posesiv, ~ă a [At: ETIMOL. 4^r/6 / V: (înv) ~iu, ~etiv / Pl: ~i, ~e / E: lat possessivus, fr possessif] 1 a (Grm; d. pronume, articol, adjectiv) Care exprimă o relație de apartenență, un raport de posesiune, de dependență. 2 sn Parte de vorbire care exprimă un raport de apartenență. 3 a Care trădează spirit de stăpânitor. 4 a (Pex) Autoritar. 5 a (Fam) Care vrea să arate dominația, stăpânirea față de un obiect sau de o persoană.

POSESIV, posesive, adj. n. (Gram.; despre pronume, adjective, articole) Care arată posesiunea, apartenența. În exemplul «cartea mea», «mea» este adjectiv posesiv.

POSESIV, -Ă adj. 1. (Despre pronume, adjective, articole) Care indică posesiunea, stăpînirea, apartenența. 2. (Fam.) Care vrea să arate posesiunea, stăpînirea asupra unui obiect etc. [Cf. fr. possessif, lat. possessivus].

POSESIV, -Ă adj. 1. (despre pronume, adjective, articole) care indică posesiunea, apartenența. 2. care manifestă, trădează spirit de posesor. (< lat. possessivus, fr. possessif)

POSESIV ~e adj. (despre pronume, adjective, articole) Care exprimă posesia sau apartenența. /<fr. possessif, lat. possessivus

posesiv a. care exprimă o idee de posesiune: pronume posesiv.

*posesív, -ă adj. (lat. possessivus). Gram. – Pronumele posesive sînt: meŭ, tăŭ, săŭ (saŭ luĭ), nostru, vostru, (lor), mea, ta, sa (saŭ eĭ), noastră, voastră, (lor), meĭ, tăĭ, săĭ (saŭ luĭ), noștri, voștri, (lor), mele, tale, sale (saŭ eĭ), noastre, voastre, (lor). Cînd e izolat orĭ e înaintea substantivuluĭ, pronumele posesiv se articulează: al meŭ e calu, al meŭ cal, al tăŭ, al luĭ ș. a.

posesiu, ~ie a vz posesiv

posetiv, ~ă a vz posesiv

posesiv adj. m., pl. posesivi; f. posesivă, pl. posesive

posesiv adj. m., pl. posesivi; f. posesivă, pl. posesive

posesiv adj. m., pl. posesivi; f. sg. posesivă, pl. posesive

POSESIV, -Ă adj. (cf. fr. possessif, lat. possessivus): în sintagmele adjectiv pronominal posesiv, articol posesiv, dativ posesiv, pronume posesiv și reflexiv posesiv (v.).

adjectiv posesiv etic, adjectivul posesiv de persoana I, explicativ (fără funcție gramaticală), folosit de povestitor pe lângă numele eroului principal al povestirii pentru a-și exprima interesul deosebit pe care-l solicită și ascultătorilor, față de erou (A): „Ridicându-și căciula cea mițoasă, vedem o frunte atât de netedă, albă, corect boltită, care coincide pe deplin cu fața într-adevăr plăcută a tânărului meu.” (Eminescu). Întrebuințat și la plural, adjectivul posesiv etic (nostru) are același efect stilistic ca și dativul etic de persoana a II-a sg.: povestitorul îl include și pe cititor (ascultător) în sfera interesului etic al povestirii: „Oricât de neplăcut să fi fost spectacolul pentru simțul estetic al călătorului meu, el avu o influență salutară asupra eroului nostru.” (Eminescu)