23 de definiții pentru structură


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

STRUCTÚRĂ, structuri, s. f. I. 1. Mod de organizare internă, de alcătuire a unui corp, a unui sistem; mod de asociere a componenților unui corp sau a unui întreg organizat, caracterizat prin forma și dimensiunile fiecărui element component, prin aranjarea lor unul față de celălalt și prin interacțiunile lor reciproce. ♦ Spec. Dispoziție a atomilor în molecula unei substanțe. ♦ Spec. Mod de grupare a moleculelor într-un corp sau într-o substanță minerală. 2. Mod de așezare și asamblare a părților corpului omenesc, ale corpului animalelor, ale plantelor sau ale țesuturilor lor. ♦ (Psih.) Factură, alcătuire, conformație. 3. Mod de construire a unui edificiu, a unui pod etc. 4. Mod de alcătuire a unei opere literare, muzicale etc. 5. Mod specific de organizare a elementelor constitutive ale unei limbi. II. Mod de organizare, de întocmire a societății din punct de vedere economic, social-politic și cultural; orânduire. ♦ Mod de organizare a unei ramuri de producție, a unui domeniu de activitate, a unei instituții, organizații etc. – Din fr. structure, lat. structura.

STRUCTÚRĂ, structuri, s. f. I. 1. Mod de organizare internă, de alcătuire a unui corp, a unui sistem; mod de asociere a componenților unui corp sau a unui întreg organizat, caracterizat prin forma și dimensiunile fiecărui element component, cum și prin aranjarea lor unul față de celălalt. ♦ Spec. Dispoziție a atomilor în molecula unei substanțe. ♦ Spec. Mod de grupare a moleculelor într-un corp sau într-o substanță minerală. 2. Mod de așezare și asamblare a părților corpului omenesc, ale corpului animalelor, ale plantelor sau ale țesuturilor lor. ♦ (Psih.) Factură, alcătuire, conformație. 3. Mod de construire a unui edificiu, a unui pod etc. 4. Mod de alcătuire a unei opere literare, muzicale etc. 5. Mod specific de organizare a elementelor constitutive ale unei limbi. II. Mod de organizare, de întocmire a societății din punct de vedere economic, social-politic și cultural; orânduire. ♦ Mod de organizare a unei ramuri de producție, a unui domeniu de activitate, a unei instituții, organizații etc. – Din fr. structure, lat. structura.

STRUCTÚRĂ, structuri, s. f. 1. Mod de organizare internă a realității materiale, felul cum se asociază elementele componente ale unui corp sau ale unui întreg organizat; alcătuire, conformație. Cercetările... au dat la lumină structura celor două părți constitutive ale celulei: protoplasma celulară și nucleul. MARINESCU, P. A. 48. ◊ Fig. Caragiale își ridiculizează personajele și pentru structura lor sufletească grosolană. IBRĂILEANU, SP. CR. 228. ♦ (Fiz., Chim.) Dispoziția atomilor în molecula unei substanțe. ♦ (Min.) Mod de grupare a moleculelor într-un corp sau într-o substanță minerală. Prin forjare, oțelul își modifică structura. ♦ (Anat.) Mod de așezare între ele a părților corpului animalelor și plantelor sau ale țesuturilor lor. Structura sistemului nervos. ♦ Mod de construire a unui edificiu, a unui pod, a unei șosele etc.; ansamblul elementelor de rezistență ale unei construcții; schelet. Structura unui pod. ♦ Mod de alcătuire a unei opere literare. În toată structura ei, această baladă unică este așa de artistică, plină de simțire așa de înaltă pentru natura eternă, încît eu o socotesc drept cea mai nobilă manifestare poetică a neamului nostru. SADOVEANU, E. 16. ♦ Mod specific de organizare a elementelor constitutive ale unei limbi. ◊ Structură gramaticală = mod specific fiecărei limbi de a organiza cuvintele în propoziții și fraze. Originalitatea și persistența unei limbi sînt determinate de baza limbii, de structura ei gramaticală și de fondul principal de cuvinte. MACREA, F. 17. 2. Mod de organizare, de întocmire a societății din punct de vedere economic, social, politic și cultural; orînduire. Structura societății socialiste.

