ȘEIC¹, șeici, s. m. 1. (În țările arabe) Căpetenie a unui trib, a unei formațiuni statale. 2. Șef al unei comunități religioase la musulmani. [Var.: șelh s. m.] – Din tc. șeyh.

șeic¹ sm [At: (a. 1693) ȘIO II₂, 114 / P: șe-ic / V: (înv) șaih, șeh, ~ih / Pl: ~ici / E: tc șeyh, fr cheik] 1 Căpetenie a unui trib arab sau a unei formațiuni statale arabe Si: emir (6), șerif¹ (1). 2 Șef² (1) al unei comunități religioase la musulmani Si: emir (5), șerifi (2).

ȘEIC¹, șeici, s. m. 1. (În țările arabe) Căpetenie a unui trib, a unei formații statale. 2. Șef al unei comunități religioase la musulmani. [Var.: șeih s. m.] – Din tc. șeyh.

ȘEIC, șeici, s. m. Căpetenie a unui trib arab; șef de comunitate religioasă la musulmani. Acum călugării și șeicii beduinilor voiră să dovedească că acei bani erau bine dați. BOLINTINEANU, O. 298. – Variantă: șeih (EMINESCU, O. I 144) s. m.

ȘEIC² ~ci m. 1) Conducător al unui trib sau al unui stat arab. 2) Șef al unei comunități religioase musulmane. /<turc. šeyh, fr. cheik

*șeic m. (fr. cheik, d. ar. šeih, bătrîn). Șef de trib saŭ predicator la Arabĭ. Șeih-ul-islam, capul religiuniĭ musulmane.

șaih sm vz șeic¹

șeh sm vz șeic¹

șeih sm vz șeic¹

ȘEIH s. m. v. șeic.

șeik m. căpetenie de trib la Arabi; șeik-ul Islam, capul religiunii muzulmane.

șeic s. m., pl. șeici

!șeic s. m., pl. șeici

șeic/șeic s. m., pl. șeici/șeici

șeic (-ci), s. m. – Șef musulman. Fr. cheik.