meleța v vz melița¹

meleță sf vz meliță

meleți v vz melița

melinița v vz melița¹

melință sf vz meliță

melit, ~ă a [At: MARIAN, NU. 674 / E: nct] (Pop; csnp) Milostiv.

melița¹ [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: (reg) ~ința, ~leța, (cscj) ~leți / Pzi: meliț, (reg) ~țez / E: meliță] 1 vt (C. i. părțile lemnoase ale tulpinilor de in sau de cânepă topite) A zdrobi cu melița pentru a alege fuiorul prin înlăturarea puzderiilor. 2 vt (Fig) A snopi în bătaie. 3 vi (Fig; șîe a ~ cu gura, a ~ din gură) A vorbi mult și fără rost Si: a flecări, a trăncăni. 4 (Fam; îe) Îi ~ță gura Se zice despre un om care vorbește repede.

meliță sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: (reg) ~leț~, ~ință, ~lni~, mil~ / Pl: ~țe / E: bg мелица] 1 Unealtă primitivă alcătuită dintr-o bucată de lemn fixată pe stativ, prevăzută cu un cuțit de lemn acționat manual și folosită în industria casnică țărănească la melițat¹ Si: (Trs) frângătoare, zdrobitor. 2 (Pop; îlv) A bate la ~ A melița¹ (1). 3 (Pop; îe) O dat cânipa prin ~ Se zice despre un om flecar. 4 (Pop; îe) Parcă te-a făcut (mumă-ta) la ~ Se zice celui bun de gură, palavragiu. 5 Mașină de melițat, înzestrată cu cuțite sau cu aripi de lemn dispuse circular pe un cilindru rotitor. 6 (Fig; fam) Gură, considerată ca organ al vorbirii. 7 (Fig; îe) A da din ~ sau cu ~ța A vorbi întruna, repede și fără întrerupere Si: a flecări, a trăncăni. 8 (Reg; dep) Femeie care vorbește mult și fără rost. Si: flecară. 9 (Trs; Buc) Unealtă cu care cojocarul ține pieile când le rade. 10 (Fig; reg) Cal rău îngrijit, slab, bătrân, neputincios Si: gloabă, mârțoagă. corectat(ă)

melniță sf vz meliță

miliță sf vz meliță

MELIȚA, meliț, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la cînepă, in etc.) A zdrobi cu melița, după topire, părțile lemnoase ale tulpinii de cînepă sau de in pentru a alege fuiorul și a înlătura puzderiile. [Inul] îl bat, îl curăță, îl meliță, îl perii, îl torc. DRĂGHICI, R. 78. Ș-am cules-o [cînepa], Ș-am uscat-o, Ș-am topit-o, Ș-am melițat-o. PĂSCULESCU, L. P. 147. 2. Tranz. Fig. A bate strașnic pe cineva, a snopi (în bătaie). Atuncea ea unde n-au început să-l îmblătească și să-l melițe. SBIERA, P. 198. 3. Intranz. Fig. (Uneori determinat prin «cu gura») A vorbi mult și fără rost; a flecări, a trăncăni. Țața Niculina nu mai ostenea melițînd cu gura, în dreapta și în stîngă, și ajutîndu-se și cu mîinile. PAS, Z. I 89. Dimineața, după ce pornesc gospodarii la lucru, femeile ies la porți, se strîng pe podețe și încep a melița. SADOVEANU, O. VII 312. Meliți mereu... Vorbești prostii și nu te ascultă nimeni. ARDELEANU, D. 163.

