ANAGRAMĂ, anagrame, s. f. Schimbare a ordinii literelor unui cuvânt sau a propozițiilor unei fraze pentru a obține un alt cuvânt sau o altă frază; antimetabolă. ♦ Cuvânt obținut prin această schimbare. ♦ Joc distractiv care folosește acest procedeu. – Din fr. anagramme.

anagramă sf [At: MAIORESCU, L. 99 / V: -gram sm / Pl: ~me / E: fr anagramme] 1-2 Cuvânt format (din citirea de-a-ndoaselea sau) din schimbarea ordinii literelor care alcătuiesc un alt cuvânt. 3 Schimbare a ordinii literelor unui cuvânt (sau a ordinii cuvintelor unei fraze) pentru a obține un alt cuvânt (sau o altă frază). Si: antimetabolă. 4 Joc distractiv care folosește procedeul anagramei (3).

*ANAGRAMĂ (pl. -me) sf. Strămutare arbitrară a literelor unui cuvînt, pentru a forma din ele un cuvînt cu alt înțeles: palmă-lampă, dopul-podul [fr. < gr.].

ANAGRAMĂ, anagrame, s. f. Schimbare a ordinii literelor unui cuvânt sau a unei fraze pentru a obține un alt cuvânt sau o altă frază. ♦ Cuvânt obținut prin această schimbare. ♦ Joc distractiv care folosește acest procedeu. – Din fr. anagramme.

ANAGRAMĂ, anagrame, s. f. Schimbarea ordinii literelor unui cuvînt, pentru a obține alt cuvînt; cuvînt obținut prin această schimbare. «Ikanok» din poeziile lui Conachi este anagrama numelui său. ◊ Eu mă chem acum Leon Dianeu... Dar să știi că acest nume Leon Dianeu cuprinde în sine întreg numele mieu [Ion Deleanu], prin strămutarea slovelor, sau anagramă. BUDAI-DELEANU, Ț., 66.

ANAGRAMĂ, anagrame, s. f. Schimbare a ordinii literelor unui cuvînt, pentru a obține alt cuvînt; cuvînt obținut prin această schimbare. – Fr. anagramme (< gr.).

ANAGRAMĂ s.f. Schimbare a ordinii literelor unui cuvînt (mai ales ale unui nume propriu sau unei fraze) pentru a se obține un alt cuvînt sau o altă frază; cuvînt obținut prin anagramare. ♦ Enigmă în versuri formată din două părți, prima dedicată cuvîntului de bază, iar a doua definind cuvîntul obținut prin anagramare. [< fr. anagramme, cf. gr. ana – în altă ordine, gramma – literă].

ANAGRAMĂ s. f. 1. schimbare a ordinii literelor unui cuvânt sau unei fraze pentru a se obține un alt cuvânt sau o altă frază. ◊ cuvântul obținut. 2. problemă enigmistică în care prin schimbarea ordinii se obțin cuvinte, propoziții, fraze cu alt înțeles. (< fr. anagramme)

ANAGRAMĂ ~e f. 1) Schimbare a ordinii literelor unui cuvânt sau a cuvintelor în frază cu scopul de a obține alt cuvânt sau altă frază. 2) Cuvânt sau frază astfel obținută. [G.-D. anagramei; Sil. -na-gra-] /<fr. anagramme

anagramă f. strămutarea literelor unei vorbe așa ca să iasă alta: Roma, amor.

*anagrámă f., pl. e (vgr. aná-gramma, d. aná, în apoĭ, și grámma, literă). Schimbarea literelor unuĭ cuvînt ca să ĭasă alt cuvînt: Roma, amor; urs, Rus.

anagram sn vz anagramă

anagramă (desp. -na-gra-) s. f., g.-d. art. anagramei; pl. anagrame

anagramă (-na-gra-) s. f., g.-d. art. anagramei; pl. anagrame

anagramă s. f. (sil. -gra-), g.-d. art. anagramei; pl. anagrame

anagramă, -me.

ANAGRAMĂ s. (rar) antimetabolă. (~ numelui cuiva.)

ANAGRAMĂ s. (rar) antimetabolă. (~ numelui cuiva.)

ANAGRAMĂ s. f. (< fr. anagramme, cf. gr. ana „în altă ordine” + gramma „literă”): schimbare a ordinii sunetelor (și a literelor) unui cuvânt (mai ales ale unui nume propriu), pentru a se obține un alt cuvânt (de obicei un pseudonim), ca Ikanok (pentru „Konaki” Costache), Leon Dianeu (pentru Ion Deleanu), Mitru Perea (pentru Petru Maior), anodic (pentru; adonic), rimat (pentru: mirat) etc. A. este folosită ca procedeu fonetic și în argouri.

anagramă (fr. anagramme „inversarea literelor”), cuvânt format prin inversarea sunetelor altui cuvânt (cum ar fi: car din rac, peste din stepe etc.). Procedeul se folosește pentru formarea unui nume propriu, de obicei, ca pseudonim, prin schimbarea (arbitrară) a sunetelor adevăratului nume propriu (A). De exemplu: Mitru Perea (Petru Maior), Leonachi Dianeu (I. Budai-Deleanu), C. Boșcu (Coșbuc), C. Proca (O. Carp).