împăciuitorism sns [At: SCÎNTEIA, 1951, nr. 1947 / E: împăciuitor + -ism] 1 Atitudine de împăcare, de conciliere a unor divergențe. 2 Încercare de aplanare a conflictelor sociale, ideologice etc. 3 (Pgn) Îngăduință exagerată față de greșelile cuiva.

ÎMPĂCIUITORISM s. n. Atitudine oportunistă care se manifestă în mișcarea muncitorească prin tendința de a acoperi greșelile altora pentru a-și ascunde propriile greșeli, prin încercarea de a aplana conflictele de clasă sau chiar de a se împăca cu dușmanul împotriva intereselor clasei muncitoare. Este imposibil să învingi devierea de dreapta, oportunistă, fără să duci o luptă sistematică împotriva împăciuitorismului, care ascunde sub aripioara lui pe oportuniști. STALIN, O. XI 256. – Pronunțat: -ciu-i-.

ÎMPĂCIUITORISM s.n. Atitudine conciliatoristă, de aplanare a conflictelor de clasă. ♦ (P. ext.) Îngăduință exagerată față de greșelile cuiva. [Pron. -ciu-i-. / < împăciuitor + -ism, după rus. primirencestvo].

ÎMPĂCIUITORISM s. n. atitudine de aplanare a conflictelor sociale; conciliatorism. ◊ (p. ext.) îngăduință exagerată față de greșelile cuiva. (< împăca)

ÎMPĂCIUITORISM m. 1) Atitudine de eschivare de la luptă, de atenuare a conflictelor. 2) Îngăduință vădită față de greșelile cuiva. /împăciuitor + suf. ~ism

împăciuitorism (desp. -ciu-i-) s. n.

împăciuitorism (-ciu-i-) s. n.

împăciuitorism s. n. (sil. -ciu-i-)

ÎMPĂCIUITORISM s. conciliatorism. (~ unor oportuniști.)

ÎMPĂCIUITORISM s. conciliatorism. (~ unor oportuniști.)