STRUCTÚRĂ s.f. I. 1. Fel de construcție (la un edificiu, la un pod etc.). 2. Mod de organizare internă, de alcătuire a unui corp. ♦ Dispoziție relativă a atomilor în molecula unei substanțe. ♦ Modul de grupare a moleculelor într-o substanță minerală. 3. Modul de așezare între ele a părților corpului animal sau vegetal ori ale țesuturilor. ♦ (Psih.) Conformație, factură, formație. 4. Fel de alcătuire a unei compoziții, a unei opere literare. ♦ Structură gramaticală = mod specific fiecărei limbi de a organiza cuvintele în propoziții și fraze. II. Mod de organizare a societății din punct de vedere economic, social, politic și cultural; orânduire. ♦ Mod de organizare a oricărei ramuri de producție. [Cf. fr. structure, lat. structura < struere – a clădi].

STRUCTÚRĂ s. f. I. 1. ansamblu de elemente de construcție solidarizate între ele, care preia toate sarcinile la care este supus acesta și le transmite la fundație. 2. mod de alcătuire internă a unui corp, a unui sistem. ◊ dispoziție relativă a atomilor în molecula unei substanțe. ◊ mod de grupare a moleculelor într-o substanță minerală. 3. mod de așezare a părților corpului animal sau vegetal ori ale țesuturilor. ◊ (psih.) conformație, factură, formație. 4. fel de alcătuire a unei compoziții, a unei opere literare. ♦ ~ gramaticală = mod specific fiecărei limbi de a organiza cuvintele în propoziții și fraze. II. mod de organizare a societății din punct de vedere economic, social, politic și cultural; orânduire. ◊ mod de organizare a oricărei ramuri de producție. (< fr. structure, lat. structura)

STRUCTÚRĂ ~i f. 1) Mod de organizare internă a elementelor sau a părților care constituie un ansamblu concret sau abstract; constituție; factură; component; compoziție. 2) Ansamblu de relații dintre elementele unui sistem; rețea de relații. [G.-D. structurii] /<lat. structura, fr. structure

structură f. 1. modul cum e zidit un edificiu; 2. dispozițiunea părților unui corp organizat: structura corpului omenesc e admirabilă; 3. fig. ordine, dispozițiune: structura unei poeme.

*structúră f., pl. ĭ (lat. structura, d. strúere, a construi). Modu cum un lucru e construit, așezat, compus: structura uneĭ case, a corpuluĭ omenesc, a țesăturilor corpuluĭ, a uneĭ poeme.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

structúră s. f., g.-d. art. structúrii; pl. structúri

structúră s. f., g.-d. art. structúrii; pl. structúri


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

STRUCTÚRĂ s. 1. v. organizare. 2. grupare. (~ moleculelor într-un corp.) 3. osatură, schelet. (~ de rezistență a unei construcții.) 4. sistem. 5. v. alcătuire. 6. alcătuire, compoziție, economie, organizare, organizație, (rar) substanță, (fig.) urzeală. (Care este ~ lucrării?) 7. v. componență. 8. v. configurație. 9. (GEOL.) structură geologică = geotectonică, tectonică; structură sticloasă v. structură vitroasă; structură vitroasă v. structură sticloasă. 10. v. conformație. 11. v. fire. 12. structură economică v. bază economică.

STRUCTU s. 1. organizare. (~ unei celule.) 2. grupare. (~ moleculelor într-un corp.) 3. osatură, schelet. (~ de rezistență a unei construcții.) 4. sistem. (Limba formează o ~.) 5. alcătuire, aranjament, așezare, dispunere, distribuție, întocmire, rînduială. (O anumită ~ a lucrurilor.) 6. alcătuire, compoziție, economie, organizare, organizație, (rar) substanță, (fig.) urzeală. (Care este ~ lucrării?) 7. alcătuire, componență, compoziție. (Comisia are următoarea ~...) 8. aspect, configurație, conformație, fizionomie, formă, înfățișare, profil, (rar) făptură. (~ terenului.) 9. conformație, constituție, factură, fizic, natură, (înv.) temperament. (De o ~ delicată ori robustă.) 10. caracter, fire, natură, temperament, (livr.) umoare, (înv. și reg.) natural, (înv.) duh, (fig.) inimă. (O ~ emotivă.) 11. structură economică = bază economică, orînduire economică.


