INCANTAȚIE, incantații, s. f. Formulă magică, cântată sau recitată (pentru a obține un efect supranatural). ♦ Fig. (Stare de) încântare; farmec, delectare. – Din fr. incantation.

incantație sf [At: DEX / Pl: ~ii / E: fr incantation] (Liv) 1 Formulă magică (rostită sau cântată în vederea obținerii unui efect supranatural). 2 (Fig) Stare de încântare (2) Si: delectare, farmec.

INCANTAȚIE, incantații, s. f. (Livr.) Formulă magică, cântată sau recitată (pentru a obține un efect supranatural). ♦ Fig. (Stare de) încântare; farmec, delectare. – Din fr. incantation.^[1]

INCANTAȚIE s.f. Cuvînt magic; ceremonie prin care vracii pretind că fac farmece și vrăji; (fig.) stare de extaz; încîntare. [Gen. -iei, var. incantațiune s.f. / cf. fr. incantation, lat. incantatio].

INCANTAȚIE s. f. 1. formulă magică recitată sau cântată, de vraci, la farmece și vrăji. 2. stare de extaz, încântare; farmec, vrajă. (< fr. incantation, lat. incntatio)

INCANTAȚIE ~i f. Stare de încântare. [G.-D. incantației] /<fr. incantation, lat. incantatio, ~onis^[1]

INCANTAȚIUNE s.f. v. incantație.

incantație (desp. -ți-e) s. f., art. incantația (desp. -ți-a), g.-d. art. incantației; pl. incantații, art. incantațiile (desp. -ți-i-)

incantație (-ți-e) s. f., art. incantația (-ți-a), g.-d. art. incantației; pl. incantații, art. incantațiile (-ți-i-)

incantație s. f. (sil. -ți-e), art. incantația (sil. -ți-a), g.-d. art. incantației; pl. incantații, art. incantațiile (sil. -ți-i-)^[1]

incantație, practică de cânt sau recitare proprie folclorului* ancestral care constă în folosirea unor cuvinte sau formule magice (cântate, rostite ori cântat-rostite) de către inițiații ce săvârșesc un anume ritual (mitic). Atestate la popoarele primitive, i. este o formă de invocare a spiritelor magice. În viziunea acestor popoare, i. ținând de ritualurile cu specific magic, are o putere de expresie deosebită, fapt ce a dus la perpetuarea ei până în zilele noastre în diferite ținuturi unde folc. încă mai păstrează asemenea practici. Dat fiind puterea expresiei, i. a fost preluată și de arta cultă, rămânând unul din mijloacele de exprimare a unor stări transcendentale sau de pură atmosferă. O găsim la grecii antici, drept o practică de invocare, fiind proprie sincretismului* prin îmbinarea formulei cântate cu cea recitată. Romanii îi arată de asemenea un viu interes mai ales în sfera literară. I. este apoi oarecum părăsită în arta europ., revenind abia în sec. 20 la unii reprezentanți ai orientării folcloriste, primind pe lângă forma proprie vocală, în muzică, și o formă instr. (de pildă la I. Stravinski în Sacre du printemps). Muzical, i. se caracterizează printr-o execuție, de obicei monodică*, cu formule (I; IV) repetitive, bazată pe un număr redus de sunete, dar cu o putere expresivă deosebită (chiar obsesivă), vecină cu transa sonoră. În folc., aparține în general sistemului (II, 6) ritmic, parlando-rubato. Deși conține formule care revin câteodată în mod obsesiv, i. nu este un procedeu propriu muzicilor repetitive deoarece se compune dintr-o monodie „continuă” în care sunt inserate diferite repetări (interioare) de fragmente (formule) ce îi atribuie discontinuitate. În muzica românească i. a fost folosită de L. Glodeanu, D. Popovici ș.a.