umilit¹, ~ă [At: BIBLIA (1688), 581/36 / V: (înv) umel~ / Pl: ~iți, ~e / E: umili] 1 a (Înv) Pătruns de emoție Si: impresionat, înduioșat, mișcat², tulburat. 2 a Care are sau adoptă o atitudine ascultătoare, plecată² Si: smerit, supus, umil (2). 3-4 av, a (Plin) de umilință (5). 5 a Caracteristic celui umil (2). 6 a Care exprimă umilință (4).

umilit², ~ă a [At: HELIADE, O. I, 221 / V: (înv) umel~ / Pl: ~iți, ~e / E: umili²] Care suportă nedreptăți, ofense Si: înjosit, jignit. 2 Care este pus într-o situație de inferioritate. 3 Care are conștiința sau sentimentul inferiorității sale Si: jenat, rușinat. 4 Care are o condiție socială modestă Si: sărac, simplu, obscur, umil (6). 5 (D. viață, trai) Caracteristic celui umil (7). 6 (D. viață, trai) Plin de umilințe² (1), de mizerii. 7 Lipsit de pretenții, de însemnătate, de strălucire Si: modest, simplu. 8 (D. oameni) Lipsit de strălucire Si: modest.

UMILIT, -Ă, umiliți, -te, adj. 1. Care are sau adoptă o atitudine smerită, supusă, plecată; care exprimă umilință; umil. Întoarse capul și spuse un cuvînt servului care sta umilit și trențăros pe gloaba lui. SADOVEANU, O. VII 82. Se puse la poartă cu chip umilit și smerit. ISPIRESCU, L. 308. Poporul jos, pe vale, umilit îngenunchează. ALECSANDRI, P. I 34. ♦ Care are sentimentul, conștiința inferiorității sale; rușinat. Mă simțeam aproape umilit în salopeta mea, mult prea nouă. BARANGA, I. 160. Și se făcu un rîs de mila lor în toată nunta, încît plecară umilite în cămările lor. ISPIRESCU, L. 40. De m-ar fi izgonit de la casă, ca pe un străin, tot n-aș fi rămas așa de umilit în fața ei ca atunci cînd m-a luat cu binișorul. CREANGĂ, A. 70. Eram prea umilit și n-am putut astăzi să-ți mărturisesc prin grai toată recunoștința mea. GHICA, A. 628. 2. Care e plin de umilințe, de mizerii. Parcă-și vedea viața trudită din trecut... viața umilită de muncitor obijduit. MIRONESCU, S. A. 37. ♦ (Substantivat) Om care duce o viață mizeră, care suportă jigniri, batjocuri. Scriitorii ruși făcuseră loc larg în operele lor umiliților și ofensaților vieții. SADOVEANU, E. 255. De mult plîng umiliții-n umbră Cu umeri gîrbovi de povară... Durerea lor înfricoșată În inimă tu mi-o coboară. GOGA, P. 7. Și nu rareori am văzut pe bietul umilit ștergîndu-și lacrimile cu dosul mîinii. DEMETRESCU, O. 117. 3. Simplu, modest, neînsemnat; sărac. Patrimoniul de progres a fost din domeniul spiritului, și el a fost în cea mai mare parte opera acestor umiliți slujitori ai artei care s-au dezrobit de lut și s-au ridicat deasupra mizeriei. SADOVEANU, E. 62. Celălalt [om], mai umilit, nu părea decît umbra celui luminat. EMINESCU, N. 16. ◊ Fig. În cotlon cîteva străchini, niște zdrențe la pămînt; În ungher, mai după ușă, umilite stau alături, Fără rost, o cofă veche și cotorul unei mături. NECULUȚĂ, Ț. D. 114. Dar pentru ce orașul, atît de strălucit, Acum între orașe e cel mai umilit? ALEXANDRESCU, P. A. 149. ◊ (Substantivat) [Refugiații] s-au oploșit prin gospodării... ca niște umiliți ce erau. SADOVEANU, P. M. 9.

UMILIT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A UMILI și A SE UMILI. 2) și substantival Care duce o viață umilă, plină de lipsuri. /v. a (se) umili.

umilit a. înjosit, plecat.

umilít, -ă adj. Înjosit, silit să nu maĭ rîdice capu: un dușman umilit. Smerit. V. umil.

umelit¹, ~ă a vz umilit¹

umelit², ~ă a vz umilit²

UMILIT adj. 1. v. înjosit. 2. v. supus.

UMILIT adj. 1. degradat, înjosit, (rar) scăzut, (înv. și reg.) rușinat. (Om ~.) 2. plecat, smerit, supus, umil, (livr.) obsecvios, (înv.) smernic, suplecat. (O atitudine, o privire ~.)