îngrăditură sf [At: DOSOFTEI, V. S. 179/2 / Pl: ~ri / E: îngrădi + -tură] 1 (Ccr) Loc îngrădit Si: (înv) îngrădiș (1). 2 Împletitură de nuiele sau gard, zid, grilaj etc. cu care se împrejmuiește un teren Si: (înv) îngrădiș (2). 3 Îngrădeală (2). 4 (Lpl) Șipci subțiri care se bat pe pereți pentru a ține tencuiala sau lutul. 5 Parte a pridvorului confecționată din scândură. 6 (Înv) Fortificație. 7 (Rar) Restricție.

ÎNGRĂDITURĂ (pl. -turi) sf. 1 Împrejmuire, ocol: căsuțe acoperite cu stuh... se împrăștiau printre îngrădurile de nuiele (GRL.) ¶ 2 Împletitură [îngrădi].

ÎNGRĂDITURĂ, îngrădituri, s. f. Împletitură de nuiele sau gard, zid, grilaj etc., cu care se împrejmuiește un teren. Cele dintîi căsuțe acoperite cu stuh ale satului se împrăștiau printre îngrăditurile de nuiele. GÎRLEANU, L. 30.

ÎNGRĂDITURĂ ~i f. Construcție în jurul unui teren, care împiedică accesul liber; gard. /a îngrădi + suf. ~tură

îngrăditúră f., pl. ĭ. Ceĭa ce îngrădește, gard, șanț orĭ alt-ceva. Chenar, cadru.

îngrăditură s. f., g.-d. art. îngrăditurii; pl. îngrădituri

îngrăditură s. f., g.-d. art. îngrăditurii; pl. îngrădituri

îngrăditură s. f., g.-d. art. îngrăditurii; pl. îngrădituri

ÎNGRĂDITURĂ s. v. gard.

ÎNGRĂDITURĂ s. gard, împrejmuire, ocol, ulucă, (înv. și reg.) ogradă, stobor, (reg.) tîrcol, (Mold. și Bucov.) zăplaz, (înv.) cuprins. (Și-a ridicat o ~ în jurul curții.)