acreditare sf [At: HASDEU, I. C. I, 138 / Pl: ~tări / E: acredita] 1 (Înv) Atestare. 2 Numire a unui reprezentant diplomatic permanent într-o țară străină Si: acreditat¹. 3 (Îs) Scrisori de ~ Documente oficiale care atestă calitatea unui diplomat de a-și reprezenta statul în raporturile sale cu un alt stat.

ACREDITARE, acreditări, s. f. Acțiunea de a acredita. 1. Împuternicire a unei persoane ca reprezentant plenipotențiar pe lîngă guvernul unui stat străin. ◊ Scrisori de acreditare = documente diplomatice prin care se confirmă calitatea unui reprezentant plenipotențiar și pe care acesta le remite guvernului pe lîngă care este acreditat. [Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne] primește scrisorile de acreditare și de rechemare ale reprezentanților diplomatici ai statelor străine, acreditați pe lîngă Prezidiu. CONST. R.P.R. 23. 2. Prezentare a unui fapt ca fiind demn de crezare.

ACREDITARE, acreditări, s. f. Acțiunea de a acredita. ◊ Scrisori de acreditare = documente diplomatice prin care se confirmă calitatea unui reprezentant plenipotențiar.

ACREDITARE s.f. Acțiunea de a acredita. ◊ Scrisori de acreditare = documente diplomatice prin care se confirmă calitatea unui reprezentant plenipotențiar. [< acredita].

ACREDITARE s. f. acțiunea de a acredita. ♦ scrisori de ~ = documente diplomatice prin care se confirmă calitatea unui reprezentant diplomatic. (< acredita)

ACREDITARE ~ări f. v. A ACREDITA. ◊ Scrisoare de ~ document oficial prin care se confirmă împuternicirea unui agent diplomatic de a reprezenta un stat în relațiile cu alt stat. /v. a acredita

acreditare f. fapta de a acredita; scrisoare de acreditare, prin care se anunță că aducătorul ei merită încredere.

*acreditáre f. Acțiunea de a acredita. Scrisoare de acreditare, pin care se anunță că cel ce o prezentă merită încredere.

acreditare (desp. a-cre-) s. f., g.-d. art. acreditării; pl. acreditări

acreditare (a-cre-) s. f., g.-d. art. acreditării; pl. acreditări

acreditare s. f. (sil. -cre-) → creditare