12 definiții pentru stricăciune


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

STRICĂCIÚNE, stricăciuni, s. f. 1. Faptul de a (se) strica; (concr.) ceea ce este stricat, deteriorat; pagubă cauzată de ceea ce s-a stricat, s-a deteriorat, s-a distrus. ♦ Vătămare. 2. Efect rău, păgubitor. 3. Depravare, corupție. – Strica + suf. -ăciune.

STRICĂCIÚNE, stricăciuni, s. f. 1. Faptul de a (se) strica; (concr.) ceea ce este stricat, deteriorat; pagubă produsă de ceea ce s-a stricat, s-a deteriorat, s-a distrus. ♦ Vătămare. 2. Efect rău, păgubitor. 3. Depravare, corupție. – Strica + suf. -ăciune.

STRICĂCIÚNE, stricăciuni, s. f. 1. Faptul de a (se) strica (v. defectare, deteriorare); ceea ce este deteriorat; pagubă cauzată de o deteriorare. Comandantul stătuse la îndoială dacă să-și urmeze drumul sau să vie după noi, bănuind că avem vreo stricăciune la mașină. BART, S. M. 20. Dar pînă atunci a venit și veste de la Broșteni despre stricăciunea ce făcusem, și bunicul, fără vorbă, a mulțumit pe Irinuca cu patru galbeni. CREANGĂ, A. 32. Domnitorul a trămis acolo ca ispravnic, spre a drege și a întări stricăciunea, împreună cu meșteri, pe... Dona Pepano. ODOBESCU, S. II 511. ♦ Vătămare. Mirele... s-a întors la gazda lui fără nici o stricăciune. SADOVEANU, Z. C. 344. Îl doare capul! La cap e stricăciunea. DELAVRANCEA, O. II 57. 2. Depravare, corupție. Dar, domnule (se scandaliză el), ce stricăciune, ce lipsă de creștere. CĂLINESCU, E. O. II 77. Simțea că se duce cu ele tot întunericul de pe mintea lui, toată stricăciunea ce se depusese în anii din urmă peste inima lui bună, peste iubirea și castitatea copilăriei lui. VLAHUȚĂ, O. A. III 22.

STRICĂCIÚNE ~i f. 1) v. A STRICA și A SE STRICA. 2) Pierdere cauzată de stricarea unor bunuri materiale. 3) înv. Abatere de la moralitate; declasare; degenerare; corupție. [G.-D. stricăciunii] /a (se) strica + suf. ~ciune

stricăciune f. lucru stricat, pagubă.

stricăcĭúne f. Deteriorare, vătămare, pagubă: ciocnirea a făcut stricăcĭunĭ corăbiiĭ, ploaĭa a cauzat stricăcĭunĭ caselor. Corupțiune. V. avarie.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

stricăciúne s. f., g.-d. art. stricăciúnii; pl. stricăciúni

stricăciúne s. f., g.-d. art. stricăciúnii; pl. stricăciúni


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

STRICĂCIÚNE s. 1. v. pagubă. 2. v. avarie. 3. v. corupție.

STRICĂCIÚNE s. v. hernie, lepră, vătămare.

STRICĂCIUNE s. 1. daună, pagubă, pierdere, prejudiciu, (înv. și pop.) pricaz, (pop.) vătămare, (înv. și reg.) smintă, sminteală, (prin Ban.) ștetă, (înv.) scădere, stricare, stricătură, vătămătură. (~i provocate de incendiu.) 2. avarie, deteriorare. (~ suferită de un sistem tehnic.) 3. corupție, decadență, decădere, depravare, desfrînare, desfrîu, destrăbălare, dezmăț, imoralitate, perdiție, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, viciu, (rar) deșănțare, (înv.) aselghiciune, aselghie, desfătare, preacurvie, preacurvire, preaiubire, (fig.) descompunere, putreziciune, (rar fig.) putrefacție, (înv. fig.) putrejune. (Starea de ~ din înalta societate.)

stricăciune s. v. HERNIE. LEPRĂ. VĂTĂMARE.

Intrare: stricăciune
stricăciune substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • stricăciune
  • stricăciunea
plural
  • stricăciuni
  • stricăciunile
genitiv-dativ singular
  • stricăciuni
  • stricăciunii
plural
  • stricăciuni
  • stricăciunilor
vocativ singular
plural