14 definiții pentru spurca


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

SPURCÁ, spurc, vb. I. (Pop.) 1. Tranz. și refl. A (se) murdări, a (se) mânji. ♦ Refl. A-și evacua excrementele sau urina. ♦ Tranz. Fig. A pângări, a profana, a necinsti. ♦ Tranz. Fig. A înjura. 2. Tranz. A atinge o mâncare sau un vas de gătit de ceva murdar, scârbos sau oprit de biserică. 3. Refl. (În practicile religioase creștine) A mânca de dulce în timpul postului. ♦ Fig. A se deprinde la ceva rău (sau prea bun), la ceva care nu este îngăduit; a se dedulci. – Lat. spurcare.

SPURCÁ, spurc, vb. I. (Pop.) 1. Tranz. și refl. A (se) murdări, a (se) mânji. ♦ Refl. A-și evacua excrementele sau urina. ♦ Tranz. Fig. A pângări, a profana, a necinsti. ♦ Tranz. Fig. A înjura. 2. Tranz. A atinge o mâncare sau un vas de gătit de ceva murdar, scârbos sau oprit de biserică. 3. Refl. (În practicile religioase creștine) A mânca de dulce în timpul postului. ♦ Fig. A se deprinde la ceva rău (sau prea bun), la ceva care nu este îngăduit; a se dedulci. – Lat. spurcare.

SPURCÁ, spurc, vb. I. 1. Tranz. A murdări, a mînji (acoperind de murdării, umplînd cu mirosuri urîte). Descalță-te, mă, că spurci straiele alea! DUMITRIU, N. 163. Cracatița (= caracatița) mirosea, firește, a cracatiță, dar mirosea grozav...Cucoane, da-mi spurcă trăsura, să iertați! răsuflă birjarul nemaiputînd să rabde. IBRĂILEANU, A. 121. ♦ Refl. A-și lepăda excrementele sau urina. Se spurcă în nădragi de frică. DUMITRIU, N. 95. 2. Tranz. Fig. A pîngări, a profana, a prihăni. Vă văd lungiți pe patul juneții ce-ați spurcat-o. EMINESCU, O. I 24. De cînd pe-acest pămînt Trădarea neagră calcă și spurcă pragul sfînt Al ospeției. ALECSANDRI, T. II 106. Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în sîngele cel pîngărit a unui tiran ca tine. NEGRUZZI, S. I 164. ◊ Refl. Vasilică, te-ai dat cu năpîrca de Eftimie, te-ai spurcat cu banii lui. DUMITRIU, N. 238. ♦ A înjura. Se așeza în mijlocul străzii cu mîinile în șolduri, blogodorind măscări. Se lega mai ales de femei, pe care le spurca. PAS, Z. I 146. Dar du-te, – doamne, iartă-mă, că acuși era să zic, – du-te să nu te spurc. RETEGANUL, P. I 21. 3. Tranz. (Cu privire la alimente) A face să nu mai poată fi mîncat (provocînd scîrbă); (cu privire la vase) a face inutilizabil pentru de-ale mîncării. Umblă mai cu chibzuială! Nu-mi spurca, te rog, friptura. La TDRG. Dracul, bucuria lui că curge și din bucata sa [de broască] untură, au început s-o tot lipească de slănina lui Pepelea și să i-o spurce. SBIERA, P. 16. 4. Refl. (În practica religiei creștine) A mînca de dulce în timpul postului, a se înfrupta (cu o cantitate mică de mîncare); p. ext. a mînca ceva bun. Se duse și el să vază d-o găsi vrun cosăcel Să-și cumpere, să mănînce, ca să se spurce și el. PANN, P. V. III 82. Că n-are mălai să mînce, Nici de dulce Să se spurce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 183. ♦ Fig. A prinde gust (de ceva rău, neîngăduit), a se deprinde cu ceva și a nu se mai putea dezobișnui; a se dedulci. [Iepele] se spurcaseră la sînge de om, și asta fu de ajuns ca să le facă a nu se mai putea apropia nimeni de ele. ISPIRESCU, U. 48. V-ați spurcat în jafuri și strîmbătăți. ARHIVA R. I 54.

A SPURCÁ spurc tranz. 1) A pune în contact cu ceva murdar; a pângări. 2) fig. (demnitatea, onoarea, reputația etc.) A supune unei batjocuri; a pângări; a profana; a huli. /<lat. spurcare

A SE SPURCÁ mă spurc intranz. 1) A evacua excrementele; a se scârnăvi; a defeca; a excreta. 2) fig. A se deda la ceva rău, nepermis. 3) A mânca de frupt (în timpul postului). /<lat. spurcare

spurcà v. 1. a face necurat a murdări: a spurca o oală; 2. a viola cele sfinte, a nu ținea cele oprite de biserică: ești letin, de spurci Vinerea? ISP.; 3. fig. a mânji, a necinsti: de când pe acest pământ, trădarea neagră spurcă pragul sfânt al ospeției? AL. [Lat. SPURCARE].