MELIȚĂ, melițe, s. f. Unealtă făcută dintr-o bucată de lemn avînd în mijloc o despicătură în care cade o limbă cu ajutorul căreia se zdrobesc, după topire, tulpinile de in, de cînepă etc. pentru a se alege fuiorul; mașină de lucru în industria textilă, înzestrată cu tobe și cuțite sau cu aripi și folosită la zdrobirea părții lemnoase a tulpinilor de in sau de cînepă topită; zdrobitor. Toată vara, toată toamna latră Melița, melița. Cad puzderii cînepile verii... Cum le mușcă îndîrjit și latră Melița, melița. BENIUC, V. 73. Cînd te apuci de război ori de melițat să zicem, parcă nu mai ești pe lume decît tu și melița. DEMETRIUS, V. 91. În pădure născui, în pădure crescui. Acasă de m-aduseră, Lătrătoarea satului mă puseră (Melița, melițoiul). GOROVEI, C. 225. ◊ (În comparații) Cînd venea moșneagul, de pe unde era dus, gura babei umbla, cum umblă melița. CREANGĂ, P. 285. Domnul N. Colescu, ce-i toca gura ca o meliță printre vînători, dete semnul de plecare. BOLINTINEANU, O. 328. De frumoasă ești frumoasă Și-ai fi bună de mireasă, Dar te strică gurița, Că-ți umblă ca melița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. ♦ Fig. (Familiar) Gura ca organ al vorbirii. Tacă-ți melița, împelițatule! țipă acru și răstit un glas femeiesc din casă. C. PETRESCU, R. DR. 16. ◊ Expr. A da cu melița = a trăncăni, a vorbi vrute și nevrute. I-auzi, hoașca, ia! Cum îi dă cu melița. DUMITRIU, B. F. 84.

MELIȚĂ, melițe, s. f. Unealtă de lemn cu ajutorul căreia se zdrobesc tulpinile de cînepă și de in pentru a se alege fuiorul. ◊ Fig. (Fam.) Gură (considerată ca organ al vorbirii). ◊ Expr. A da cu melița = a trăncăni, a flecări. – Bg. melica.

MELITĂ s.f. Medicament preparat cu miere. [< fr. mellite].

MELITĂ s. f. sirop de zahăr care înlocuiește mierea. ◊ medicament preparat cu miere. (< fr. méllite)

A MELIȚA meliț tranz. (cânepa sau inul) A prelucra cu melița. /Din meliță

MELIȚĂ ~e f. 1) Unealtă de lemn constând dintr-o limbă basculantă și două fălci, folosită pentru a zdrobi tulpinile de cânepă sau de in în vederea separării firelor de partea lemnoasă. 2) fig. peior. Organ al vorbirii; gură. * A da cu ~a a toca din gură; a pălăvrăgi. [G.-D. meliței] /<bulg. melica

melițà v. 1. a sfărâma inul sau cânepa cu melița; 2. fam. a bate strașnic. [Tras din meliță).

meliță f. 1. aparat (compus dintr’un drug gros cu o scobitură longitudinală și dintr’o limbă) de sfărâmat cotoarele de cânepă ca să cază toată coaja de pe fire; 2. fig. femeie limbută: gura babei umbla cum umblă melița CR. [Rut. MIALIȚA].

2) méliț și -éz, a -á v. tr. (d. meliță). Sfărîm cînepa saŭ inu cu melița. Fig. Fam. Bat strașnic. Bleotocăresc, trăncănesc, flecăresc, vorbesc mult: toată ziŭa melița din gură. Dos. Clipesc (adică „mișc des pleoapele”).

méliță f., pl. e (rus. mĕálica, mĕálka și mĕalo, meliță, unealtă de sfărămat cînepa, d. mĕatĭ, a sfărăma [cînepă, in], vsl. menti-mĭnon, a comprima; pol. miedlica și miadlica, meliță). O unealtă compusă dintr’un băț cu un capăt fixat și cu un capăt mobil care se apucă cu mîna și pin presiunea luĭ zdrobește cînepa saŭ inu pus dedesupt între fălcele și desprinde firele (V. BSG. 1933, 322). Fig. Iron. A-țĭ merge gura ca melița, a vorbi multe și de toate și a nu maĭ sfîrși. V. hadarag.

melița (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. meliț, 3 meliță; conj. prez. 1 sg. să meliț, 3 să melițe

meliță s. f., g.-d. art. meliței; pl. melițe

melița (a ~) vb., ind. prez. 3 meliță

meliță s. f., g.-d. art. meliței; pl. melițe

melită s. f., pl. melite

melița vb., ind. prez. 1 sg. meliț, 3 sg. și pl. meliță

meliță s. f., g.-d. art. meliței; pl. melițe

MELIȚA vb. v. flecări, îndruga, pălăvrăgi, sporovăi, trăncăni.

