ÎNDĂTINA, îndătinez, vb. I. Refl. (Reg.) A se obișnui (cu) ceva. ♦ Tranz. A avea obiceiul să..., a obișnui. [Var.: îndatina vb. I] – În + datină.

îndatina v vz îndătina

îndătina [At: MARIAN, NA. 85 / V: ~dat~ / Pzi: ~nez / E: în- + datină] 1 vt (Rar) A avea obiceiul de a... 2 vr (Rar) A se obișnui cu ceva. 3-4 vr (A fi sau) a deveni o datină.

ÎNDĂTINA, îndătinez, vb. I. Refl. (Rar) A se obișnui (cu) ceva. ♦ Tranz. A avea obiceiul să..., a obișnui. [Var.: îndatina vb. I] – În + datină.

ÎNDĂTINA, îndătinez, vb. I. Refl. (Rar) A se obișnui, a se deprinde cu ceva. ♦ Tranz. A avea obiceiul să..., a obișnui. (Atestat în forma îndatina) La noi, copiii de țărani, Moș Crăciun nu-ndatina să vină. BENIUC, V. 36. – Variantă: îndatina vb. I.

A ÎNDĂTINA ~ez tranz. 1) A face să se îndătineze. 2) rar (urmat de o propoziție completivă) A practica drept obicei; a obișnui. /în + datină

A SE ÎNDĂTINA pers. 3 se ~ează intranz. A deveni datină. /în + datină

îndatinà v. a se deprinde, a se obișnui. [V. datină].

îndatinéz v. intr. (d. datină). Rar. Obișnuĭesc, am obiceĭ. V. refl. Mă obișnuĭesc, mă deprind.

îndătinéz (mă) v. refl. ob. la pers. III. Intru în datină, devin obiceĭ: mila s’a îndătinat pe la noĭ.

îndătina (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 îndătinează

îndătina vb., ind. prez. 1 sg. îndătinez, 3 sg. și pl. îndătinează

ÎNDĂTINA vb. v. obișnui.

îndătina vb. v. OBIȘNUI.