17 definiții pentru tămâie


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

TĂMẤIE s. f. Substanță rășinoasă obținută prin crestare din scoarța livanului, solidificată sub forma unor boabe neregulate, de culoare roșiatică sau gălbuie, care, prin ardere, produce un fum cu miros aromat pătrunzător, folosită în ceremoniile religioase. ◊ Expr. A fugi (de ceva sau de cineva) ca dracul de tămâie = a se feri cu cea mai mare grijă de ceva, a ocoli de departe pe cineva pentru a evita situații neplăcute, penibile. – Probabil lat. *thymanea.

TĂMẤIE s. f. Substanță rășinoasă obținută prin crestare din scoarța unor arbuști exotici, solidificată sub forma unor boabe neregulate, de culoare roșiatică sau gălbuie, care, prin ardere, produc un fum cu miros aromat pătrunzător, folosită în ceremoniile religioase. ◊ Expr. A fugi (de ceva sau de cineva) ca dracul de tămâie = a se feri cu cea mai mare grijă de ceva, a ocoli de departe pe cineva pentru a evita situații neplăcute, penibile. – Probabil lat. *thymanea.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

!tămấie s. f., art. tămấia, g.-d. tămấi, art. tămấii

tămâie s. f., g.-d. art. tămâii; pl. -


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

TĂMÂIE s. v. arborele-vieții, livan, tuia.

TĂMÂIE s. (reg.) smirnă, (înv.) livan, oliban. (Miros de ~.)

TĂMÂIE f. bis. Substanță rășinoasă care, fiind aprinsă, emană un miros puternic și specific. ◊ A fugi de ceva (sau de cineva) ca dracul de ~ a se feri cu o deosebită atenție de ceva sau de cineva pentru a evita neplăcerile. [G.-D. tămâiei] /<lat. thymania

tămâie f. 1. rășină aromatică ce se arde la ceremoniile religioase; 2. fig. laudă excesivă, lingușire josnică. [De origină slavo-greacă].

TĂMÎ́IE s. f. Substanță rășinoasă mirositoare care se obține din scoarța unor copaci (exotici) și care, în contact cu aerul, se solidifică sub forma unor boabe neregulate, de culoare gălbuie sau roșiatică; prin ardere, produce un fum cu un miros puternic și aromat; se întrebuințează în practicile religioase. Mirosul de tămîie, de smirnă și de lumînare îi dădea dureri de cap doamnei Vorvoreanu. DUMITRIU, N. 121. Mirosul rășinei se amesteca cu mirosul tămîiei și cîntări smerite se înălțau de sub bolțile de piatră. SADOVEANU, O. VII 214. Și ce s-ar face popii de-ar fi să nu murim?... Dar baba cu tămîia? MACEDONSKI, O. I 43. ◊ Expr. A fugi de ceva (sau de cineva) ca dracul de tămîie = a se feri cu cea mai mare grijă de ceva, a ocoli de departe pe cineva, pentru a evita situații neplăcute, penibile. De spovădanie fugi ca dracul de tămîie. CREANGĂ, A. 17. Dar unde-i găsești azi bărbații ca mai înainte!... Nu-i vezi că fug de însurat, ca dracu de tămîie? ALECSANDRI, T. I 32.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

tămîie, s. f.1. Substanță rășinoasă, oliban. – 2. Lingușire. – 3. (Arg.) Plictiseală, urît, lehamite. – Var. Banat tămîńe. Mr. θimnamă, megl. tămǫnă. Gr. θυμιάμα (Miklosich, Fremdw., 133; Roesler 577; Murnu 54; REW 8722, prin intermediul lat. thymiama (Tiktin) probabil trecut la *thym(i)anea (Candrea), cf. v. sard. timangia (Azlori 322), logud. timanza, v. fr. timoine. Der. directă din gr., sau din sl. timijanŭ, cf. bg., slov. temjan, sb., cr. tamjan, mag. tömjén (Cihac, II, 400; Conev 109), nu este posibilă fonetic. Der. tămîier, s. m. (ienupăr, Iuniperus communis); tămîier, s. n. (vas de tămîiat); tămîierniță, s. f. (vas de tămîiat); tămîietoare, s. f. (vas de tămîiat, femeie care tămîiază, bocitoare); tămîioară, s. f. (violetă, Viola Jooi, Viola odorata); tămîios, adj. (cu gust aromat; parfumat, muscat); tămîioasă, s. f. (viță de vie care produce struguri aromați; vin muscat); tămîiță, s. f. (plantă, Chenopodium ambrosioides; Ch. botrys); tămîia, vb. (a răspîndi fum de tămîie; a linguși); tămîiat, adj. (afumat cu tămîie; cherchelit, băut); tămîietor, s. m. (lingușitor).

tămî́ĭe f., pl. îĭ (d. vgr. thymiama, tămîie, trecînd pin forma lat. pop. *thymánea; bg. tamĕan, vsl. timiĭanŭ). Un fel de rășină aromatică cu care se afumă în biserică. A fugi ca dracu de tămîĭe, a evita grozav o persoană saŭ un lucru. După cum e sfîntu, și (saŭ așa și) tămîĭa, după cum e personagiu, așa și onorurile care i se fac. – Tămîĭa se obține pin inciziunile făcute în scoarța unuĭ copăcel (boswéllia) de pin Somalia, Abisinia, Arabia și alte țărĭ din sudu Asiiĭ. E stimulantă, tonică și stomahică și se întrebuința în ainte și’n medicină.

tămâie s. f., art. tămâia, g.-d. art. tămâiei

TĂMÎIE s. (reg.) smirnă, (înv.) livan, oliban. (Miros de ~.)

tămîie s. v. ARBORELE-VIEȚII. LIVAN. TUIA.


Dicționare de argou

Se explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

a fi tămâie / tufă de Veneția expr. a fi ignorant; a nu ști deloc.

tămâia dracului expr. (pop.) tutun.

Intrare: tămâie
tămâie1 (g.-d. art. tămâii) substantiv feminin (numai) singular
substantiv feminin (F130)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • tămâie
  • tămâia
plural
genitiv-dativ singular
  • tămâi
  • tămâii
plural
vocativ singular
plural
tămâie2 (g.-d. art. tămâiei) substantiv feminin (numai) singular
substantiv feminin (F129)
Surse flexiune: Ortografic, DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • tămâie
  • tămâia
plural
genitiv-dativ singular
  • tămâie
  • tămâiei
plural
vocativ singular
plural