MELIȚĂ s. (TEHN.) (reg.) frângător, zdrobitor. (~ pentru zdrobit cânepa.)

MELIȚĂ s., adj. v. clănțău, flecar, guraliv, limbut, palavragiu, vorbă-lungă, vorbăreț.

MELIȚĂ s. v. gloabă, gură, mârțoagă.

melița vb. v. FLECĂRI. ÎNDRUGA. PĂLĂVRĂGI. SPOROVĂI. TRĂNCĂNI.

meliță s. v. GLOABĂ. GURĂ. MÎRȚOAGĂ.

MELIȚĂ s. (TEHN.) (reg.) frîngător, zdrobitor. (~ pentru zdrobit cînepa.)

meliță s., adj. v. CLĂNȚĂU. FLECAR. GURALIV. LIMBUT. PALAVRAGIU. VORBĂ-LUNGĂ. VORBĂREȚ.

meliță (melițe), s. f. – 1. Unealtă de melițat. – 2. Flecar, palavragiu. – Megl. mel’iță. Bg. melica, sb. maljica, din sl. mlĕti, mĕlją, mĕljesi „a măcina” (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 192; Byhan 318; Conev 75). – Der. melița, vb. (a mărunți cu melița; a trăncăni); melițător, s. m. (cel care meliță); melițat, s. n. (melițare); melițoi, s. n. (meliță mare); melițuică, s. f. (meliță mică).

melița, melițez, vb. tranz. – 1. A lovi, a îmblăti. 2. A sta cu gura pe cineva, a certa, a striga la cineva: „Atunci om sări amândouă cu gura pe el, și-atâta l-om melița și l-om blăstăma până ce ne-a face pe voie” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 65). – Din meliță (Șăineanu, DEX, MDA).

meliță, melițe, s.f. – Unealtă de lemn cu care se bate cânepa ca să se desprindă firele de pe bețe: „Ce naște-n pădure / Și bate în sat?” (Melița). – Din bg. melica (< sl. mlěti „a măcina”) (Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; DLRM, DEX, MDA).

meliță, -e, s.f. – Unealtă de lemn cu care se bate cânepa ca să se desprindă firele de pe bețe: „Ce naște-n pădure / Și bate în sat?” (Melița). – Din bg. melica (< sl. mlěti „a măcina”).

a vorbi ca o morișcă / ca o meliță expr. v. a vorbi ca o moară hodorogită / stricată.

MELEȚÁ vb. I v. melița¹.

MÉLEȚĂ s. f. v. meliță.

MELEȚI vb. IV v. melița¹.

MÉLINȚĂ s. f. v. meliță.

MELÍTĂ adj. (Cu sens neprecizat, într-o poezie populară) Scoate aur și argint, De care știu că ai mult, Și pe tălgerel îi varsă, Pe cît inima te lasă, La fiuții d-tale-i dă. . . Cu inimă melită, Că și soacra-i mulțumită. MARIAN, NU. 674. - Etimologia necunoscută.

