ȚENCUȘĂ, TĂNCUȘĂ, ȚINCUȘĂ (pl. -șe) sf. 1 Bucată lunguiață ce se taie afară din ceva, cu unul din capete în formă de vîrf de săgeată: proscomidia ce scoate preotul țincușe den prescure, cînd pomenește (TKT.) ¶ 2 Bucata cea scurtă tăiată afară din răboj pe care o păstrează ca mijloc de control, la facerea socotelilor, cel ce trebue să primească plata (👉 🖼 4042) ¶ 3 🎲 Un fel de joc cu boabe ce seamănă cu țintarul: mai aveam noi cu ce ne trece vremea, cînd voiam, țencușa, la tăbăcăreasca sau concina (CRG.) [comp. germ. Zinke].

ȚENCUȘĂ, țencușe și țencuși, s. f. 1. Bucățică lunguiață și ascuțită care se taie și se scoate dintr-un pepene, dintr-o pîine etc. pentru a se constata dacă acestea sînt bune, coapte etc. ♦ Bucățică de lemn; așchie. 2. Numele unui joc asemănător cu țintarul. Afară de asta mai aveam noi cu ce ne trece vremea, cînd voiam: țencușa, ba tăbăcăreasca sau concina. CREANGĂ, A. 104. – Variantă: țăncuș (POPA, V. 248) s. n.

ȚENCUȘĂ ~e f. 1) Bucățică de formă triunghiulară tăiată dintr-un pepene pentru a-i verifica calitatea. 2) Bucățică mică și subțire desprinsă dintr-un corp (de lemn, os etc.); așchie. 3) Mică ruptură făcută într-o haină prin agățare de ceva (de un cui). /țanc + suf. ~ușa

❍ȚĂNCUȘĂ 👉 ȚENCUȘĂ.

ȚINCUȘĂ 👉 ȚENCUȘĂ.

ȚĂNCUȘ s. n. v. țencușă.

țencúșe (vest) f., pl. ĭ, țăncúșă (est) f., pl. ĭ, și țăncúș (est) n., pl. e (cp. cu țenchĭ și cu germ. zinke, țumburuc). Părticică (din prescură). Părticică dintr’un pepene (o bucățică din coajă cu mĭez (cînd vreĭ să-l guștĭ. Bucata cea maĭ mică a răbojuluĭ (care rămîne p. control la cel ce are de primit baniĭ. Semn de recunoaștere făcut la urechea uneĭ vite (GrS. 6, 246). Mică ruptură într’o haĭnă cînd s’a aninat într’un cuĭ. Bucățică de lemn (numită și pană) pusă supt picĭoru uneĭ mese ca să nu se clatine (Bz.). Jocu numit și car, coțcă și țînțar (nord).

țencușă (reg.) s. f., art. țencușa, g.-d. art. țencușei; pl. țencușe

țencușă s. f., art. țencușa, g.-d. art. țencușei; pl. țencușe