STOIC, -Ă, stoici, -ce, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care aparține stoicismului (1), privitor la stoicism. 2. Ferm, curajos, neclintit (în fața vicisitudinilor vieții). II. S. m. și f. 1. Adept al stoicismului (1). 2. Om ferm, curajos, neclintit, plin de tărie sufletească (în fața vicisitudinilor vieții). – Din fr. stoïque, lat. stoicus.

stoic, ~ă [At: CORESI, L. 81/12 / P: sto-ic / Pl: ~ici, ~ice / E: slv стоикь, lat stoicus, fr stoïque] 1-2 smf, a (Persoană) care a aderat la stoicism (1) Si: (înv) stoician (1-2), stoicos Vz stoicesc (1). 3 a Care ține de stoicism (1). 4-5 smf, a (Persoană) care predică stoicismul (2). 6 av În mod stoic (5). 7 a (D. caracterul, însușirile, atitudinile, manifestările etc. oamenilor) Care denotă stoicism (2) Si: stoicesc (2).

STOIC, -Ă, stoici, -ce, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care aparține stoicismului (1), privitor la stoicism. 2. Ferm, curajos, neclintit (în fața vicisitudinilor vieții). II. S. m. și f. 1. Adept al stoicismului (1). 2. Om ferm, curajos, neclintit, plin de tărie sufletească (în fața vicisitudinilor vieții). [Pr.: -sto-ic] – Din fr. stoïque, lat. stoicus.

STOIC¹, stoici, s. m. 1. Adept al stoicismului. 2. Om ferm, neclintit, plin de tărie sufletească.

STOIC, -Ă adj. 1. Care ține de stoicism, care se referă la doctrina stoicilor. 2. Ferm, neclintit. // s.m. și f. 1. Adept al stoicismului. 2. Om ferm, cu multă tărie sufletească. [Pron. sto-ic. / cf. fr. stoïque, lat. stoicus, gr. stoa – portic unde se adunau stoicii pentru discuțiile lor filozofice].

STOIC, -Ă I. adj. 1. referitor la stoicism. ♦ școală ~ă = școală filozofică întemeiată de Zenon în sec. IV a. Chr. în Grecia antică, care conținea elemente materialiste în concepția despre natură și în teoria cunoașterii, dar care în domeniul eticii se menținea pe poziții idealiste, propovăduind supunerea față de soartă. 2. ferm, neclintit. II. s. m. f. 1. adept al stoicismului. 2. om cu multă tărie sufletească. (< fr. stoïque, lat. stoicus)

STOIC² ~ci m. 1) Adept al stoicismului. 2) Persoană care suportă cu tărie vicisitudinile vieții; persoană dotată cu tărie sufletească. /<lat. stoicus, fr. stoïque

stoic a. 1. ce ține de stoicism: doctrina stoică; 2. Care are nesimțirea și tăria sufletească a filozofilor stoici; ║ m. 1. cel ce practică stoicismul; 2. fig. om ferm, sever și neclintit.

*stóic, -ă adj. (vgr. stoikós). Relativ la stoicizm: doctrina stoică. Fig. Plin de tărie sufletească în nenorocire: caracter stoic. S. m. Adept al stoicizmuluĭ. Fig. Om plin de tărie sufletească în nenorocire. Adv. Cu stoicizm: a răspunde stoic.

stoic adj. m., s. m., pl. stoici; adj. f., s. f. stoică, pl. stoice

stoic adj. m., s. m., pl. stoici; adj. f., s. f. stoică, pl. stoice

stoic adj. m., s. m., pl. stoici; f. sg. stoică, pl. stoice

STOIC adj., s. 1. adj. (înv.) stoicesc. (Filozofii ~.) 2. s. (înv.) stoician. (Un mare ~.)

STOIC adj., s. 1. adj. (înv.) stoicesc. (Filozofii ~.) 2. s. (înv.) stoician. (Un mare ~.)