icos (< gr. οῖϰος [oikos], „casă”, „cameră”. Influență din lb. ebr., unde „casă” însemna și „poezie”, „cântare”; cf. it. stanza), una dintre strofele condacului* sau canonului (2), ce descrie caracterul sărbătorii mai pe larg decât condacul – fiind una dintre cele două strofe rămase în acesta – și se găsește în cărțile de cult intercalat printre catisme*, la sfârșitul odei (3) a șasea între condac și sinaxar* și, uneori, după oda a treia. Cel mai mare număr de i. se află în imnul acatist*.