paragină¹ sf [At: (a. 1725) URICARIUL, VII, 16 / V: (înv) ~gen sn, paragin sn, păragen sn, păr~, (reg) părang~, părăg~ / Pl: ~ni, ~ne, (reg) părăgini / E: cf mg parrag] 1-2 Pământ (care nu a fost lucrat niciodată sau) care a fost lăsat multă vreme nelucrat, neîngrijit Si: părăgineală, pârloagă, țelină (îrg) ogor, (reg) părăginitură. 3 Teren neproductiv. 4 Ruină. 5 Construcție dărăpănată Si: dărăpănătură. 6-7 (Stare de) părăsire a unui teren, a unei construcții etc. Si: (asr) neîngrijire.

PARAGINĂ, paragini, s. f. 1. Loc părăsit, lăsaț necultivat, teren acoperit de buruieni; pîrloagă, moină. Și cîmpul e deșert. Un zid neterminat, Paragină, miros de cucută. BENIUC, v. 108. Era atîta pămînt încît era mai multă paragină decît arătură. SADOVEANU, E. 27. ◊ Fig. Cărările lumii se ridică spre creștete, Se desfac din paragini deșteptate popoare. DEȘLIU, G. 54. ◊ (Adjectival) Într-o vie paragină își făcuse culcușul o vulpe. ISPIRESCU, la TDRG. Se întoarce în curte, o curte paragină de mahala, și aprinde un chibrit, CARAGIALE, O. II 87. ♦ Ruină, dărăpănătură. Întinde pe creneluri, pe ziduri și pe porți, Din mușchiul de paragini o fină țesătură. MACEDONSKI, O. I 24. 2. Stare de părăsire, de neîngrijire a unui teren sau a unei clădiri. Hotărîrea [lui Tudor] era să clădească iar casa risipită și să ridice din paragină livada lui Ionașcu. SADOVEANU, O. VII 103. – Pl. și: părăgini (VLAHUȚĂ, la TDRG). – Variantă: păragină (ODOBESCU, S. III 322) s. f.

PARAGINĂ ~i f. 1) Plantă erbacee cu frunze înguste și lungi, cu rădăcina puternică și ramificată, care crește, îndeosebi, pe locurile nelucrate. 2) Teren necultivat plin cu buruieni. 3) Stare a unui teren sau a unei clădiri de care nu îngrijește nimeni. /Orig. nec.

parágină f. 1. pământ rămas necultivat; 2. Bot. parangină. [Ung. PARAG].

*parágină f., pl. e și părăginĭ (ung. parag, parrag, parlag, paragină, cu term. din țelină, d. vsl. prĭelogŭ, schimbare. D. ung. vine sîrb. parlog și rut. palag, vie părăsită. V. pîrloagă). Vie părăsită. Lucru părăsit și ruinat.

paragen sn vz paragină¹ corectat(ă)

paragin sn vz paragină¹ corectat(ă)

păragenă^[1] sf vz paragină¹

păragină¹ sf vz paragină¹ corectat(ă)

părangină² sf vz paragină¹

părăgină¹ sf vz paragină¹

paragină s. f., g.-d. art. paraginii; pl. paragini

paragină s. f., g.-d. art. paraginii; pl. paragini

paragină s. f., g.-d. art. paraginii; pl. paragini

paragină, gen. paraginii

paragină, -ragini.

PARAGINĂ s. 1. pârloagă, țelină, (pop.) părăgineală, (înv. și reg.) ogor, (reg.) hat, părăginitură. (Grădina a ajuns o ~.) 2. părăginire, părăsire, sălbăticie. (Parc lăsat în ~.) 3. v. ruină.

PARAGINĂ s. 1. pîrloagă, țelină, (pop.) părăgineală, (înv. și reg.) ogor, (reg.) hat, părăginitură. (Grădina a ajuns o ~.) 2. părăginire, părăsire, sălbăticie. (Parc lăsat în ~.) 3. dărăpănătură, dărîmătură, năruitură, prăbușitură, ruină, surpătură, (reg.) ruinătură, (înv.) risipă, risipitură, surpare. (O ~ de casă.)

păragină (păragini), s. f. – 1. Ruină, dărîmătură. – 2. Părăsire, abandonare. – 3. Țarină, ogor negru, țelină, pîrloagă. – 4. (Adj.) Viran, nepopulat. – Var. paragină. Origine îndoielnică. Poate în loc de *părajină < părădui. Se pune de obicei în legătură cu mag. parrag, parlag „pîrloagă”, cf. pîrlog (Cihac, II, 246; Tiktin; Candrea); dar der. este dificilă din punct de vedere fonetic (Tiktin presupune că finala o reproduce pe cea din țelină, compoziție care e puțin probabilă) și nu explică toate sensurile cuvîntului rom. Giuglea, Dacor., I, 495, prefera etimonul lat. *voraginem, încrucișat cu pîrlog sau părăsi și Conev 39 pornea de la sl. prazdĭnŭ, ambele improbabile. Pare bătătoare la ochi coincidența cu lucan. prasana, pe care Rohlfs, Ital., 359 îl explică printr-un lat. *piraginem. Der. părăgini, vb. (a părăsi; a lăsa ogorul pîrloagă; a (se) degrada, a (se) ruina); părăginos, adj. (ruinat, părăsit); parangină, s. f. (vițelar, Anthoxanthum odoratum).