toloacă sf [At: MANOLACHE DRĂGHICI, I. 5/12 / V: (reg) ~agă / Pl: ~ace, (reg) ~Ioci / E: ucr толока] (Reg) 1 Ogor lăsat necultivat o anumită perioadă, pentru a deveni mai productiv Si: (pfm) pârloagă. 2 Teren liber, neîngrădit, între case sau la marginea unei localități, unde pasc vitele, unde se joacă copiii. 3 Loc mai jos pe coasta muntelui sau a dealului. 4 Drum mai jos decât grădinile sau ogoarele din jur. 5 Loc mlăștinos.

TOLOACĂ, toloace, s. f. (Regional) 1. Ogor lăsat necultivat, ca să se odihnească și să se îngrașe, și pe care de obicei pasc vitele (v. pîrloagă); pășune, izlaz. Uite cum zic eu, spunea Covrig. Aici o să facem comasare... E pămînt bun pe toloaca asta, pămînt negru. V. ROM. februarie 1952, 141. Și-au mers, și-au mers o bucată bună, și-au ieșit pe-o toloacă, pe care păștea o mulțime de vite. SBIERA, P. 161. 2. Teren liber, neîngrădit, între case sau la marginea satului; maidan. Femeile au prins a melița cînepă hăulind cîntece, și copiii se hîrjoneau pe toloacă. SADOVEANU, N. P. 307. [Erau] două vaci pe toloacă, cîțiva purcei costelivi, o duzină de găini care cîrcîiră cu spaimă la apropierea lor. id. M. C. 86.

TOLOACĂ ~ce f. 1) Loc necultivat pe care crește iarbă (unde pasc vitele); pășune; izlaz; imaș; suhat. 2) Teren liber neîngrădit între casele unui sat sau la marginea acestuia. /<ucr. toloka

toloacă f. Mold. ogor sterp. [Rus. TOLOKA, iarbă călcată (de vite)].

toloácă (oa dift.) f., pl. e (rut. rus. tolóka. V. clacă, tolocesc). Nord. Loc maĭ întins în sat orĭ la marginea satuluĭ unde pasc vitele orĭ se joacă copiiĭ. V. imaș.^[1]

toloagă sf vz toloacă

toloacă (reg.) s. f., g.-d. art. toloacei; pl. toloace

toloacă (reg.) s. f., g.-d. art. toloacei; pl. toloace

toloacă s. f., g.-d. art. toloacei; pl. toloace

TOLOACĂ s. v. ogor, pârloagă.

toloacă s. v. OGOR. PÎRLOAGĂ.