TALIU s. n. Element chimic, metal rar, alb-albăstrui, asemănător cu plumbul. – Din fr. thallium.

taliu sn [At: ENC. TEHN. I, 406 / V: (îvr) ~m (S și: thallium) / Pl: ? / E: fr thallium] (Chm) Metal moale, alb-albăstrui, asemănător cu plumbul.

TALIU, s. n. Element chimic, metal rar, alb-albăstrui, asemănător cu plumbul. – Din fr. thallium.

TALIU s. n. (Chim.) Corp simplu solid, de culoare alb-albăstrie, foarte puțin răspîndit în natură.

TALIU s.n. (Chim.) Metal rar, alb-albăstrui, asemănător cu plumbul. [Pron. -liu. / < fr. thallium].

TALIU s. n. metal moale, alb-albăstrui, asemănător cu plumbul, folosit la elaborarea unor aliaje. (< fr. thallium)

TALIU n. Metal moale, alb-albăstriu, cu diferite întrebuințări (la confecționarea sticlei optice, a semiconductoarelor). /<fr. thallium

*táliŭ n. (lat. științific thallium, d. vgr. thaliós, ramură, vlăstar, din cauza dungiĭ verzĭ pe care acest metal o arată la spectru). Chim. Un metal maĭ puțin alb de cît argintu și care există în pirite. E mono- și trivalent și are o greutate atomică de 204. A fost descoperit la 1861.

talium sn vz taliu

taliu [liu pron. lĭu] s. n., art. taliul; simb. TI

taliu [liu pron. lĭu] s. n., art. taliul; simb. Tl

taliu s. n. [-liu pron. -liu], art. taliul; simb.Tl

taliu

TÁLIU (< fr. {i}; {s} gr. thallos „ramură”) s. n. Element chimic (Tl; nr. at. 81, m. at. 204,38, p. t. 303,6°C, p. f. 457°C, gr. sp. 11,85). Este un metal alb-albăstrui, moale. Se extrage din minereurile de sulfuri și este folosit, între altele, alături de staniu și plumb, pentru producerea unor aliaje cu grad ridicat de rezistență. A fost descoperit de W. Crookes în 1861 prin analiza spectrală în reziduurile de fabricație a acidului sulfuric. Izolat de Claude Lany în 1862.

Tl, simbol chimic pentru taliu.