ARBITRAR, -Ă, (1, 2) arbitrari, -e, adj., (3) arbitraruri, s. n. 1. Adj. Care pornește dintr-o hotărâre luată după propria apreciere, fără a ține seamă de părerea altuia, de adevăr etc.; abuziv; samavolnic. 2. Adj. Care este făcut, ales etc. la întâmplare. 3. S. n. Faptă, acțiune, situație arbitrară (1, 2). – Din fr. arbitraire, lat. arbitrarius.

arbitrar, ~ă [At: (a. 1848) URICARIUL X, 1/9/ V: (înv) ~iu (pl: -iuri), ~ie / Pl: ~i, ~e / E: fr arbitraire, lat arbitrarius] 1 a Care pornește dintr-o hotărâre individuală, fără a ține cont de părerea altora, de adevăr etc. Si: abuziv. 2 av Samavolnic. 3 a (Mat; îs) Cantitate ~ă Cantitate căreia i se atribuie o valoare oarecare. 4 a Care este făcut, ales etc. la întâmplare. 5 a (Mat; d. constante, numere, funcții etc.) Care este ales la întâmplare Si: oarecare. 6-7 sn Faptă, acțiune, situație arbitrară (1,4). 8 sn (Jur) Judecată proprie liberă, nesupusă nici unui articol de lege.

*ARBITRAR I. adj. Care se face după voia, după bunul plac al cuiva: autoritate ~ă; judecată ~ă: legea scrisă trebue să ție locul voinței ~e și a bunului plac (I.-GH.) II. adv. Într’un mod în care nu se ia în seamă decît voința, capriciul cuiva: cine guvernează ~, nu se poate să nu deștepte nemulțumiri. III. sbst. Lucru făcut numai după voia, după capriciul cuiva: într’o societate bine organizată, ~ul trebue să dispară [fr. < lat.].

ARBITRAR, -Ă, arbitrari, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care pornește dintr-o hotărâre luată după propria apreciere, fără a ține seamă de părerea altuia, de adevăr etc.; abuziv; samavolnic. 2. Adj. Care este făcut, ales etc. la întâmplare. 3. S. n. Faptă, acțiune, situație arbitrară (1, 2). – Din fr. arbitraire, lat. arbitrarius.

ARBITRAR, -Ă, arbitrari, -e, adj. Care pornește dintr-o hotărîre luată după propria apreciere sau după bunul plac al cuiva, fără a ține seamă de părerea altuia; samavolnic. Paginile istoriei Moldovei și Valahiei, de vor fi scrise de o mînă tare, nepărtinitoare și independentă, vor fi pline de actele arbitrare ale acestor noi despoți [fanarioții]. BĂLCESCU, O. I 71. ◊ (Substantivat) Negînd existența unor legi obiective ale vieții sociale în socialism, unii economiști au susținut că statul poate «să creeze», «să transforme» legile economice ale socialismului. În fond, această concepție duce la admiterea anarhiei și a fatalismului în viața socială, la arbitrar și aventură în politică. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 52. ♦ (Făcut) la întîmplare, fără nici un sistem; întîmplător. Marx a dovedit că societatea se dezvoltă potrivit anumitor legi obiective, care acționează independent de voința oamenilor; prin aceasta istoria societății a încetat de a mai fi o îngrămădire arbitrară și haotică de fapte și întîmplări și s-a transformat într-o știință. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2608.

ARBITRAR, -Ă I. adj. 1. (făcut) după bunul plac, abuziv, samavolnic. 2. (făcut) la întâmplare. II. s. n. faptă, acțiune, situație arbitrară (I). (< fr. arbitraire, lat. arbitrarius)

arbitrar a. care nu ascultă de nici o lege: putere arbitrară. ║ n. putere despotică, act ilegal al guvernului. ║ adv. după bunul plac.

*arbitrár, -ă adj. (lat. arbitrarius; fr. arbitraire). Care nu știe de lege, despotic, samovolnic: guvern arbitrar. Adv. În mod arbitrar, autoritar, turcește: a proceda arbitrar. S. n., pl. urĭ. Despotizm, samovolnicie. (Rar și arbitrarietate, format ca contrarietate, varietate). V. ucaz.

arbitrar¹ (desp. -bi-trar) s. n., pl. arbitraruri

arbitrar² (-bi-trar) s. n., pl. arbitraruri

arbitrar s. n. (sil. -trar), pl. arbitraruri

ARBITRAR ( ~ AL SEMNULUI) Teorie adoptată de lingvistica modernă (de la F. de Saussure) privind raportul care există între semnificat* și semnificant* sau între conceptul exprimat de un cuvânt și complexul sonor care îl desemnează. Conceptul „masă” nu are nici un raport de necesitate cu semnificantul rom. masă, o dovadă fiind faptul că alte limbi îl desemnează în alt fel (fr. table, germ. Tisch, it. tavola). Cuvintele nu semnifică prin natura lor, ci prin tradiția stabilită social-istoric; raportul dintre semnificant și semnificat este fixat într-o limbă și nu depinde de indivizii care o folosesc. Arbitrarul este corelat și cu interpretarea majorității cuvintelor dintr-o limbă ca nemotivate, sub aspectul expresiei, cu excepția onomatopeelor și a interjecțiilor, care au, parțial, o structură fonetică asemănătoare cu sunetele din realitate (rom. cucurigu, it. chichirichi, fr. cocorico) sau reprezintă expresia spontană a unor realități psihice similare (rom. ah!, fr. ajé!), ceea ce le face parțial motivate. • Există un arbitrar relativ care presupune o relație parțial motivată, cum este cazul derivatului măsuță („masă mică” = masă + sufixul diminutival* -uță), în raport cu baza* masă. După unii lingviști (E. Coșeriu), arbitrarul semnului nu trebuie considerat numai ca o teorie a lingvisticii moderne (de la F. de Saussure încoace), întrucât interpretări similare există la Aristotel sau în filozofia scolastică. Alți lingviști (E. Benveniste) au insistat asupra ideii că orice semnificat se exprimă obligatoriu printr-un semnificant (imagine sonoră sau grafică), iar semnul este arbitrar numai în raport cu obiectul desemnat sau referentul (vezi SEMN LINGVISTIC). Pe concepția arbitrarului semnului, F. de Saussure a fundamentat autonomia limbii* considerată ca formă*. Arbitrarul semnului nu vine din natura lui, ci din interpretare, adică din atitudinea pe care o are comunitatea lingvistică sau individul în ceea ce privește semnele pe care le utilizează. Vezi SEMN; LINEAR. A.B.V.