TĂTUȚĂ s. m. (Pop.) Tătic. [Var.: tătuț s. m.] – Tată + suf. -uță.

tătuță sm vz tătuț

TĂTUȚĂ s. m. (Reg.) Tătic. – Tată + suf. -uță.

TĂTUȚĂ s. m. Diminutiv al lui tată. 1. v. tată (1). Într-un rînd, m-a luat cu el tătuța, ș-am umblat mult prin pădure, și eu stăteam în șa dinaintea lui. SADOVEANU, O. VII 22. Nu, tătuță! Nu s-au aprins... girezile. C. PETRESCU, R. DR. 252. Adio, tătuță... Să nu-ntîrzii mult. ALECSANDRI, T. 1382. 2. v. tată (4). Bine, tătuțule, ca ce să fie asta, de n-am întîlnit... nici un suflețel de om? ISPIRESCU, L. 101. Îi primi bine, îi băgă în casă Și ei îi cerură întîi și-ntîi masă, Zicîndu-i: Tătuță, sîntem flămînzi tare. PANN, P. V. I 11.

TĂTUȚĂ s. m. Tătucă. – Din tată + suf. -uță.

TĂTUȚ s. m. v. tătuță.

tătuț sm [At: LB / V: (reg) ~ă, tut, tuță / Pl: ~i / E: tată + -uț] (Hip) 1-2 (Pop) Tată (1-2). 3 (Reg) Tată (35). 4 (Îvr) Termen cu care cineva se adresează preotului Si: părinte. 5 (În limbajul soldaților) Tătuc (6).

tuț² sm vz tătuț

tuță sm vz tătuț

!tătuță (pop.) s. m., art. tătuța, g.-d. art. tătuței/lui tătuța, voc. tătuță/tătuțo

tătuță/tătuț (pop.) s. m.

tătuță/tatuț s. m., pl. tătuți

TĂTUȚ s. v. tăicuță, tătic.

tătuț s. v. TĂICUȚĂ. TĂTIC.