simțire sf [At: CORESI, EV. 507 / V: (înv) sănț~, sânț~ / Pl: ~ri / E: simți] 1 (Rar) Simț (1). 2 Stare normală a organismului în care omul este conștient de ceea ce (i) se întâmplă, fiind stăpân pe simțurile și pe facultățile lui intelectuale Si: simțiciune (4) Vz cunoștință. 3-4 (Îljv) Fără ~ (sau ~ri) (Care este) lipsit de cunoștință Si: leșinat. 5 (Îe) A-și pierde ~a (sau ~rile) A leșina. 6-7 (Îe) A-și veni (sau a-și reveni, a aduce) în ~ (sau ~ri), a veni în ~rile sale A-și recăpăta (sau a face să-și recapete) cunoștința Si: a-și veni în fire. 8 (Îae) A reveni la realitate (dintr-o stare patologică, din somn, din reverie etc.). 9 (Îae) A-și recăpăta stăpânirea de sine. 10 (Iuz) Gândire (1). 11 (Iuz; prc) Minte. 12 (Înv) Trăsătură de caracter. 13 (Înv) Calitate (5). 14 (Înv) Înțelegere. 15 (Înv) Părere. 16 (Îvr) Semnificație (1). 17 Afect (2). 18 (Prc) Sentiment (1). 19 (Pfm) Grijă deosebită. 20 (Pfm; pex; șîs ~ de sine) Bun-simț. 21 (Urmat de determinări care indică natura, felul) Simț (6). 22 (Pex; adesea în construcție cu „a avea”) Opinie care se bazează pe intuiție, pe afect, pe o apreciere subiectivă etc. 23 Conștiință (2). 24 Sentiment (4).

SIMȚIRE, simțiri, s. f. 1. Facultatea de a simți; sensibilitate. E știut că limba, bogăția de expresii... la un poet format este oareșicum rezultatul puterii lui de gîndire, așa că imagina și nevoia de descărcare a simțirii lui poetice cheamă cuvîntul și se servește de el. VLAHUȚĂ, O. A. 399. Acea tainică simțire care doarme-n a ta harfă În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă? EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. (Rar) Simțire de sine = bun-simț, bună-cuviință. Haina răzășească... curată... dovedea bunăstare și om cu simțire de sine. C. PETRESCU, R. DR. 22. 2. Sentiment. Era trudită după două zile de umblet călare și se gîndea c-o simțire de plăcere la un culcuș moale. SADOVEANU, B. 120. În ochii ei ar fi putut citi cineva două simțiri deosebite, luptîndu-se cu putere: dragostea și o grozavă frică. GANE, N. I 63. Ea se afla într-unul din aceste momente... Cînd fericirea amorțește oricare alte simțiri ale noastre. NEGRUZZI, S. I 78. 3. Stare normală a organismului, în care omul e pe deplin conștient de ceea ce se petrece în jurul lui, fiind stăpîn pe simțurile și pe facultățile lui intelectuale. Am putea să cercetăm dacă are simțirea toată, înfingîndu-i (= înfigîndu-i) un bold în coapsă. SADOVEANU, D. P. 28. ◊ Loc. adj. Fără simțire = a) fără bună-cuviință; b) fără cunoștință; inconștient, leșinat. Altă spaimă mai înfricoșată l-au cuprins, și îndoindu-și pașii cătră fugă cu atîta iuțală, încît, obosit, fără simțire au căzut la pămînt. DRĂGHICI, R. 160. ◊ Expr. A-și pierde simțirea (sau simțirile) = a-și pierde cunoștința, a leșina. Biata... babă era umflată cît o bute... simțirea însă nu și-o pierduse de tot. CREANGĂ, P. 15. A-și veni în simțire (sau în simțiri) = a-și reveni din leșin, din somn etc.; a-și veni în fire. Vino-ți în simțiri, nepoate Stoiceo... Te-ai dezmeticit? GALACTION, O. I 54. Viindu-și nițel în simțiri și neputîndu-se scula, a început a geme. ISPIRESCU, L. 329. Atunci își vine în simțire și într-un buc iese afară cu pușca la umăr. CREANGĂ, P. 311. ♦ (Rar) Simț. O încordare înaltă a atenției ascute simțirea auzului în singurătatea nopții. CARAGIALE, O. I 290. Cu ochii caută vînatul, cu gîndul zboară poate către alte doruri; dar simțirile-i sînt în veci deștepte. ODOBESCU, S. III 17. 4. (Învechit și popular) Bun-simț. Un bou ca toți boii, puțin la simțire... Dobîndi-n cireadă un post însemnat. ALEXANDRESCU, P. 64.

SIMȚIRE ~i f. 1) v. A SIMȚI. 2) Caracter sensibil; sensibilitate. 3) Atitudine afectivă față de cineva sau ceva; simțământ. 4) Stare în care omul își dă seama de ceea ce se petrece în jur. ◊ Fără ~ fără cunoștință. A-și pierde ~ea (sau ~ile) a-și pierde cunoștința; a leșina. A-și veni în ~ (sau în ~i) a-și recăpăta cunoștința. 5) pop. Bun simț; bună-cuviință. /v. a simți

simțire f. 1. facultatea de a simți, de a primi impresiuni fizice sau morale: simțirea vieții; 2. sensibilitate fizică: a-și pierde simțirile.

simțíre f. Facultatea de a simți: simțirea viețiĭ. Sensibilitate, simț: și-a perdut simțirea (sufletească), simțirile (trupeștĭ). Simt, bun simț, pricepere: un copil plin de simț. Sentiment: poezie plină de simțire. A-țĭ veni în simțirĭ, a-țĭ veni în fire, a recăpăta simțu fizic; a te liniști din furie.

sănțire sf vz simțire

sânțire² sf vz simțire

simțire s. f., g.-d. art. simțirii; pl. simțiri

simțire s. f., g.-d. art. simțirii; pl. simțiri

simțire s. f., g.-d. art. simțirii; pl. simțiri

SIMȚIRE s. v. bun-simț, sensibilitate, simț.

SIMȚIRE s. 1. sentiment, simțământ. (O ~ delicată.) 2. emotivitate, impresionabilitate, sensibilitate. (Artist de o mare ~.) 3. pasiune, sentiment, (livr.) patos, (înv.) simț. (A cântat cu ~.)

SIMȚIRE s. 1. sentiment, simțămînt. (O ~ delicată.) 2. emotivitate, impresionabilitate, sensibilitate. (Artist de o mare ~.) 3. pasiune, sentiment, (livr.) patos, (înv.) simț. (A cîntat cu ~.)

simțire s. v. BUN-SIMȚ. SENSIBILITATE. SIMȚ.

Simțire ≠ nesimțire