteștile lui povețe. ODOBESCU, S. III 11. Aceste principii... n-au fost niciodată recunoscute în țările noastre. BĂLCESCU, O. II 14. ♦ (Diplomație) A considera un guvern sau un stat ca îndreptățit a-și exercita puterea și în situația de a avea relații diplomatice cu alte state. ♦ (Cu privire la un copil natural) A declara ca legitim. ♦ Refl. A se considera, a se socoti. Eu mă recunosc dator cu multe răspunsuri lui Ion Ghica. ALECSANDRI, S. 119. 3. A cădea de acord asupra valorii cuiva, a considera meritos, valoros, a socoti ceva valabil, de valoare; a consacra. Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l... Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrînul dascăl? EMINESCU, O. I 133. 4. A cerceta terenul pentru a-l cunoaște mai precis în vederea îndeplinirii unei misiuni de luptă. (Fig.) Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască, Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască. EMINESCU, O. I 150.

RECUNOAȘTE vb. III. tr. 1. A identifica un lucru, o persoană etc. cunoscute mai înainte. ♦ A considera și a arăta că (un guvern, un stat) este îndreptățit să-și exercite puterea, să existe. 2. A admite ca bun, ca adevărat; a mărturisi. 3. A cerceta terenul pe unde urmează să meargă o unitate. 4. A se arăta recunoscător. [P.i. recunosc. / < re- + cunoaște, după fr. reconnaâtre].

RECUNOAȘTE vb. I. tr. 1. a identifica un lucru, o persoană etc. cunoscute mai înainte. 2. a admite ca bun, ca adevărat; a mărturisi. 3. (jur.) a considera și a arăta că (un guvern, un stat) este îndreptățit să-și exercite puterea, să existe. 4. (mil.) a cerceta terenul pe unde urmează să meargă o unitate. 5. a se arăta recunoscător. II. refl. a-și descoperi în altul trăsăturile caracteristice. (după fr. reconnaître)

A RECUNOAȘTE recunosc tranz. 1) (persoane, obiecte) A identifica (ușor) la o nouă întâlnire. ~ locurile natale. 2) (ființe, lucruri) A deosebi de altele de același fel (după anumite semne); a cunoaște. ~ pe cineva după voce. 3) A considera ca veritabil sau ca legitim. ~ un guvern. 4) mil. (poziții ale inamicului) A cerceta pentru a culege informații. /re- + a cunoaște

A SE RECUNOAȘTE mă recunosc intranz. A-și vedea copia sau asemănarea (într-o oglindă, într-un portret etc.). /re- + a se cunoaște

recunoaște v. 1. a-și readuce aminte despre o persoană sau un lucru ce cunoaștem: l’am recunoscut îndată; 2. a distinge după vr’un semn: scriitorul mare se recunoaște după stilul său; 3. a descoperi adevărul despre ceva: s’a recunoscut inocența lui; 4. a observa de aproape: a recunoaște pozițiunile inimicului; 5. a admite ca just, a mărturisi ca adevărat: a-și recunoaște greșelile, a recunoaște o datorie; 6. a se declara tatăl sau mama unui copil; 7. a avea recunoștință pentru: recunosc acest serviciu; 8. a regăsi la altul părerile, sentimentele sale.

*recunósc, -noscút, a -noáște v. tr. (re- și cunosc, după lat. re-cognóscere și fr. reconnaître). Îmĭ aduc aminte și cunosc ĭar ceĭa ce am cunoscut odată: recunosc un amic pe care nu l-am văzut de mult, cînele recunoaște drumu (Pop. cunosc). Disting după oare-care semne: l-am recunoscut după voce (Pop. cunosc). Ajung să constat: judecătoru ĭ-a recunoscut inocența. Admit, (mărturisesc, declar) ca adevărat, ca existent, ca legitim: recunosc c’am greșit, recunosc existența luĭ Dumnezeŭ, recunosc chitanțele iscălite de mine, statele vecine aŭ recunoscut imediat independența nouluĭ stat. Arăt recunoștință (gratitudine): recunosc serviciu pe care mi l-aĭ făcut atuncĭ (Pop. cunosc). Arm. Observ (explorez de aproape locurile și pozițiunile dușmanuluĭ în ainte de luptă: ofițeru recunoscuse bine pozițiunile. Jur. Declar că eŭ i-s tată, vorbind de un copil natural: tatăl luĭ l-a recunoscut. V. refl. Constat că-mĭ seamănă: bătrînu, văzînd mila fiuluĭ, se recunoscu pe sine. Mă regăsesc: în ceata asta de șarlatanĭ, el singur nu se maĭ recunoștea.

recunoaștere s. f., g.-d. art. recunoașterii; pl. recunoașteri

recunoaștere s. f., g.-d. art. recunoașterii; pl. recunoașteri

recunoaștere s. f. cunoaștere

recunoaște (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. recunosc, 2 sg. recunoști, 3 sg. recunoaște, imperf. 1 recunoșteam; conj. prez. 1 sg. să recunosc, 3 să recunoască; ger. recunoscând; part. recunoscut

recunoaște (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. recunosc, 3 sg. recunoaște, imperf. 3 sg. recunoștea; ger. recunoscând; part. recunoscut

recunoaște vb. cunoaște

RECUNOAȘTERE s. 1. identificare. (~ unui infractor.) 2. (JUR.) confirmare, întărire, validare. (~ unui deputat.) 3. v. mărturisire. 4. v. acceptare. 5. apreciere, considerație. (~ publică a meritelor sale.)

