știrbitură sf [At: LB / V: (îvp) ~băt~ / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: știrbi + -tură] 1 (La oameni și animale) Loc gol rezultat prin căderea unuia sau a mai multor dinți Si: (rar) știrbenie, (reg) știrbeală (1), (îrg) știrbină (1). 2 (Pop; dep) Om știrb (2). 3 Loc unde marginea unui obiect este ruptă, ciocnită Si: (reg) ciumblitură, știrbeală, (îrg) știrbină (2). 4 (Pex; șfg) Trunchiere (2). 5 (Pex) Gaură (1). 6-7 (Fig) Știrbire (6-7). 8 (Îrg) Fragment de dinte rupt, rămas în gingie Si: (îrg) știrbină (3).