tresărire sf [At: COSTINESCU / V: (reg) trăs~ / Pl: ~ri / E: tresări] 1 Mișcare bruscă, involuntară și spontană, provocată de o emoție puternică și neașteptată, de obicei de bucurie, de spaimă etc. Si: tresăltare (1), tresărit¹ (1), (pop) răsăreală, tresăritură (1), (reg) trăscăritură. 2 Mișcare involuntară a mușchilor feței. 3 Mișcare bruscă și involuntară în somn. 4 Trezire bruscă din somn sau dintr-o stare de somnolență, de apatie, de neatenție etc. 5 Zvâcnire cu putere a inimii din cauza unei emoții Si: tresăltare (2), tresărit¹ (2). 6 (Fig) Mișcare ușoară și bruscă Si: clătinare, săltare, tresăltare (3), tresărit¹ (3), (pop) tresăritură (2).

TRESĂRIRE, tresăriri, s. f. Faptul de a tresări și rezultatul ei; zvîcnire. Se speriase de tresărirea iepurelui în marginea tufișurilor. DUMITRIU, N. 148. Zaharia Duhu rosti cifra... urmărind tresărirea de pe chipul lui Boldur Iloveanu. C. PETRESCU, A. 338. Avu o tresărire de spaimă, ca în fața unui dușman de moarte. REBREANU, R. II 103. ◊ (Poetic) La cele dintăi luciri ale soarelui, streșinile, înfiorate de aceste tresăriri, scuturau mărgele care susurau și luceau în mii de curcubeie. SADOVEANU, O. VIII 245.

TRESĂRIRE s.f. Acțiunea de a tresări și rezultatul ei; zvîcnire. [< tresări].

tresărire f. mișcare subită și involuntară.

trăsărire sf vz tresărire

tresărire s. f., g.-d. art. tresăririi; pl. tresăriri

tresărire s. f., g.-d. art. tresăririi; pl. tresăriri

tresărire s. f., g.-d. art. tresăririi; pl. tresăriri

TRESĂRIRE s. v. palpitație.

TRESĂRIRE s. bătaie, palpitare, palpitație, pulsație, ticăit, zbatere, zvîcneală, zvîcnet, zvîcnire, zvîcnit, zvîcnitură, (rar) tresăritură, (înv.) palpit, răsăritură, săltare. (~ a inimii.)