MELODRAMĂ s. f. 1. Operă dramatică în care unele episoade erau însoțite de muzică. Melodrama, unde, în vreme ce actorul vorbește, muzica cîntă, imitînd expresia vorbirei și de multe ori împlinind deșărtul tăcerii actorului. CR (1 834), 34¹/19, cf. VALIAN, V. 77, NEGULICI, POLIZU, PONTBRIANT, D., LM. 2. Operă dramatică scrisă într-un stil pretențios, în care scene neverosimile, pline de groază, alternează cu scene comice, rezervîndu-se un loc însemnat neprevăzutului. Noi zicem de asemenea că scrierile d-lui Caragiale sînt mult mai pe sus decît melodramele franceze. GHEREA, ST. CR. II, 57. Gestul marchizului de melodrame, care moare în actul al V-lea, cu spada de tinichea înfiptă în inimă. DEMETRESCU, O. 148. Pe culmea azurie Chiar soarele de-aramă Se pare-o jucărie De proastă melodramă. PETICĂ, O. 82. Frumos ca un erou de melodramă, El se expune-n poze studiate. TOPÎRCEANU, M. 75. Balzac. . . a reușit să depășească. . . conflictul plat al melodramei. CONTEMP. 1949, nr. 138, 9/1. La Paris, vremea și moda era a melodramelor. C. PETRESCU, A. R. O reușită în melodramă este o victorie puțin comună. CONTEMP. 1957, nr. 566, 4/1. – Pl.: melodrame. – Din fr. mélodrame.