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

STRUCTURĂ. Subst. Structură, structură internă, organizare, ordine, orînduire, orînduială, rînduire, rînduială, întocmire, alcătuire, constituție, construcție, compoziție. Formă, formație, formațiune, conformație, factură, arhitectură (fig.), arhitectonică (fig.), urzeală (fig., rar). Îmbinare, combinare, combinație, înlănțuire, asamblare, compunere, împreunare, îmbinare, reunire, unire, întocmire, constituire, alcătuire, formare; aranjare, aranjament, așezare, situare; ordonare, sistematizare, ierarhizare, ierarhie, subordonare. Sistem, ansamblu, tot, totalitate, întreg, complex, organism (fig.). Microstructură. Structuralism. Structuralist. Adj. Structurat, organizat, ordonat, orînduit, rînduit, sistematizat, sistematic. Conformat (rar), constituit, compus, combinat, compozit, îmbinat, împreunat, unit, unitar. Constitutiv, component, alcătuitor. Structural; structuralist. Vb. A forma o structură, a avea o structură, a forma (a alcătui) un sistem, a forma (a alcătui) un întreg. A (se) organiza, a (se) ordona, a (se) orîndui, a (se) rîndui, a (se) alcătui, a (se) compune, a (se) constitui, a (se) forma, a se configura (rar), a (se) contura (fig.). A (se) îmbina, a (se) combina, a (se) înlănțui, a (se) împreuna, a (se) uni, a (se) reuni. A întocmi, a construi, a asambla; a dispune, a așeza, a aranja, a ordona, a sistematiza, a ierarhiza, a subordona, a structura. Adv. (În mod) organizat, în ordine, cu orînduială. V. aranjare, bucată, clasificare, componență, construcție, formă, legătură relație, unire, uniune.

structură, totalitate emergentă de obiecte* sonore care tinde să se conserve. S. presupune o lege de compoziție internă. Asemeni naturii, și în muzică există diferite straturi structurale. Deosebim, la modul general, două zone: micro- și macro-s. Dacă în alte domenii delimitările între cele două nivele sunt stabilite, în muzică există păreri împărțite. La nivel microstructural s-ar produce organizarea morfologică, iar la nivel macrostructural cea sintactică (2), sau: micro-s. ține de obiectul sonor (de natura lui), iar macro-s. ține de relațiile ce se stabilesc între obiecte. O altă delimitarear fi numai la nivel sintactic: micro-s. înseamnă organizarea celor mai mici elemente sintactice (celulă*, motiv* etc.), iar macro-s. desemnează forma* lucrării muzicale și articulațiile ei. Problema transformării s. este tot atât de complicată ca și în alte domenii. Xenakis a găsit legi obiective de transformare prin aplicarea unor teorii matematice moderne la muzică. Se pare că soluția cea mai adevărată este folosirea gramaticilor generative și transformaționale care oferă trecerea de la simplu la complex, de la imanent la manifest (v. stochastică, muzică). Importante, atât în compoziție (1) cât și în muzicologie*, rămân s. de adâncime (Chomsky) care oferă și miezul conținutului artistic. Depistarea acestor s. reprezintă un prim pas în aflarea mecanismului atât de complex al artei. Xenakis propune în muzică termenul de „s. afară de timp” care sunt independente de orice realitate sonoră în sens de natură concretă (creație muzicală). Existența naturii abstracte este fundamentală pentru gândirea oricărui creator. Naturile concrete (operele de artă) sunt mostre ale celei abstracte. De aceea, crearea unei s. în afara timpului în muzică constituie o bază de prin ordin în zămislirea lucrărilor muzicale. Pe lângă muzicile sec. nostru care vizează tocmai asemenea cercetare în interiorul artei sonore, există multe exemple de s. muzicale. Poate cea mai elocventă rămâne muzica lui J.S. Bach, ale cărei date au putut fi cu ușurință preluate de programele ordinatoarelor. Deci unitatea stilistică bachiană nu este întâmplătoare! Cercetările actuale încearcă să depisteze s. și în muzici prolixe stilistic. Aici lucrurile se complică, bineînțeles faptele (rezultatele) dovedindu-se în favoarea gândurilor componistice unitare. V. analiză; semn.