MELIȚÁ¹ vb. I. 1. Tranz. (Complementul indică părțile lemnoase ale tulpinilor de in sau de cînepă topite) A zdrobi (cu melița) pentru a alege fuiorul prin înlăturarea puzderiilor. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. După aceasta, îl bat, îl curăță, îl meliță, îl perie, îl torc. DRĂGHICI, R. 178/12. Stana. . . a cules firi de in, i-a copt și melițat. SLAVICI, ap. TDRG. Apoi se opri să mai întrebe pe una de un copil bolnav, pe alta dacă a melițat cînepa. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 82. Care fată n-a juca, Bată-i piatra cînepa Să n-aibe ce melița. DOINE, 281, cf. MARIAN, NA. 394, ȘEZ. II, 128. A melițat cînepa și a spălat lîna de usuc. RĂDULESCU-CODIN, Î. 189. Cînept' or h'i melițate Și fetele măritate. ȚIPLEA, P. P. 74. O săp ș-o samîn ș-o țîncănescu ș-o culeg ș-o tok'escu, ș-o meliț. GRAIUL, I, 292. Am sămănat cînepă, Și m-am dus ș-am cules-o Ș-am uscat-o Ș-am topit-o Ș-am melițat-o. PĂSCULESCU, L. P. 147, cf. A V 2, 14, 21, 23, 33, 35, VI 16, 26. ◊ R e f l. p a s. După ce s-au melițat și prin melițoiu și prin meliță, apoi se pun fuioarele grămadă, ca să nu zboare sau să se smulgă. I. IONESCU, C. 155/23. După aceasta, cînepa se meliță. PRIBEAGUL, P. R. 93. ♦ F i g. A bate zdravăn, a snopi în bătaie. Cf. DDRF. Atuncea ea unde n-au început să-l îmblă- tească și sâ-l melițe, cît îi scăpăra ochii bietului crîșmari ! SBIERA, P. 198, cf. ZANNE, P. V, 405. 2. I n t r a n z. F i g. (Adesea precizat prin „ cu gura ”, „ din gură ”) A vorbi mult și fără rost; a flecări, a trăncăni. Cf. LB. Meliți mereu. . . Vorbești prostii și nu te ascultă nimeni. ARDELEANU, D. 163. Țața Niculina nu mai ostenea melițînd cu gura, în dreapta șî în stînga. PAS, Z. I, 89. Dimineața, după ce pornesc gospodarii la lucru, femeile ies la porți, se strîng pe podețe și încep a melița. SADOVEANU, O. III, 34. Melița în dreapta și în stînga, atotștiutoare. V. ROM. februarie 1 955, 253. Om care tăt meliță din gură. ALR II 4 411/284. ◊ Expr. Gura îi meliță, se zice cînd un om vorbește mult și repede. Cf. ZANNE, P. V, 405. - Prez. ind.: méliț și (regional) mélițez (BUDAI-DELEANU, LEX., DDRF). – Și: (regional) melința (BREBENEL, GR. P.), melețá (A II 12) vb. I., melețí (ib.) vb. IV. – V. meliță.

