litotă sf [At: DEX² / Pl: ~te / E: fr litote] Figură de stil care constă în exprimarea unei idei în mod indirect, atenuat, micșorat, lăsând să se înțeleagă contrariul.

LITOTĂ, litote, s. f. Figură de stil care constă în exprimarea unei idei prin negarea contrariului. Litota «nu trecu mult» pentru «trecu puțină vreme» este foarte des folosită în vorbirea curentă.

LITOTĂ s.f. Figură de stil care constă în atenuarea însușirilor, în micșorarea dimensiunilor unui obiect, unei ființe etc. pentru a se obține efectul invers. [Cf. fr. litote, gr. litotes – simplificare].

LITOTĂ s. f. figură de stil constănd în atenuarea însușirilor, în micșorarea dimensiunilor unui obiect, ale unei ființe etc. pentru a se obține efectul invers. (< fr. litote)

LITOTĂ ~e f. lit. Procedeu stilistic folosit pentru a exprima o idee sau un sentiment prin negație. /<fr. litote

litotă f. figură de retorică prin care se zice mai puțin spre a da să se înțeleagă mai mult.

*litótă f., pl. e (vgr. litótes, simplicitate, frugalitate, d. litós, simplu, frugal; lat. litotes). Ret. Figură pin care spuĭ maĭ puțin dînd să se înțeleagă maĭ mult, ca: nu prost, nu te urăsc îld. deștept, te ĭubesc.

litotă s. f., g.-d. art. litotei; pl. litote

litotă s. f., g.-d. art. litotei; pl. litote

litotă s. f., pl. litote

litotă (gr. litotes „micime”, „simplitate”, „modestie”), figură care constă în atenuarea expresiei unei idei pentru a lăsa să se înțeleagă mai mult decât se spune (A): „... răutăcioasa de Măriuca Săvucului, care, drept să vă spun, nu-mi era urâtă, făcea adeseori în ciuda mea și-mi bătea din pumni, poreclindu-mă «Ion Torcălău».” (I. Creangă) Prin l. se ocolește, adesea cu o perifrază neașteptată, expresia simplă, prea categorică dar tocită a ideii, și ajută totodată să se exprime ori modestia și politețea, ori sinceritatea, iar uneori chiar ironia vorbitorului. Astfel e preferabil să i se spună cuiva „că-i lipsit de curaj” în loc de „fricos”, că „nu prea e deștept” în loc de „prost” etc. Sin. antenantioză, atenuație, extenuație.

LITOTĂ (< fr. litote < gr. litotis, micime) Exprimarea unei idei prin negarea contrariului, procedeu ce duce la o atenuare. Ex. Nu-mi displace pentru îmi place ; Nu-i greu pentru e ușor etc. „Măriunca Săvucului, care, drept să vă spun, nu-mi era urîtă.” (I. CREANGĂ, Amintiri din copilărie) Litota mai servește adesea și pentru a ascunde o modestie adevărată sau prefăcută. Ex. Nu sunt chiar așa de urît. (Corydon al lui Vergilius) în sensul că e frumos. Exagerînd micimea, ea apare uneori ca inversul hiperbolei. Între hiperbolă și litotă este o diferențiere cantitativă (hiperbola, mai mult, litota, mai puțin). Ex. Arde-n candelă-o lumină cît un sîmbure de mac, (M. EMINESCU, Călin) METAFORĂ (< fr. métaphore < gr. metaphora, deplasare) Figură de stil prin care se trece de la semnificația obișnuită a unui cuvînt (expresie), la o altă semnificație, pe care cuvîntul sau expresia nu o poate avea decît în virtutea unei comparații. Socotită ca un element al limbajului estetic, prin excelență, al celui poetic, metafora, considerată de teoreticieni ca un transfer brusc între doi termeni, implică o comparație nedezvoltată, numai sugerată, din care termenul comparat lipsește. Termenul impropriu s-a substituit termenului propriu, de unde rezultă că într-o expresie metaforică există un înțeles ușor de intuit și un înțeles mai greu de intuit, sugerat. Ex. Sus pe deal Tăcutul crai Al nopții reci, Umbrind poteci, Se-nalță-n zori. (ȘT.O. IOSIF, Doina) S-a ivit pe culme Toamna, Zîna melopeelor Spaima florilor și doamna Cucurbitaceelor. (G. TOPÎRCEANU, Rapsodii de toamnă) Asupra metaforei s-au oprit teoreticienii încă din antichitatea greco-latină (Aristotel, Retorica ; Cicero, De oratore, Quintilian, Instituim oratoria). Ea a stîrnit interes și în teoria literaturii contemporane, care studiază, din diverse puncte de vedere, originea, categoriile și funcțiile metaforei. După retorii antici, metafora e o comparație prescurtată (similitudo brevior) concepție menținută și azi. Ea este un procedeu al limbii literaturii, ce imprimă stilului mai multă culoare, vioiciune, procedeu folosit îndeosebi de romantici și de simboliști. Socotită ca elementul de bază al exprimării poetice, dacă nu poezia însăși, metafora este mai interesantă, mai sugestivă atunci cînd substituirea e nouă și originală. Exprimarea metaforică este succintă și provoacă un proces imaginativ, în care stă tocmai efectul artistic al metaforei. Ex. Vin la geamul meu închis, Ca din basme și din vis, Toată noaptea cît veghez, Pînă-n miez și după miez, Valuri, ploi, ninsori de fluturi Purtînd chivăre și scuturi. (T. ARGHEZI, Parada) sau: În grădina-n care scriu, Cerne aur argintiu, O tipsie ca de jar, Spînzurată-ntr-un arțar. (T. ARGHEZI, Creion) Metaforic, Eminescu, în poemul Epigonii, îl numește pe Cichindeal, gură de aur, pe Al. Sihleanu, liră de argint, pe Donici, cuib de înțelepciune, iar pe Anton Pann, finul Pepelei.

LITÓTĂ (< fr., lat.; {s} gr. litótes „simplitate”) s. f. Figură de stil, opusă hiperbolei, care constă în atenuarea, comprimarea expresiei, cu scopul de a face să se înțeleagă mai mult, spunând cât mai puțin, sau pentru a sugera o idee prin negarea contrariului acesteia (ex. Nu e frumoasă în loc de Este urâtă).