perucă sf [At: (a. 1810) IORGA, S. D. VIII, 50 / V: (reg) păr~, (înv) ~rocă / Pl: ~uci, (înv) ~uce / E: fr perruque, it perrucca] Obiect confecționat din păr¹, din fire sintetice, lână etc., folosit odinioară de nobili, judecători, actori, iar azi mai ales de femei, în locul părului natural sau peste el Si: (înv) paric, (reg) parocă.

PERUCĂ, peruci, s. f. Păr fals imitînd o coafură, întrebuințat în trecut ca modă a epocii, azi de actori în teatru și (mai rar) de unele persoane care n-au păr. Pietro este un bărbat ca de 40-45 de ani... Nici el, nici Alta, nu poartă peruca epocii. CAMIL PETRESCU, T. II 174. De vrei să te faci iarăși judecător dreptății, Îți pune o perucă. NEGRUZZI, S. II 181.

PERUCĂ s.f. Coafură din păr fals, folosită în special de actori în teatru. [< fr. perruque, cf. it. parrucca].

PERUCĂ s. f. coafură din păr fals. (< fr. perruque, it. perrucca)

PERUCĂ ~ci f. Coafură de păr fals. [G.-D. perucii] /<fr. perruque

perucă f. păr falș ce-și pun pe cap cei ce n’au păr și actorii (= fr. perruque).

*perúcă f., pl. ĭ (fr. perruque, d. it. perrucca și parruca, sp. peluca, cuv. de orig. neșt.). Acoperemînt de păr fals pe care și-l pun pe cap ceĭ ce n’aŭ păr saŭ vor să-șĭ schimbe figura, cum fac actoriĭ și spioniĭ.

părucă sf vz perucă

perocă sf vz perucă

perucă s. f., g.-d. art. perucii; pl. peruci

perucă s. f., g.-d. art. perucii; pl. peruci

perucă s. f., g.-d. art. perucii; pl. peruci

PERUCĂ s. (înv.) paric. (O femeie care poartă ~.)

PERUCĂ s. (înv.) paric. (O femeie care poartă ~.)

perucă (peruci), s. f. – Acoperămînt al capului confecționat din păr, diferit coafat. It. perrucca, parrucca, fr. perruque. – Der. peruchier, s. m. (fabricant de peruci).

a pune perucă expr. a minți sub imperiul fricii.