MÉLIȚĂ s. f. 1. Unealtă primitivă alcătuită dintr-o bucată de lemn (fixată pe stativ), prevăzută cu un cuțit de lemn acționat manual și folosită în industria casnică țărănească la melițat¹ ; (Transilv.) frîngătoare, zdrobitor. Cf. BUDAi-DELEANU, LEX., LB. Atît inul cît și cînepa se trag mai întâi la melițoi și apoi și la meliță. I. IONESCU, C. 155/22, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. COSTINESCU, LM, DAMÉ, T. ALEXI, W. Melițatul, adecă desfacerea părții textile de partea lemnoasă, se face cu ajutorul meliței. . . care în Ardeal se numește și zdrobitori. PAMFILE, I. C. 206, cf. id. DUȘM. 150, id. S. T. 119, 127. Melița este un stativ de circa 1 metru înalt, avînd deasupra o scîndură de cca 1,50 m lungă, crepată pe mijloc; în acest interior se bate cînepă cu ajutorul unei limbi. PRIBEAGUL, P. R. 93. Culturile de in diferă după cum sînt destinate semințelor (pentru ulei) sau pentru meliță (textile). IONESCU-MUSCEL, FIL. 328. Cînd te apuci. . . de melițat. . . parcă nu mai ești pe lume decît tu și melița. DEMETRIUS, V. 91, cf. H I 102, III 73, IX 89, 452, XI 341, BUD, P. P. 80. Am pus melița în gard ș-am început a melița. Com. din BILCA-RĂDĂUȚI, cf. com. MARIAN, A V 14, VI 19, 22, 26. În pădure, naște, în pădure crește, vfne în sat și lărmuiește (Melița). GCR II, 369, cf. GOROVEI, C. 225. Am o cățea: pîn-n-o iau de coadă, nu latră (Melița). ȘEZ. VII, 118. ◊ (Ca termen de comparație, mai ales pe lingă verbe ca „a umbla”, „a merge”, „a toca”, „a bate”, sugerează ideea de iuțeală în vorbire sau, rar, în mișcări) Domnul N. Colescu, ce-i toca gura ca o meliță printre vînători, dete semnul de plecare. BOLINTINEANU, O. 328. Ș-apoi cînd venea moșneagul, de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă melița: că fata lui n-ascultă, că-i ușernică, că-i leneșă. CREANGĂ, P. 285, cf. H IX 89. De frumoasă, ești frumoasâ Și-ai fi bună de mireasă, Dar te strică gurița Că-ți umblă ca melița. JARNIK-BÎRSEANU, D. 427. Ei, dar muierea, ca o meliță, nu-l mai slăbea din: blăstămatule, afurisitule, neghiobule și cîte-i vineau la gură. RETEGANUL, P. I, 7. De jucat aș ști juca, Dar mă mîncă ulița, Că latră ca melița, Ca melița cea stricată, Ca moara neferecată. id. CH. 73. Mîndruț, gura mîne-ta Bate ca și melița, Să teme că mi[-i] lua. ȚiPLEA, P. P. 50. (Adverbial) Turnam și eu atunci la cruci de-mi umbla mîna dreaptă meliță. GHiBĂNESCU, ap. TDRG. ◊ Expr. A bate la meliță = a melița¹ (1). Cf. POLIZU, GRAIUL, I, 292. O dat cînipa prin meliță, se zice despre un om flecar. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Parcă te-a) făcut (mumă-ta) la meliță, se zice celui bun de gură, palavragiu. Cf. CIAUȘANU, V. 179. ♦ Mașină de melițat, înzestrată cu cuțite sau cu aripi de lemn dispuse circular pe un cilindru rotitor. Cf. LTR². 2. F i g. (Familiar) Gură (considerată ca organ al vorbirii). Tacă-ți melița, împelițatule! țipă, acru și răstit, un glas femeiesc din casă. C. PETRESCU, R. DR. 16. Taci, nu-ți umble melița! ALR I 69/45. ◊ E x p r. A da din meliță (sau cu melița) = a vorbi într-una, repede și fără întrerupere; a trăncăni, a flecări. Cf. V. ROM. februarie 1954, 8, DL, DM. ♦ (Regional) Epitet depreciativ pentru o femeie care vorbește mult și fără rost; flecară. Cf. DDRF, ȘEZ. IX, 144, com. din BILCA-RĂDĂUȚI, ZANNE, P. V, 405. Ci, mai taci, melițo ! CIAUȘANU V 179. 3. (Prin Transilv. și Bucov.) Unealtă cu care cojocarul tine pieile cînd le rade. H XVII 98, cf. ALR II 6611/105, 182, 386. 4. F i g. (Regional) Cal rău îngrijit, slab, bătrîn, neputincios ; mîrțoagă, gloabă. Cf. DR. V, 211, H XVIII 18. – Pl.: melițe. – Și: (regional) mélință (BREBENEL, GR. P., TDRG), méleță (ALR II 6 611/182, A II 12), mélniță (TDRG), miliță (ARH. FOLK. III, 151) s. f. – Din bg. мелица.

MÉLNIȚĂ s. f. v. meliță.

MÍLIȚĂ s. f. v. meliță.