zorit², ~ă a [At: PONTBRINT, D. / Pl: ~iți, ~e / E: zori²] 1 (Înv) Îndemnat. 2 (Pex) Constrâns² (1). 3 (D. oameni) Care se grăbește foarte mult Si: (îvr) zoritor (2), zoriu. 4 (D. oameni) Care se mișcă foarte repede. 5 (D. manifestări ale oamenilor) Care se produc cu mare grabă. 6 (D. manifestări la oamenilor) Care trădează o mare grabă Si: iute, întins, repezit, grăbit, precipitat², repede, (rar) zoritor (3), zornic, (înv) pripitor, rapid.

zorit¹ s.n. Ivirea zorilor. ♦ Ext. Momentul cînd se luminează de ziuă. ♦ Locul de unde se ivesc zorile. • /v. zori³.

zorit², -ă adj. (despre oameni) Care se grăbește foarte mult; foarte repede, rapid. Hangiul... pleacă zorit să dea porunci (BRĂT.). ◊ (adv.) Surorile împleteau zorit la ciorapi (DELAVR.). • pl. -ți, -te. /v. zori².

ZORIT², -Ă, zoriți, -te, adj. Care se grăbește foarte mult, care lucrează cu mare grabă sau foarte repede. Cazacii mîncau zoriți și cu urechea la pîndă. SADOVEANU, O. VII 37. Dacă nu ești prea zorită, treci pe poartă și vino-ncoace nițel. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 102. Pe chei lumea aleargă zorită după treburi. DUNĂREANU, CH. 84. În cosiță-și prinde garoafa-nflorită... Pleacă la fîntînă și vine zorită. IOSIF, P. 58. ◊ (Adverbial) Surorile împleteau zorit la ciorapi, la tîrlici și mănuși. DELAVRANCEA, T. 269.

ZORIT², -Ă, zoriți, -te, adj. Grăbit peste măsură; foarte repede. – V. zori².

zorit a. foarte grăbit.

2) zorít, -ă adj. (d. a zori). Grăbit: era zorit s’ajungă acasă.

zorit (reg.) s. n., pl. zorituri

ZORIT adj. 1. grabnic, grăbit, iute, întins, precipitat, rapid, repede, repezit. (Un mers ~.) 2. accelerat, grăbit, iuțit, rapid. (Ritm ~ de deplasare.)

ZORIT adj. 1. grabnic, grăbit, iute, întins, precipitat, rapid, repede, repezit, (înv. și pop.) silit, silnic, (înv.) pripitor. (Un mers ~.) 2. accelerat, grăbit, iuțit, rapid. (Ritm ~ de deplasare.)