STRUCTÚRĂ s. f. (cf. fr. structura, lat. structura „construcție” < struere „a clădi”): 1. alcătuire, aranjare, ordine, formă, organizare internă specifică a unui întreg lingvistic (cuvânt, enunț, limbă) în elemente constitutive determinate. Ea presupune existența unor relații între componentele întregului. Se poate vorbi astfel despre o s. morfematică a cuvântului, despre o s. fonetică a limbii, despre o s. fonologică a limbii, despre o s. lexicală a limbii, despre o s. gramaticală a limbii (morfologică și sintactică), despre o s. semantică a limbii, despre o s. dialectală a limbii, despre o s. a propoziției, despre o s. a frazei etc. ◊ ~fonétică: organizare a limbii în grupe de sunete cu trăsături distincte, în virtutea unor criterii și a unor relații existente între ele. ◊ ~ fonológică: organizare a limbii în unități minimale de expresie cu funcție diferențiatoare a cuvintelor și a formelor gramaticale (foneme), combinațiile acestora, gruparea lor în clase după anumite criterii, influențele unora asupra altora, caracteristicile lor suprasegmentale etc. ◊ ~ lexicálă: organizare a cuvintelor unei limbi în grupe cu însușiri specifice (din fondul principal, din masa vocabularului). ◊ ~ gramaticálă: organizare a limbii în unități funcționale (morfeme, părți de vorbire, părți de propoziție, propoziții și fraze), între care există anumite relații. ◊ ~ morfemátică: s. morfologică a cuvântului; organizarea lui internă în morfeme distincte care servesc la formarea sau la flexionarea acestuia. ◊ ~ morfológică: organizare a limbii în clase distincte, cu însușiri specifice (părți de vorbire); organizare a limbii în unități minimale funcționale (morfeme), tipurile acestora, ierarhia lor, raporturile care decurg din unirea lor în cuvinte etc. ◊ ~ sintáctică: organizare a limbii în lanțuri de cuvinte în relație (părți de propoziție, grupuri coordonative, sintagme, propoziții și fraze), pe baza posibilităților de combinare ale cuvintelor. ◊ ~ bináră: s. rezultată din combinarea, pe rând a unui verb cu distribuție unidirecțională cu câte un singur termen în cadrul aceleiași propoziții. Realizează s. binare marea majoritate a verbelor: cântă frumos, cântă aici, cântă acum etc. ◊ ~ ternáră: s. rezultată din combinarea simultană a unui verb cu distribuție bidirecțională cu doi termeni, în cadrul aceleiași propoziții. Realizează s. ternare verbele copulative: Câmpul este verde.~ semántică: organizare a limbii după unitățile minimale de înțeles (seme, sememe, lexeme), legăturile dintre acestea și consecințele ce decurg din cercetarea lor. ◊ ~ dialectálă: organizare a limbii în unități dialectale (grai, subdialect, dialect) între care există anumite relații ierarhice (de subordonare) stabilite pe baza analizei și descrierii domeniului lingvistic respectiv. În abordarea s. dialectale, precizarea raportului între „limbă” și „dialect” este fundamentală. Cei mai mulți lingviști (români și străini) consideră că s. dialectală a limbii române este reprezentată prin cele patru mari dialecte: dacoromân, aromân (macedoromân), megleonoromân și istroromân; că numai dialectul dacoromân a devenit limbă națională a românilor, în timp ce celelalte trei dialecte sud-dunărene, datorită condițiilor istorice vitrege, au evoluat mult mai încet și divergent, păstrând un caracter arhaic. Pentru unii lingviști, considerarea celor patru idiomuri amintite ca dialecte se potrivește numai pentru româna comună, deoarece în momentul de față fostele dialecte sud-dunărene ar avea statut de limbi. În acest caz, limbii române actuale i-ar fi proprii, după primii, cinci subdialecte (muntean, moldovean, bănățean, crișean și maramureșean), iar după ultimii, cinci dialecte (aceleași, amintite mai sus ca subdialecte). v. și dialéct.