învins², ~ă [At: NEGRUZZI, M.T. 413 / V: (înv) ~ncit, (înv) învencut² / Pl: ~nși, ~e / E: învinge] 1-2 smf, a (Persoană) care este înfrântă în luptă. 3-4 smf, a (Persoană) care a pierdut locul fruntaș într-o întrecere sportivă. 5 a (Fig) Combătut într-o discuție. 6 a (Fig) Copleșit² (5). 7-8 smf, a (Persoană) care nu mai are putere de a opune rezistență. 9 smf Supus.

învins¹ sn [At: PANN, E. II, 153/8/ V: ~vencut / Pl: ~uri / E: învinge] 1-5 Învingere (1-5). 6 (Reg; nob) Luptă. 7 (Înv) Prevalare.

ÎNVINS, -Ă, învinși, -se, adj. Biruit, înfrînt; p. ext. supus. Regii țărilor învinse gem cu greu trăgînd în jug. EMINESCU, O. IV 123. ◊ (Substantivat) Învinșii își plecau fruntea în pulbere. SADOVEANU, O. VII 13. E o mare deosebire între pesimismul de la începutul secolului și... adevăratul pesimism al învinșilor. GHEREA, ST. CR. II 300.

învencut², ~ă a vz învins

învincit, ~ă a vz învins²

învins adj. m., pl. învinși; f. sg. învinsă, pl. învinse

ÎNVINS adj. v. înfrânt.

ÎNVINS adj. bătut, biruit, înfrînt, (înv.) spart. (O armată ~.)

Învins ≠ biruitor

învencut¹ sn vz învins¹

UNA SALUS VICTIS: NULLAM SPERARE SALUTEM (lat.) o e singură salvare pentru cei învinși: să nu spere în nici o salvare – Vergiliu, „Eneida”, II, 354. Îndemn adresat de Enea luptătorilor săi în ultima noapte a Troiei, spre a le trezi curajul.

VAE VICTIS! (lat.) vai de cei învinși! – Titus Livius, „Ab urbe condita”, V, 48. Cu aceste cuvinte și aruncându-și sabia grea în cumpănă, a întâmpinat Brennus, căpetenia galilor, protestul tribunului Sulpicius, care observase cum galii învingători cântăreau cu greutăți false cele o mie de livre de aur, tribut plătit de romanii asediați pe Capitoliu (387 î. Hr.) în schimbul libertății lor.

VICTIS HONOS (lat.) onoare celor învinși! – Formulă de recunoaștere a valorii adversarului învins.

VICTRIX CAUSA DIIS PLACUIT SED VICTA CATONI (lat.) zeii au ținut cu învingătorul, dar Cato cu cel învins – Lucan, „Pharsalia”, I, 128. În lupta dintre Cezar și Pompei, numai Cato cel Tânăr a rămas până la sfârșit de partea învinsului Pompei. Elogiu celui care apără consecvent o cauză, chiar dacă își dă seama că e pierdută.

Una salus victis, nullam sperare salutem (lat. „Singura salvare a învinșilor este de a nu mai spera în salvare”) – Vergiliu, Eneida (c. II, v. 354). E ultimul îndemn pe care Enea îl adresează luptătorilor adunați în jurul lui în noaptea cînd a fost distrusă Troia, încercînd prin aceste cuvinte să trezească în ei curajul omului ajuns la desperare. Racine, reluînd ideea lui Vergiliu, a precizat clar această intenție în Baiazid (act. I, sc. 4): Mon unique espérance est dans mon désespoir (Singura-mi speranță e în desperarea mea). În poezia Filozofii și plugarii, Coșbuc folosește o variantă prescurtată: Una salus restat victis. LIT.

Vae victis! (lat. „Vai de cei învinși!”) – Titus Livius povestește în Historia romana (V, 48), că în anul 390 î.e.n, după ce au rezistat șapte luni asediului galic asupra Capitoliului, romanii au fost nevoiți să capituleze. Brennus, comandantul galilor, le-a cerut o despăgubire de 1000 de taleri de aur, spre a se retrage din Roma. Tribunul Sulpicius a adunat această avere. Dar în timp ce era cîntărit aurul, romanii au reproșat că sînt folosite greutăți false. Atunci, Brennus, aruncând spada-i cea grea în balanță, a rostit cuvintele ce-au devenit proverbiale: Vae victis! Tot din acest episod istoric a rămas și expresia: a-și arunca sabia în cumpănă. Se citează în sensul că soarta celui învins e în mîna învingătorului. Ca replică, romanii au creat expresia: Gloria victis! (slavă învinșilor), care este antiteza lui „Vae victis”. Vezi și: Una salus victis… IST.

Victis honor! (sau honos) – formulă latină care înseamnă „Onoare învinșilor”. Ca și Gloria victis (vezi la: Vae victis!) era la început adresată vitejilor care, deși înfrînți, au avut o comportare eroică în lupte. Cu timpul însă această expresie s-a mutat pe terenul sportiv, unde o găsim și astăzi, spre a saluta cavalerește pe jucătorul care a pierdut partida, sau spre a-l invita politicos pe adversar să facă el prima mișcare în meciul de revanșă. IST.

Victrix causa diis placuit, sed victa Catoni (lat. „Zeii au fost pentru învingător (Cezar), dar Cato pentru învins (Pompei)” – Versul 128 din Pharsalia (cartea I), poemul lui Lucan, care descrie luptele dintre Cezar și Pompei. După ce acesta din urmă a fost înfrînt la Pharsalos (anul 48), numai Cato a rămas credincios cauzei celui învins. Versul caracterizează deci pe cel ce slujește o idee, o cauză, chiar cînd a ajuns singurul ei apărător. În romanul Slujbașii, al lui Honoré de Balzac, numai funcționarul Phellion are curajul să conducă pînă în stradă pe fostul lui șef căzut în dizgrație și să-i exprime admirația plină de respect. Cînd se întoarce la birou, un coleg recunoaște: Victrix causa diis placuit, sed victa Catoni! (vezi Opere, vol. V, ESPLA, 1959, pag. 264). LIT.