SPĂTAR², spătari, s. m. (în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Dregător la Curtea domnească care purta la ceremonii sabia și buzduganul domnului, iar mai târziu avea comanda cavaleriei. ◊ Mare spătar = comandant suprem al armatei țării în lipsa domnului. – Din ngr. spathários.

spătar¹ [At: (cca1610) ROSETTI, B. 74 / S și: ~thar / Pl: ~i / E: slv спатарь] 1 Titlu dat în evul mediu, în țările române, boierului care purta la ceremonii sabia și buzdganul domnului, iar pe câmpul de luptă era unul dintre comandanții armatei. 2 Boier care purta titlul de spătar¹ (1). 3 (Îs) Mare ~, ~ mare, ~ul cel mare Comandant superior al armatei în lipsa domnitorului. 4 (Îas) General de cavalerie în Principatele Române.

spătar² sm [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~i / E: spată¹ + -ar] Meșteșugar care face spete.

SPĂTAR², spătari, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Dregător la curtea domnească care purta la ceremonii sabia și buzduganul domnului, iar mai târziu avea comanda cavaleriei. ◊ Mare spătar = comandant suprem al armatei în lipsa domnului. – Din ngr. spathários.

SPĂTAR¹, spătari, s. m. Înalt demnitar la curtea domnească în timpul feudalității, avînd la început funcția principală de a purta la festivități spata domnească, iar mai tîrziu pe aceea de șef al armatei și al poliției; titlu în ierarhia boierilor romîni din acea epocă. Unul dintr-acei romîni care au binemeritat de la patrie a fost și spătarul Ioan Cantacuzino. BĂLCESCU, O. I 85. În zori de zi fui trezit de un ofițer a domnului, carele ne poronci a-l urma la spătariul, mai-marele slujbaș a poliției și a puterii armate. RUSSO, S. 171. ◊ Mare spătar = comandant suprem al oștilor țării; capul oastei. Capul cel mare al armatei era marele spătar. El avea supt comanda lui imediată pe toți călărașii, cum și pe lefegii, sărăcei și scutelnicei. BĂLCESCU, O. I 16. Domnitorul zise ginerelui cu glas tare și majestos: Iată, te cinstesc cu caftanul de mare spătar și te fac caimacam al Craiovei. FILIMON, C. 314.

SPĂTAR², spătari, s. m. Înalt demnitar la curtea domnească în timpul feudalității, care avea la început funcția de a purta la festivități spata domnească, iar mai tărziu pe cea de șef al armatei și al poliției. ◊ Mare spătar = comandant suprem al oștilor țării. – Ngr. spatharis.

SPĂTAR² ~i m. (în evul mediu) Dregător mare la curtea domnească care purta la ceremonii spada și buzduganul domnitorului și comanda oștirea în timp de război. ◊ Mare ~ comandant suprem al oștii în lipsa domnitorului. /<ngr. spatharios

SPĂTAR s. m. (Mold., ȚR) Înalt demnitar la curtea domnească din evul mediu care purta la festivități sabia și buzduganul domnului (uneori cu determinări de tipul (cel) mare (le), al doilea, al treilea); în Țara Românească marele spătar era și comandant suprem al armatei, mai ales al cavaleriei, în lipsa domnitorului de pe cîmpul de luptă (funcție îndeplinită de marele hatman în Moldova). A: Spătariu al doilea și al treilea, al doilea zvorește cînd nu zvorește cel mare, ... iar spătariul al treilea zvorește peste toată vremea. URECHE. La munteni cap al oastei pînă acum este marele spătar. M. COSTIN. Ilie Catargiul, spătariul cel mare. NCL II, 294; cf. NCL II, 293; PSEUDO-COSTIN, 4^r, 22^r; PSEUDO-AMIRAS (gl.); NECULCE. B: I-au boierit, pre Lupul l-au pus spătar mare, pre Buzdugan, sărdar. R. POPESCU. A tăiat pre boieri, anume Coadă vornecul și pre Stroie spătarul și pre Vintilă comisul. LET. ȚR, 29^r; cf. ST. LEX.; LET. ȚR, 55^v,74^v, 75^r, 75^v; MINEIUL (1776). // C: Spĕtar. Armiger. AC, 371. Muri spătariul sau secretariușul și tocma acuma-i lucru mai mare. OG, 369. Etimologie: ngr. spathários. Vezi și spătărel, spătăresc, spătări, spătărie. Cf. h a t m a n.

spătar m. od. 1. demnitar ce ținea spata Domnului; 2. (Marele), căpetenia oștirii muntene, general al cavaleriei; 3. mai târziu, rang de boierie. [Titlu de origină bizantină: SPATARIOS].

1) spătár m. (ngr. spatháris, d. spothi, spadă). 1. Boĭeru care ținea spata, coroana și sceptru domnuluĭ în Țara Românească și’n Moldova (V. boĭer). Mărele spătar, general de cavalerie care comanda întreaga oaste a Țăriĭ Româneștĭ, ca hatmanu’n Moldova (V. silictar). 2. (d. spată). Acela care face saŭ vinde spate p. războaĭele de țesut.

spătar² (persoană) s. m., pl. spătari

spătar¹ (persoană) s. m., pl. spătari

spătar (persoană) s. m., pl. spătari

spătar (-ri), s. m. – Boier de rangul întîi, șef al armatei; în Mold. era pîrcălab de Cernăuți. – Spătarul al doilea, boier de rangul doi, locțiitorul spătarului. Mgr. σπάθαριος (Roesler 576; Murnu 52). – Der. spătăreasă, s. f. (nevastă de spătar); spătărel, s. m. (militar în subordinea spătarului); spătări, vb. (a exercita slujba de spătar); spătărie, s. f. (slujba și sediul spătarului; sala tronului; închisoare); spătăresc, adj. (al spătarului).