~ analizábilă: s. care poate fi analizată în părți componente. Astfel, în s. cuvântului mergând se disting două componente: rădăcina merg + sufixul modal gerunzial -ând; în s. cuvântului prelungisem distingem prefixul pre-, rădăcina lung-, sufixul perfectului -i, sufixul mai mult ca perfectului -se- și desinența de persoana I singular -m; în s. propoziției „Limba noastră-i o comoară” se disting: subiectul Limba, atributul adjectival noastră și predicatul nominal i o comoară. În general, cuvintele limbilor flexionare au s. analizabile.~ neanalizábilă: s. care nu poate fi analizată în părți componente distincte, ca de exemplu cuvintele om, bun, trei, se, când, ah!, pe, că etc. De asemenea, răspunsurile la interogativele directe da și nu sunt s. neanalizabile, ele reprezentând chiar niște propoziții denumite astfel (neanalizabile). Sunt recunoscute ca având s. neanalizabile cuvintele limbilor izolante, cum este chineza. ◊ ~ concrétă (de suprafață): s. care este reprezentată printr-un enunț real, concret (realizat sonor sau marcat grafic) și care poate fi pătrunsă, explicată și caracterizată cu mijloace de investigație obișnuite, tradiționale, ca de exemplu Prietenul meu citește jurnalul. În gramaticile generative i se spune s. de suprafață (superficială) care conține realitatea datelor din s. abstractă (de adâncime), fiind realizată prin modificarea acesteia. Este accesibilă studiului, prezentându-se sub forma lanțurilor actuale ale comunicării organizate morfologic. Ea se poate transforma în s. abstractă (de adâncime, profundă) aplicând anumite reguli de reducere a ei la niște simboluri categoriale. ◊ ~ abstráctă (de adâncime): s. care stă la baza unui enunț concret, care conține în general relațiile gramaticale fundamentale pentru înțelegerea acestuia și e redusă la niște simboluri categoriale. Ea poate fi pătrunsă, explicată și caracterizată cu mijloace de investigație moderne. Astfel, în enunțul real amintit mai sus (la s. concretă) distingem: un S (subiect-substantiv), un A (atribut adj. – adjectiv pronominal posesiv), un P (predicat verbal – verb) și un C (complement direct – substantiv). Aceasta reprezintă s. de adâncime a enunțului concret redus la acele patru simboluri: S, A, P, C. Aplicând anumite reguli de dezvoltare a simbolurilor în cuvinte concrete, ea se poate transforma în s. concretă de la care a pornit: Prietenul meu citește jurnalul. S. de adâncime stă la baza lanțurilor actuale ale comunicării. Potrivit unor concepții diferite, ea ar avea ca punct de plecare fie realitatea sintactică, fie realitatea semantică. Cu toate că existența sa este greu de dovedit, s. de adâncime reprezintă totuși un principiu pe baza căruia se poate explica performanța lingvistică (v.) și universaliile lingvistice (v.). 2. schemă, mecanism, rețea internă a punctelor esențiale ale unui fenomen lingvistic. S. intră în opoziție cu funcția, dând naștere relației static-dinamic. Termenul a fost folosit pentru prima oară în 1916 de către Ferdinand de Saussure, odată cu analiza semnului lingvistic și considerarea limbii ca sistem. În concepția structuralistă, s. este un tot închegat, unitar, coerent, un sistem al relațiilor dintre părți.

