știrbitură sf [At: LB / V: (îvp) ~băt~ / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: știrbi + -tură] 1 (La oameni și animale) Loc gol rezultat prin căderea unuia sau a mai multor dinți Si: (rar) știrbenie, (reg) știrbeală (1), (îrg) știrbină (1). 2 (Pop; dep) Om știrb (2). 3 Loc unde marginea unui obiect este ruptă, ciocnită Si: (reg) ciumblitură, știrbeală, (îrg) știrbină (2). 4 (Pex; șfg) Trunchiere (2). 5 (Pex) Gaură (1). 6-7 (Fig) Știrbire (6-7). 8 (Îrg) Fragment de dinte rupt, rămas în gingie Si: (îrg) știrbină (3).

ȘTIRBITURĂ, știrbituri, s. f. 1. Loc gol în șirul de dinți, format prin căderea unuia sau a mai multor dinți. 2. Loc unde marginea unui obiect este ruptă; ruptură, spărtură. Zidurile cu știrbituri adînci stau încă în picioare, semn al războiului care a stăruit aici. STANCU, U.R.S.S. 148.

ȘTIRBITURĂ ~i f. 1) Loc gol format în dantură prin căderea dinților. 2) Margine deformată a unui obiect (formata prin rupere, frângere, ciocnire etc.). /a știrbi + suf. ~tură

știrbitură f. 1. ceva știrbit, gaură de dinte; 2. împuținare: plătesc întreg și fără nicio știrbitură; 3. fig. om știrb, femeie știrbă.

știrbătură sf vz știrbitură

știrbătúră și știrbitúră f., pl. ĭ. Locu de unde lipsește un dinte. V. strungăreață.

știrbitură s. f., g.-d. art. știrbiturii; pl. știrbituri

știrbitură s. f., g.-d. art. știrbiturii; pl. știrbituri

știrbitură s. f., g.-d. art. știrbiturii; pl. știrbituri

ȘTIRBITURĂ s. 1. (rar) știrbenie, (înv. și reg.) știrbină, (reg.) știrbeală. (~ la dinți.) 2. ciobitură, ciocnitură, (înv. și reg.) știrbină, (reg.) ciumblitură, știrbeală. (~ a unui pahar.)

ȘTIRBITURĂ s. 1. (rar) știrbenie, (înv. și reg.) știrbină, (reg.) știrbeală. (~ la dinți.) 2. ciobitură, ciocnitură, (înv. și reg.) știrbină, (reg.) ciumblitură, știrbeală. (~ a unui pahar.)