sorb² sn [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: ~uri / E: pvb sorbi] 1 (Pop) Vârtej de apă cu centrul adânc, foarte primejdios Si: (reg) sfor². 2 Loc unde apa unui râu dispare de la fața pământului, continuându-se printr-un curs subteran și care este caracteristic regiunilor carstice. 3 (În credințele populare; îs) ~ul pământului Centrul pământului. 4 (Îas) Marea care desparte lumea noastră de presupusa lume de dincolo de mormânt. 5 (Șîs ~ul mărilor) Vârtej mare în mijlocul mării în care se presupune că se strâng toate apele pământului. 6 (Șîs ~ul mărilor) Ființă supranaturală despre care se presupune că soarbe apele. 7 Vânt care se deplasează cu viteză, propagându-se sub formă de vârtej. 8 (Teh) Piesă metalică perforată sau prevăzută cu o sită, care se montează la extremitatea introdusă în lichid a țevii de aspirație a unei pompe, pentru a evita aspirarea corpurilor străine. 9 (Pex) Țeavă. 10 (Pex) Conductă aspiratoare. 11 Jgheab din împletituri de nuiele, care se montează la îngrăditurile bălților pentru a reține peștele. 12 (Reg) Iezer. 13-14 (Mun) Sorbire (1-2). 15 (Buc) Vas stricat Si: hârb (6).

SORB², sorburi, s. n. 1. Vîrtej de apă cu un ochi adînc la mijloc. Era gușat olarul, parc-avea două cimpoaie sub bărbie. Vorbea, cimpoaiele... se umflau, se dezumflau, gîlgîiau ca apa în sorb cuvintele. STANCU, D. 43. ◊ Fig. M-au urcat pe culmea slavei, într-un rai de strălucire, Și m-au prăbușit în sorburi de-ntuneric și-amăgire. DAVILA, V. V. 101. ◊ (În mitologia populară) Sorbul mărilor = vîrtej mare în miijlocul mări, în care se strîng apele de pe pămînt și care înghite corăbiile. Și l-a aruncat în sorbu mărilor, În bătaia vînturilor. MAT. FOLK. 1564. Sorbul pămîntului = marea care desparte lumea noastră de presupusa lume de dincolo de mormînt. 2. Piesă metalică cu mantaua perforată sau prevăzută cu o sită, care se montează la capătul introdus în lichid al unei țevi aspiratoare, pentru a împiedica aspirarea corpurilor străine; p. ext. țeavă, conductă aspiratoare. Patru țevi negre se afundă în apele Dunării și sug necontenit lichidul necesar fabricării cimentului. Țevile se numesc sorburi. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 180, 2/2. În mlaștină se scobise cu mare greutate... o fîntînă pentru sorbul pompei. SADOVEANU, P. M. 223.

SORB¹ ~uri n. 1) Vârtej puternic (de vânt sau de apă). 2) Piesă prevăzută cu o sită, care se fixează la capătul unei țevi aspiratoare pentru a împiedica pătrunderea în interior a corpurilor străine. /v. a sorbi

sorb n. 1. vârtej de apă ce formează o adâncătură în mijloc; 2. în basme: marea ce formează hotarul între cele două lumi sau tărâmuri. [Tras din sorbì].

2) sorb n., pl. urĭ (d. sorb 3). Sorbitură, pic: dă-mĭ un sorb de apă (Prah.). Vîrtej de apă, anafor. Vîrtej de vînt care ridică colbu, frunzele, paĭele și chiar și apa, și atuncĭ formează o trombă: un sorb sorbea sorbea apa Dunăriĭ. (CL. 1910, 985). Țeavă groasă cu care se trage apa’n pompă. Un aparat ca un jgheab făcut din împletiturĭ de nuĭele care se adaptează la îngrăditurile bălților și care, pin scoborîre și ridicare, lasă să circule luntrea, dar nu și să ĭasă peștele (Ant. P.).

ciorb² sn vz sorb

sorb² (vârtej de apă; vânt; piesă metalică) s. n., pl. sorburi

sorb² (vârtej de apă, vânt, piesă metalică) s. n., pl. sorburi

sorb (vârtej de apă, vânt, piesă metalică) s. n., pl. sorburi

sorb, -bi (arbore) și -buri (vârtejuri de apă).

SORB s. (TEHN.) crepină.