zăcământ sn [At: MURGOCI-LUDWIG, M. 295 / Pl: ~minte / E: zac (Pzi lui zăcea) + -ământ] (Adesea cu determinări care arată felul) Acumulare naturală de substanțe minerale utile, cu forme și dimensiuni variate.

ZĂCĂMÂNT ~inte n. 1) Strat de substanțe minerale utile, aflate în scoarța pământului. 2) Loc în pământ unde se găsesc astfel de straturi. /v. a zăcea

zăcământ n. pozițiunea masselor minerale în pământ: zăcământ petrolifer. [Traducere după fr. gisement].

zăcămînt s.n. (adesea cu determ. care arată felul) Acumulare naturală de substanțe minerale utile, cu forme și dimensiuni variate. ◊ fig. Bunătatea din ochii blajinului bătrînel... răscoli un zăcămînt de remușcare (CE. PETR.). • pl. -e. /zăcea + -ămînt, după fr. gisement.

ZĂCĂMÎNT, zăcăminte, s. n. Loc în scoarța pămîntului în care se găsește un mineral sau o rocă; acumulare naturală a unei substanțe minerale utile. Arheologul cercetă semnele unor așezări străvechi... Inginerul, semnele unor neatinse zăcăminte, despre care încă nimeni n-are cunoștință, nici bănuială. C. PETRESCU, R. DR. 35.

ZĂCĂMÎNT, zăcăminte, s. n. Loc în scoarța pămîntului în care se găsește un mineral sau o rocă; acumulare naturală a unei substanțe minerale utile. – Din zăcea (după fr. gisement).

*zăcămînt n., pl. inte (d. zac, după fr. gisement). Depozit, grămădire naturală de minerale în pămînt: în România îs marĭ zăcăminte de sare și petrol.

zăcământ s. n., pl. zăcăminte

zăcământ s. n., pl. zăcăminte

zăcământ s. n., pl. zăcăminte

zăcământ, -minte.