RECUNOAȘTERE s. 1. identificare. (~ unui infractor.) 2. (JUR.) confirmare, întărire, validare. (~ unui deputat.) 3. mărturisire. (~ unei greșeli.) 4. acceptare, admitere. (~ unui alt punct de vedere.) 5. apreciere, considerație. (~ publică a meritelor sale.)

Recunoaștere ≠ nerecunoaștere

RECUNOAȘTE vb. 1. a cunoaște, a identifica, a ști. (Cum îl poți ~.) 2. (prin Olt.) a semui. (L-am ~ imediat pe X.) 3. v. regăsi. 4. (JUR.) a confirma, a întări, a valida. (L-a ~ în funcție.) 5. (înv.) a cunoaște. (Își ~ greșeala.) 6. v. mărturisi. 7. v. declara. 8. a accepta, a admite, a mărturisi. (Până la urmă a ~ că așa este.)

RECUNOAȘTE vb. 1. a cunoaște, a identifica, a ști. (Cum îl poți ~?) 2. (prin Olt.) a semui. (L-am ~ imediat pe X.) 3. a se regăsi. (Se ~ în fiul lui.) 4. (JUR.) a confirma, a întări, a valida. (L-a ~ în funcție.) 5. (înv.) a cunoaște. (Își ~ greșeala.) 6. a declara, a mărturisi. (Și-a ~ crima.) 7. a se declara. (Mă ~ învins.) 8. a accepta, a admite, a mărturisi. (Pînă la urmă a ~ că așa este.)

A recunoaște ≠ a nega, a tăgădui

SEMNAL DE RECUNOAȘTERE mijloc prin care se identifică aeronavele în zbor spre a nu fi lovite de trupele antiaeriene proprii. Semnalele de recunoaștere pot fi: radiotehnice (impulsuri caracteristice) sau optice (clipiri cu luminile de bord, înclinarea planurilor etc.).

RECUNOÁȘTERE (< recunoaște) s. f. 1. Acțiunea de a recunoaște și rezultatul ei. 2. (PSIH.) Proces al memoriei prin care ne dăm seama, în prezența unui obiect perceput anterior, că el a mai fost cunoscut de noi în trecut; identificare, după anumite trăsături caracteristice, a unui lucru, a unei persoane etc. care nu au fost cunoscute dinainte. ◊ Semn de r. = trăsătură distinctivă după care se recunoaște, se identifică o ființă sau un lucru. 3. (Dr.) Acceptarea, expresă sau tacită, de către un stat, a unei situații juridice nou create pe plan internațional (ex. apariția unui nou stat situație de independență dobândită de o națiune, venirea la putere a unui guvern nou, calitatea de beligerant a unui stat etc.). 4. (Dr.) Act prin care un copil nou născut în afară căsătoriei dobândește, pe temeiul manifestării de voință a părintelui (r. voluntară) sau al unei hotărâri judecătorești (r. forțată), o condiție juridică asemănătoare a celei a copilului născut din căsătorie. 5. (MILIT.) Activitate desfășurată în teren în scopul precizării hotărârii de luptă (r. comandantului) sau în scopul aflării posibilităților de deplasare (r. itinerarului). 6. (CONT.) Procesul de încorporare în bilanț sau în contul de profit și pierdere a unui element care îndeplinește următoarele criterii: a) este probabil ca orice beneficiu economic viitor asociat să intre sau să iasă în sau din întreprindere; și b) elementul are o valoare sau un cost, care pot fi evaluate în mod credibil.

INITIUM EST SALUTIS NOTITIA PECATI (lat.) recunoașterea greșelii este începutul salvării – Seneca, „Epistulae”, 28.

S ODNOI STORONÎ, NELZEA NE SOZNATSEA, S DRUGOI STORONÎ NELZEA NE PRIZNATSEA (C OДHOЙ CTOPOHЬI, HEЛЬЗЯ HE COЗHATЬCЯ, C ДPYГOИ CTOPOHЬI, HEЛЬЗЯ HE ПPИЗHATЬCЯ) (rus.) pe de o parte, nu pot să nu recunosc, pe de altă parte, trebuie să mărturisesc – Saltîkov-Șcedrin, „Pohoroni”. Caracterizarea atitudinii duplicitare și a lipsei de principii în viața publică.

WHEN A TRUE GENIUS APPEARS IN THE WORLD, YOU MAY KNOW HIM BY THIS SIGN THAT THE DUNCES ARE IN ALL CONFEDERACY AGAINST HIM (engl.) când apare un adevărat geniu în lume, poți să-l recunoști după acest semn: toți ignoranții se unesc împotriva lui – J. Swift, „Thoughts on various subjects”.

Ex ungue leonem (lat. „După gheară recunoști pe leu”) -Deși totdeauna citată în latinește, expresia aceasta e de origine grecească. Nu i se cunoaște însă exact, paternitatea: istoricul grec Plutarh, în lucrarea sa De defectu oraculorum, o atribuie unui rapsod grec și el, din secolul al VII-lea î.e.n.; iar poetul grec Lucian, în lucrarea sa Hermotimos, o pune pe seama marelui sculptor Phidias. Înțelesul este că-i suficientă o trăsătură ca să recunoști, așa cum leul e recunoscut după urmele ghearelor, opera unui mare artist: sculptor, pictor, poet etc. Un exemplu ne dă Pușkin, în poezia sa cu caracter polemic, intitulată chiar Ex ungue leonem. Se mai întrebuințează, cu înțeles similar, și varianta: Ex pede Herculem (După picior îl recunoști pe Hercule). Pitagora a calculat că Hercule avea un picior uriaș cât al unui urs, deci lesne de recunoscut față de picioarele obișnuite ale omului. (Vezi și: À lœuvre on connaît : lartisan). LIT.