OINĂ s. f. Joc sportiv, specific românesc, care se dispută între două echipe compuse din câte 11 jucători fiecare, o echipă aflându-se „la bătaie”, pe linia de așteptare, și cealaltă „la prindere”, în câmpul de joc, tehnica constând în lovirea unei mingi cu un baston de lemn de către fiecare jucător, pentru a o trimite în terenul adversarului. – Et. nec.

oină² sf [At: CANTEMIR, IST. 71 / Pl: ? / E: ns cf oaie, lat ovina] (Înv; nob) Carne de oaie.

oină¹ sfs [At: CONV. LIT. IX, 7 / V: (reg) h~ / A și: oină / E: nct] Joc sportiv între două echipe a câte 11 jucători, care constă în lovirea unei mingi cu bastoane de lemn.

OINĂ s. f. Joc sportiv care se dispută între două echipe compuse din câte 11 jucători fiecare, o echipă aflându-se „la bătaie”, pe linia de așteptare, și cealaltă „la prindere”, în câmpul de joc, tehnica constând în lovirea unei mingi cu un baston de lemn de către fiecare jucător, pentru a o trimite în terenul adversarului. – Et. nec.

OINĂ s. f. Joc sportiv între două echipe cu o minge mică de piele; fiecare jucător după ce bate mingea cu un băț pentru a o trimite peste terenul ocupat de adversari, fuge printre aceștia pentru a ajunge în fundul terenului și tinde să revină la linia de plecare fără să-l fi atins mingea aruncată în el de către adversari.

OINĂ f. (în unele țări) Joc sportiv între două echipe a câte unsprezece jucători, scopul celor de „la bătaie” fiind de a trimite mingea cât mai departe în teren (lovind-o cu un băț), pentru a-l putea parcurge și a se întoarce la linia de așteptare, fără a fi atinși cu mingea de cei de „la prindere”. /Orig. nec.

1) oínă și óĭnă, V. hoĭnă.

2) oínă f., pl. e și ĭ (lat. ovina [caro, carne] de oaĭe. V. ovin). Cant. Carne de oaĭe, V. porcină.

hoină sf vz oină

huină sf vz oină

hoină f. joc cu mincea între mai mulți băieți. [Origină necunoscută].

hóĭnă, óĭnă și oínă f., pl. e (turc. oĭŭn, oĭnamá, joc, oĭnamak, a juca. Cp. și cu rus. voĭna, războĭ). Est. Un joc cu mingea (acuma introdus oficial în școalele din România). Adv. A umbla hoĭna, a umbla hoĭnar (haĭmana, cranga, lela). – Și húĭnă.

húĭnă, V. hoĭnă.

oină (desp. oi-) s. f., g.-d. art. oinei

oină s. f., g.-d. art. oinei

oină s. f. (sil. oi-), g.-d. art. oinei

oină, -ne.

oină (-ne), s. f. – Un anumit joc cu minge între două grupări de băieți. – Var. (Mold.) hoină. Cuman. oyn, tc. oyun „joc” (Bogrea, Dacor., I, 289); legătură cu rus. vojna „război” (Tiktin) e mai puțin probabilă. – Der. hoinar, adj. (ulițarnic, haimana); hoinări, vb. (a vagabonda, a umbla hoinar); hoinăreală, s. f. (vagabondaj, haimanalîc). – Der. lui hoinar din ngr. ỏϰνιάριος (Loewe 15) nu e posibilă.

ÓINĂ s. f. Joc sportiv, specific românesc, care se dispută între două echipe compuse din câte 11 jucători fiecare, o echipă aflându-se „la bătaie”, pe linia de așteptare, și cealaltă „la prindere”, pentru a avea timp să treacă printre adversari până în fundul terenului și a reveni la linia de plecare fără a fi atins cu mingea de adversari. Tehnica jocului constă în lovirea unei mingi cu un baston de lemn de către fiecare jucător, pentru a o trimite în terenul adversarului. O. are o vechime de sute de ani și a apărut, probabil, în lumea păstorilor. Prima menționare documentară datează din 1763, iar primul regulament al acestui joc s-a publicat în „Monitorul Oficial” în 1899, când s-a organizat oficial și primul campionat național. Ministrul Învățământului, Spiru Haret, a decis, în perioada 1897-1899, introducerea o. în școli. Federația Română de Oină s-a înființat în 1932, reactivată la începutul anilor ’50 ai sec. 20. Principalele competiții sunt Campionatul Național și Cupa României.