URIC², urice, s. n. 1. (În Evul Mediu, în Moldova și în Maramureș) Moșie boierească sau mănăstirească care se bucura de privilegiul ereditar de imunitate. 2. Act de privilegiu acordat unui uric² (1); act de proprietate veșnică sau de donație acordat cuiva în trecut; p. gener. document, act; hrisov, zapis. [Acc. și: uric] – Din magh. örök.

uric³, ~ă a [At: MAN. SĂNĂT. 287/18 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr urique] 1 (Îs) Acid ~ Acid organic în sânge, eliminat prin urină, rezultat din descompunerea proteinelor în procesul metabolic. 2 (Îs) Calcul ~ Calcul din acid uric și urați. 3 (Îs) Diateză ~ă Tendință de a depune acid uric și urați în țesuturi, ducând la gută, la diabet etc.

uric² sn [At: (a. 1392) cf DERS / A și: uric / Pl: ~ice și (înv) -uri, -ure / E: mg örök] 1 Moșie boierească sau mănăstirească donată cu titlu veșnic (mai ales de către domnul țării), cu privilegiul de imunitate ereditar Si: (înv) ohabă. 2 Teren aflat în proprietatea cuiva Si: proprietate, posesiune, moștenire, ocină, ohabă. 3 (Înv; îs) ~ul îngrupăciuniei (sau ~ de îngrupăciune sau de îngrupătoare, de îngrupare) Loc de veci. 4 (Îvr; îla) De ~ Moștenit. 5 (Îvr; îal) De veci Si: veșnic. 6 (Îrg; îlav) De ~ Pe vecie. 7 (Îrg; îal) Permanent. 8 (Îrg; îal) Dintotdeauna. 9 (Îe) Pre ~ de vecie Ca proprietate veșnică. 10 (Îe) Cât ~ul pământului Veșnic. 11 (Îae) Foarte mult. 12 (Fig) Origine. 13 Act prin care se acordă sau se întărește imunitatea asupra unei proprietăți Si: uricar (3). 14 (Pex) Document (7). 15 (Mol; îs) ~ul târgului Act prin care se recunoștea, în Evul Mediu, un privilegiu acordat comunelor libere.

uric¹ sm [At: CV 1950, nr. 4, 45 / Pl: ~ici / E: nct] (Reg) 1 Copil mic, sugar. 2 Pitic.

URIC², urice, s. n. 1. (În evul mediu, în Moldova și în Maramureș) Moșie boierească sau mănăstirească care se bucura de privilegiu ereditar de imunitate. 2. Act de privilegiu acordat unui uric² (1); act de proprietate veșnică sau de donație acordat cuiva în trecut; p. gener. document, act; hrisov, zapis. [Acc. și: uric] – Din magh. örök.

URIC¹, urice, s. n. (Învechit și arhaizant) 1. Posesiune de veci, dobîndită prin donație sau prin cumpărare, și care se poate transmite prin moștenire. Pre noi ne-a adus aici slăvitul Ștefan bătrînul și ne-a așezat la apa Siretului, dîndu-ne ocină și uric. SADOVEANU, N. P. 150. 2. Act de proprietate, p. ext. orice document; hrisov, zapis. Fără căpitenii, satul poate fi călcat, dovezile și uricele pot arde o dată cu toate gospodăriile răzășimii. SADOVEANU, O. VII 163. Vezi diplomele mele, urice, spițe lungi. NEGRUZZI, S. II 185. Hrisoavele sau uricele... sînt izvorul cel mai însemnat al istoriei romînilor. BĂLCESCU, O. I 60.

URIC ~ce n. 1) (în Moldova medievală) Proprietate funciară feudală, care se transmitea prin moștenire. 2) Carte domnească de proprietate ereditară; carte de danie. /<ung. örök

URIC s.n. 1. (Mold., Ban., Criș., Trans. SV) Loc, posesiune de veci, ce se poate transmite prin moștenire. A: Cetățile toate s-or face . . . Să lăcuiască și să petreacă Și urice pre dînsa să-și facă. DOSOFTEI, PS. C: Nime nu iaste carele ș-au lăsat casa, sau frații. . . au uricul pentru mine. NT 1648, 54^v. Urik. Haereditas. Patrimonium. AC, 379. Uricurile noastre streinii le biruiescu. MISC. SEC. XVII, 11^v; cf. AGYAGFALVI, apud TEW; N. TEST. (1648); SICRIUL DE AUR, apud TEW; VISKI, apud TEW; MISC. SEC. XVII, 28^r; PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW. ◊ Fig. Domnul Dumnezeu uricul mieu este. VCC, 34. ◊ (Criș., Trans. SV) Loc. adv. De uric = pentru totdeauna. Că noao încă nu ni o au dat Dumnăzău de uric această lume. MOL. 1695, 36^v. Toți păgîni<i> eu de uric îti voi da ție. VCC, 7; cf. MISC. SEC. XVII, 71^r. 2. (Mold.) Act de proprietate veșnică său donație; document, hrisov. Leage scrisă să cheamă uricele și ispisoacele. PRAV. Au făcut legătură și uric cu mare blăstăm pentru împreunarea nuntei. ȘT, 248. Acele urice domnești pe slovenie n-au nici o îndoială a nu se crede. GHEORGACHI; cf. M. COSTIN; DOSOFTEI, PS.; N. COSTIN; CANTEMIR, IST. Etimologie: magh. örök. Vezi și uricar, uricaș, urici. Cf. moșnenie, ocinire, rămășiță (1); m o ș t i n ă.

uric n. 1. donațiune de moșie făcută de Domn particularilor sau mănăstirilor; 2. actul unei asemenea donațiuni; 3. hrisov, document vechiu. [Ung. ÖRÖK, perpetuitate].

1) úric n., pl. e (ung. örök, perpetuŭ, ereditar, moștenire, d. vsl. u-rokŭ, sentență, pensiune, stipendiŭ; ceh. úrok, contract, pensiune, urék, moșie. V. so-roc). Vechĭ. Moștenire (Ps. S.). Moșie de vecĭ. Hrisov, document, act. Azĭ. Trans. Ban. De uric, perpetuŭ, de vecĭ, pe tot-de-a-ună (dăruit, moștenit). V. hrisov, ohabnic.

uric² s. n., pl. urice

uric¹ adj. m., pl. urici; f. urică, pl. urice

uric² s. n., pl. urice

uric s. n., pl. urice

URIC s. v. act, document, dovadă, hârtie, hrisov, izvor, înscris, piesă.

uric s. v. ACT. DOCUMENT. DOVADĂ. HÎRTIE. HRISOV. IZVOR. ÎNSCRIS. PIESĂ.

uric (-ce), s. n. – 1. Moștenire, fermă, proprietate rurală transmisă prin succesiune. – 2. Înscris de confirmare a unei moșteniri. – 3. Document, hrisov. – Mag. örök (Tiktin; Gáldi, Dict., 98). Der. din sl. urokŭ „sentință” (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 441) nu este posibilă. Apare în documentele slavorom. din 1392. – Der. uricar, s. m. (logofăt, pisar).