TEISM¹ s. n. Credință în Dumnezeu înțeles ca unic, de altă esență decât lumea pe care a creat-o, ca ființă vie, dotată cu voință, ca persoană absolută, exterioară naturii, dar și imanentă ei prin prezența și acțiunea sa creatoare. – Din fr. théisme.

teism¹ sns [At: NEGULICI / E: fr théisme] Concepție filozofică religioasă care afirmă existența lui Dumnezeu ca ființă supranaturală, rațională, creatoare și conducătoare a lumii.

TEISM¹ s. n. Doctrină filozofică bazată pe admiterea existenței lui Dumnezeu ca ființă absolută care a creat lumea și o îndrumează^[1]. – Din fr. théisme.

TEISM s. n. Teorie filozofică idealistă, bazată pe admiterea existenței lui dumnezeu ca ființă supranaturală rațională, care a creat lumea și o îndrumează.

TEISM¹ s.n. Concepție filozofică-religioasă care admite existența lui Dumnezeu ca ființă supranaturală rațională, creatoare și conducătoare a lumii. [Pron. te-ism. / cf. fr. théisme < gr. theos – zeu].

TEISM¹ s. n. concepție filozofico-religioasă care admite existența lui Dumnezeu ca ființă supranaturală rațională, creatoare și conducătoare a lumii. (< fr. théisme)

TEISM¹ n. Concepție filozofică religioasă care admite existența lui Dumnezeu ca ființă absolută, supranaturală și conducătoare a lumii. /<fr. théisme

teism n. credință în existența unui Dumnezeu care guvernă lumea după libera sa voință.

teízm n. (d. vgr. théos, Dumnezeŭ). Doctrina care admite existența luĭ Dumnezeŭ. V. deizm.

teism s. n.

teism s. n.

teism (filoz., med.) s. n.

teism s. n. Concepție filozofică-religioasă care afirmă existența lui Dumnezeu ca persoană absolută, exterioară naturii, dar și imanentă ei, prin prezența și acțiunea sa creatoare, susținătoare și conducătoare a lumii. Se deosebește de panteism prin faptul că îl socotește pe Dumnezeu transcendent, iar de deism pentru că îi atribuie lui Dumnezeu, ca providență, o acțiune perpetuă. – Din fr. théisme.