STRUCTURĂ (literară) (< fr. structure < lat. structura, alcătuire) Textul literar este un ansamblu de cuvinte, dar un ansamblu organizat după anumite legi. „Tocmai organizarea aceasta internă a textului, sistemul de trăsături distinctive ale termenilor care-l compun, complexul de relații dintre aceștia constituie structura textului.” (Sorin Alexandrescu, Analize literare și stilistice). Structura unei opere literare, văzută și ca o relație reciprocă a elementelor componente ale unui întreg, rezultă din integrarea organică a elementelor ei constitutive, opera devenind astfel o creație organică concepută și realizată unitar. Orice operă literară apare ca o structură cu mai multe nivele sau straturi: sonor, gramatical (morfologic și sintactic), lexical și semantic ; sistemul de imagini (procedee narative, descriptive, intrigă, personaje etc.).

afanitic, structură(ă), (engl.= aphanitic) termen utilizat pentru a desemna structurile microcristaline și criptocristaline ale rocilor magmatice efuzive. Structurile a. sunt caracteristice bazaltelor și andezitelor, definind în special masa fundamentală a acestora (mezostaza). V. → faneritic.

bioturbație, structuri de ~ (engl.= bioturbation) (sedim.), procese prin care org. animale prelucrează și modifică substratul lor natural generând noi structuri sedimentare. După mediul și locul de conservare a activităților biotice, se disting structuri de b. superficiale (→ bioglife) și structuri profunde, cu dezvoltare verticală, vizibile pe supr. secțiunii transversale a stratelor cu b. Structurile de b. sunt realizate de org. litorale, neritice și batiale, iar poziția în strat și dimensiunile lor sunt utilizate pentru reconstituirea mediilor de sedimentare.

flaser, structură ∼ (germ.), laminație oblică concoidă la scară mică, determinată de alternanța termenilor argiloși cu cei siltici sau arenitici; în s. f., laminele de argilă mulează baza setului din cadrul corpului concoid; topul unor astfel de seturi poate fi însoțit de ondulații asimetrice de curent. Sugerează energie de bazin scăzută.

grafică structură∼, concreștere dintre cuarț (care se individualizează sub formă de elemente prismatice sau cuneiforme, cu orientări paralele) și feldspat potasic (care-l include, având rol de gazdă). S. g. este specifică pegmatitelor și rocilor granitice și apare prin cristalizarea simultană (la eutectic) a celor două faze min.

palimpsest, structură ~ (ică), (engl.= palimsest) papirus de pe care s-a șters scrierea inițială pentru a se putea utiliza din nou și pe care se mai văd urmele vechiului text; în geologie, folosit ca adjectiv pentru a indica păstrarea caracterelor unui dep. vechi, ca urme în dep. noi, de ex. structurile p. din granitoidele anatectice și metasomatice în care paleosomul reflectă moștenirea unor structuri metamorfice sau sedimentare; de asemenea, despre sedimentele p., care reprezintă acumulări de material vechi, prelucrat îndelung, în condițiile hidrodinamice actuale.

structură imbricată (engl.= imbricate structure),

structură arhitectonică, (în folc. românesc) mod de organizare a elementelor de expresie, după legi tradiționale, în cuprinsul discursului muzical. În cadrul întregului, al perioadei* sau strofei* muzicale, elementele de expresie sunt într-o strânsă interdependență, având fiecare o funcție precisă. S. reprezintă, de fapt, cristalizarea unor ansambluri elaborate și selecționate în funcție de conținut, prin tradiția limbajului muzical istoricește constituit, și se diferențiază pe genuri (I, 3). Elementele determinate pentru definirea s. sunt: dimensiunea versului (2) de care depinde dimensiunea rândului melodic*, numărul, conținutul și maniera de grupare și repetare a rândurilor melodice, structura rândurilor melodice și tehinica lor de înrudire, locul cezurii* principale, sistemul cadențial precum și alte elemente ritmico-melodice care apar în momentul interpretării sau care au deja caracter de permanentizare (refrene*, interjecții melodice interioare, stabile sau sporadice). În folc. românesc se distind două mari categorii de s: S. liberă, improvizatorică (în care rândurile melodice nu sunt determinate și se repetă liber) și s. fixă, închisă, strofică (număr determinat de rânduri melodice, repetate în aceeași ordine). Se obișnuiește a se nota forma cu majuscule, urmate de litere mici pentru modificările suferite la repetare (v. rând melodic). Pentru o mai adâncită exprimare a s., se utilizează scheme complexe (ex.: melodie care începe pe treapta a 3-a a scării și sfârșește pe treapta 1; cezură* după primul; B începe cu subtonul* și se sfârșește pe treapta 3; repetarea rândului secund, care începe cu subton și sfârșește pe treapta 1 = (3) A1 (VIII) B3 (VII) Bc.). În s. fixă se cunosc mai multe tipuri de strofe: cu un singur rând melodic repetat, la care se adaugă sau nu un refren; strofe de 2, 3, 4 rânduri melodice, diferite în conținut, care sunt repetate sau alternante variat, în funcție de gen, de conținut și epocă istorică. Sin.: formă, arhitectornică.

Intrare: structură
structură substantiv feminin
substantiv feminin (F43)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • structu
  • structura
plural
  • structuri
  • structurile
genitiv-dativ singular
  • structuri
  • structurii
plural
  • structuri
  • structurilor
vocativ singular
plural