ICOS, icose, s. n. Cântare bisericească la slujba utreniei. [Acc. și: icos. – Pl. și: icoase] – Din ngr. íkos.

icos sn [At: MINEIUL (1766) 4²/2 / A și: icos / Pl: ~e / E: ngr ίχχος] Cântare bisericească la slujba utreniei.

ICOS, icose, s. n. Cântare bisericească la slujba utreniei [Acc. și: icos, pl. icoase] – Din ngr. íkos

ícos n., pl. e, ca ifos, ifose (vsl. ikosŭ, d. mgr. ikos, vgr. oîkos). Un fel de cîntec bisericesc care se cîntă după condac. Carte care cuprinde asemenea cîntece. – Și icós, pl. icoase (Sămăn. IV, 415).

!icos s. n., pl. icose

icos/icos s. n., pl. icose/icoase

icos s. n., pl. icoase

icos (icoase), s. n. – Cîntare bisericească, în ritm de imn. Ngr. οἶϰος, în parte prin intermediul sl. ikosŭ. Sec. XVIII.

icos (< gr. οῖϰος [oikos], „casă”, „cameră”. Influență din lb. ebr., unde „casă” însemna și „poezie”, „cântare”; cf. it. stanza), una dintre strofele condacului* sau canonului (2), ce descrie caracterul sărbătorii mai pe larg decât condacul – fiind una dintre cele două strofe rămase în acesta – și se găsește în cărțile de cult intercalat printre catisme*, la sfârșitul odei (3) a șasea între condac și sinaxar* și, uneori, după oda a treia. Cel mai mare număr de i. se află în imnul acatist*.

icos s. n. Imn bisericesc care se cântă la utrenie, asemănător cu condacul, dar mai dezvoltat, compus pentru prima dată de Roman Melodul în sec. 5 d. Hr. [Acc. și: icos] – Din sl. ikosŭ (< gr. oikos).