2) spurc, a -á v. tr. (lat. spŭrcare it. sporcare). Fac necurat, murdăresc, fac impropriŭ de contactu guriĭ: a spurca o oală (a nu maĭ fi oala ceĭa bună de mîncat din ĭa). Nu respect postu ortodox(mănînc carne): a spurca Vinerea. Fig. Profanez, pîngăresc: nu spurca cu vorbe proaste solemnitatea momentuluĭ! V. refl. Mă fac necurat, mă fac impropriŭ de contactu guriĭ: îmĭ spăl mînile, că m’am jucat cu pisicile și m’am spurcat. Mănînc carne saŭ lapte în post: te-aĭ spurcat. V. intr. Zbîrcesc, arunc greșit la joc, nu nemeresc (cu mingea ș. a.).


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

spurcá (a ~) vb., ind. prez. 3 spúrcă

spurcá vb., ind. prez. 1 sg. spurc, 3 sg. și pl. spúrcă


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

SPURCÁ vb. 1. v. pângări. 2. v. profana. 3. (BIS.) (pop. și fam.) a se dedulci. (S-a ~ în timpul postului.)

SPURCÁ vb. v. batjocori, compromite, dedulci, defeca, dezonora, drăcui, ieși, înjura, necinsti, ocărî, ridiculiza, silui, terfeli, viola, zeflemisi.

SPURCA vb. 1. a pîngări, a profana, (înv. și pop.) a prihăni, (reg.) a mîrșăvi, (fig.) a întina, a mînji, a murdări, a păta, (înv. și pop. fig.) a scîrnăvi, (reg. fig.) a pricăji. (A ~ memoria cuiva.) 2. a batjocori, a necinsti, a pîngări, a profana, a viola, (înv. și pop.) a prihăni. (A ~ un loc considerat sfînt.) 3. (BIS.) (pop. și fam.) a se dedulci. (S-a ~ în timpul postului.)

spurca vb. v. BATJOCORI. COMPROMITE. DEDULCI. DEFECA. DEZONORA. DRĂCUI. IEȘI. ÎNJURA. NECINSTI. OCĂRÎ. RIDICULIZA. SILUI. TERFELI. VIOLA. ZEFLEMISI.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

spurcá (-c, -at), vb.1. A păta, a mînji, a murdări. – 2. (Înv.) A silui, a viola. – 3. A atinge mîncarea de post cu ceva de dulce. – 4. A pîngări, a profana. – 5. A deschide un abces. – 6. În jocurile de copii, a greși lovitura. – 7. (Refl.) A se mînji, a se murdări, a-și evacua excrementele. – 8. (Refl.) A mînca de dulce în zi de post. – 9. (Refl.) A se corupe, a se dedulci, mai ales la lucruri interzise. – Megl. spurc(ari). Lat. spŭrcāre (Pușcariu 1637; REW 8193), cf. it. sporcare.Der. spurc, s. n. (furuncul, abces, tumoare infecțioasă; reumatism articular), deverbal, sau din lat. spurcus (REW 8194; Candrea); spurcăciune, s. f. (murdărie, lucru spurcat, scîrnăvie; dihanie, lighioană, animal murdar, se zice în general despre animalele sălbatice a căror carne nu se mănîncă; persoană de altă religie decît cea ortodoxă; pl., bube-dulci, impetigo); spurcat, adj. (murdar, respingător; s. n., dracul). Din rom. provine mag. szpurkát (Pușcariu, Dacor., VII, 474).


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

spurcá, spurc, vb. tranz. – 1. A murdări; a întina. 2. A pângări. – Lat. spurcare „a murdări, a infecta” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA).

Intrare: spurca
verb (VT10)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • spurca
  • spurcare
  • spurcat
  • spurcatu‑
  • spurcând
  • spurcându‑
singular plural
  • spurcă
  • spurcați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • spurc
(să)
  • spurc
  • spurcam
  • spurcai
  • spurcasem
a II-a (tu)
  • spurci
(să)
  • spurci
  • spurcai
  • spurcași
  • spurcaseși
a III-a (el, ea)
  • spurcă
(să)
  • spurce
  • spurca
  • spurcă
  • spurcase
plural I (noi)
  • spurcăm
(să)
  • spurcăm
  • spurcam
  • spurcarăm
  • spurcaserăm
  • spurcasem
a II-a (voi)
  • spurcați
(să)
  • spurcați
  • spurcați
  • spurcarăți
  • spurcaserăți
  • spurcaseți
a III-a (ei, ele)
  • spurcă
(să)
  • spurce
  • spurcau
  • spurca
  • spurcaseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)