MELODRAMĂ, melodrame, s. f. 1. Dialog cântat în tragedia antică greacă, între un corifeu și un personaj. 2. Dramă care folosea acompaniamentul muzical pentru a marca intrarea sau ieșirea personajelor din scenă. 3. Operă dramatică în care acțiunea complicată, neverosimilă, cu scene pline de groază, alternează cu scene comice, convenționale, de un patetism violent, rezervându-se un loc însemnat neprevăzutului. – Din fr. mélodrame.

melodramă sf [At: CR (1834), 34¹/19 / Pl: ~me / E: fr mélodrame] 1 Dialog cântat în tragedia antică, între un corifeu și un personaj. 2 Dramă care însoțea anumite episoade cu acompaniament muzical. 3 Operă dramatică scrisă într-un stil pretențios, în care scene neverosimile, pline de groază, alternează cu scene comice, rezervându-se un loc însemnat neprevăzutului.

MELODRAMĂ, melodrame, s. f. 1. Dialog cântat în tragedia antică greacă, între un corifeu și un personaj. 2. Dramă care utiliza acompaniamentul muzical pentru a marca intrarea sau ieșirea personajelor din scenă. 3. Operă dramatică în care acțiunea complicată, neverosimilă, cu scene pline de groază, alternează cu scene comice, convenționale, de un patetism violent, rezervându-se un loc însemnat neprevăzutului. – Din fr. mélodrame.

MELODRAMĂ, melodrame, s. f. Operă dramatică (însoțită uneori de muzică), scrisă într-un stil emfatic, în care scenele neverosimile, pline de groază, alternează cu cele comice, rezervîndu-se un loc însemnat neprevăzutului și destinului. Noi zicem de asemenea că scrierile d-lui Caragiale sînt mult mai pe sus decît melodramele franceze. GHEREA, ST. CR. II 57. Gestul marchizului de melodrame, care moare în actul al V-lea, cu spada de tinichea înfiptă în inimă. DEMETRESCU, O. 148.

MELODRAMĂ s.f. 1. (Lit.) Dialog cîntat în tragedia antică greacă, între corifeu și un personaj. 2. Piesă de teatru cu acțiune complicată, neverosimilă, cuprinzînd scene de groază ce alternează cu scene comice. ♦ Parte a unei lucrări dramatice, combinată cu muzică. [< fr. mélodrame, it. melodramma, cf. fr. melos – cîntec, drama – acțiune].

MELODRAMĂ s. f. 1. (în tragedia antică greacă) dialog cântat între corifeu și un personaj. 2. dramă care utiliza acompaniamentul muzical pentru a marca intrarea sau ieșirea personajelor din scenă. 3. operă dramatică scrisă într-un stil emfatic, cu acțiune complicată, neverosimilă, în care comicul alternează cu dramaticul. (< fr. mélodrame)

MELODRAMĂ ~e f. 1) Operă dramatică acompaniată de muzică. 2) Operă teatrală în care scenele dramatice alternează cu cele comice. /<fr. mélodrame

melodramă f. un fel de tragedie populară a cării acțiune e în genere teribilă și care altă dată era amestecată cu muzică.

melodrámă f., pl. e (compus d. vgr. mélos, cînt, cîntec, și dráma, dramă). Altădată, dramă cu muzică instrumentală. Azĭ, dramă populară cu emoțiunĭ puternice.

melodramă (desp. -lo-dra-) s. f., g.-d. art. melodramei; pl. melodrame

melodramă (-lo-dra-) s. f., g.-d. art. melodramei; pl. melodrame

melodramă s. f. (sil. -dra-), pl. melodrame

melodramă. Născută în cadrul genului teatral cu același nume, noțiunea de m. mai desemnează, după unii autori, însuși principiul declamației* însoțite de, și subliniate prin muzică, definitoriu pentru genul susmenționat. Acest tip de „conlucrare a cuvântului vorbit cu muzica” (R. Stephan) datând de la sfârșitul sec. 18 se extinde cu timpul, ajungând să fie asimilat în teatrul muzical sau implicat în muzicile de scenă (momente de m. apar în Freischütz de Weber sau în muzica de scenă a lui Beethoven pentru Egmont). Producțiile realizate integral în această manieră (începând cu sfârșitul sec. 19) nu au supraviețuit epocii lor, m. socotită pe drept cuvânt un hibrid din punct de vedere estetic nereușind astfel să se impună ca gen artistic, cel puțin creatorilor de muzică. Un reviriment al m. se produce totuși în sec. 20, când ea se dovedește aptă a oferi sugestii de revitalizare a raportului dintre vorbire și muzică; cuLtivată într-o accepțiune mai mult sau mai puțin apropiată de cea originară în unele dintre creațiile dramatice ale lui Humperdinck, Stravinski, Milhaud, m. pare să fie în bună parte, în cazul lui Schönberg, inspiratoarea declamației de tip Sprechgesang* (piesa schönbergiană Pierrot lunaire, care consacră acest tip de declamație, este, în opinia lui R. Stephan, „un ciclu de melodrame”). De altfel, în lexicografia germ. noțiunea de m. este cuprinsă nu o dată în sfera aceleia de Sprechgesang* (Seeger, Thiel).

MELODRAMĂ (< fr. mélodrame, it. melodramma, din gr. melos, frază muzicală și drama) Piesă de teatru, cu intrigă oarecum neverosimilă, situații exagerate, deznodămînt facil, artificial, tendință moralizatoare. La începutul secolului al XVIII-lea, ea apare ca o specie dramatică, al cărei text, pe alocuri, era însoțit de acompaniament muzical. Procedee ca: deghizarea, răpirea, otrăvirea etc., folosite în melodrame vor fi preluate în parte de drama romantică, așa cum sentimentalismul melodramatic îl vom regăsi în creația epică a unor scriitori ca M. Zevaco, E. Suë ș.a.

MELODRAMĂ s. f. 1. Operă dramatică în care unele episoade erau însoțite de muzică. Melodrama, unde, în vreme ce actorul vorbește, muzica cîntă, imitînd expresia vorbirei și de multe ori împlinind deșărtul tăcerii actorului. CR (1 834), 34¹/19, cf. VALIAN, V. 77, NEGULICI, POLIZU, PONTBRIANT, D., LM. 2. Operă dramatică scrisă într-un stil pretențios, în care scene neverosimile, pline de groază, alternează cu scene comice, rezervîndu-se un loc însemnat neprevăzutului. Noi zicem de asemenea că scrierile d-lui Caragiale sînt mult mai pe sus decît melodramele franceze. GHEREA, ST. CR. II, 57. Gestul marchizului de melodrame, care moare în actul al V-lea, cu spada de tinichea înfiptă în inimă. DEMETRESCU, O. 148. Pe culmea azurie Chiar soarele de-aramă Se pare-o jucărie De proastă melodramă. PETICĂ, O. 82. Frumos ca un erou de melodramă, El se expune-n poze studiate. TOPÎRCEANU, M. 75. Balzac. . . a reușit să depășească. . . conflictul plat al melodramei. CONTEMP. 1949, nr. 138, 9/1. La Paris, vremea și moda era a melodramelor. C. PETRESCU, A. R. O reușită în melodramă este o victorie puțin comună. CONTEMP. 1957, nr. 566, 4/1. – Pl.: melodrame. – Din fr. mélodrame.