semantic, ~ă [At: ȘĂINEANU² / Pl: ~ici, ~ice / E: fr sémantique] 1 sf Parte a lexicografiei care studiază sensurile lexicale ale cuvintelor din punct de vedere descriptiv, comparativ și, mai ales, istoric Si: semasiologie, (rar) semantism (2), lexematică. 2 sf (Îs) ~ă generală Curent teoretic care cercetează limbile naturale din punct de vedere sociologic și pragmatic (influența limbii asupra comportamentului uman, rolul semnelor și al simbolurilor în viața socială și individuală, tulburările și dificultățile survenite ca urmare a neadecvării cuvintelor la realitate, a impreciziei polisemiei etc.). 3 sf (Prc) Sens (3) lexical. 4-5 a Care aparține semanticii (1) sau sensului lexical Si: semasiologic (1-2). 6-7 a Privitor la semantică sau la sens Si: semasiologic (3-4). 8 a (Îs) Componentă (sau trăsătură) ~ă Sem. 9 a (Îs) Constantă ~ă Sem dominant în cadrul unui ansamblu de sememe. 10 sf Disciplină filozofică dezvoltată în cadrul logicii simbolice (matematice) constituind teoria interpretării unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. 11 a (Îs) Nominalism ~ Curent filozofic de nuanță pozitivistă care contestă caracterul obiectiv al cunoașterii la nivelul treptei raționale Si: (rar) semanticism. 12 sf Ramură a semioticii care studiază corespondența dintre semne și ceea ce desemnează ele. 13 a Care aparține semanticii (10). 14 a Privitor la semantică (10). 15-16 smf, a (Persoană) care se ocupă cu studiul semanticii (10) Si: (rar) semanticist (1-2). 17-18 smf, a (Persoană) care face parte din curentul nominalist semantic Si: (rar) semanticist (3-4).

SEMANTIC, -Ă, semantici, -e, adj. (Lingv.) Care ține de semantică, care se referă la sensurile cuvintelor. Cuvîntul are o formă (sonoră) și un sens (înțeles, însemnare sau, mai rar, accepție), un element formal și unul semantic. IORDAN, L. R. 37.

SEMANTIC, -Ă adj. Referitor la sensurile cuvintelor; semasiologic. [< fr. sémantique, cf. gr. semantikos < sema – semn].

SEMANTIC, -Ă I. adj. referitor la semantică; semasiologic. ♦ câmp ~ = ansamblu de cuvinte aflate într-o strânsă corelație de sens. II. s. f. 1. ramură a lingvisticii care studiază sensurile cuvintelor și evoluția lor în timp; semasiologie. ◊ sens lexical; (p. ext.) semnificație; semantism. ♦ ă artei = ramură a semanticii care se ocupă cu înțelesul cuvintelor în limbajul literar. 2. parte a semioticii care studiază raportul semnelor cu obiectele desemnate. ♦ (fil.) ~ generală = curent apărut la începutul sec. XX în SUA, care cercetează limbile „naturale” mai ales din punct de vedere sociologic și pragmatic. 3. (inform.) ansamblul regulilor ce definesc înțelesul fiecărui program, semnificația propozițiilor într-un limbaj. ◊ teoria interpretării unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. (< fr. sémantique)

SEMANTIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de semantică; propriu semanticii. Valoare ~că. Studiu ~. /<fr. sémantique

semantic a. ce ține de semasiologie.

*semántic, -ă adj. (vgr. semantikós, d. semaino, însemn, am însemnare. V. simandicos). Gram. Relativ la însemnarea cuvintelor: valoarea semantică a unuĭ cuvînt. S. f., pl. ĭ. Știința evoluțiuniĭ înțelesurilor. Adv. În privința semanticiĭ.

semantic adj. m., pl. semantici; f. semantică, pl. semantice

semantic adj. m., pl. semantici; f. semantică, pl. semantice

semantic adj. m., pl. semantici; f. sg. semantică, pl. semantice

SEMANTIC adj., s. 1. adj. (LINGV.) semasiologic. (Modificări ~ suferite de un cuvânt.) 2. s., adj. (FILOZ.) semanticist. (~ii provin din logica simbolică.)

SEMANTIC adj., s. 1. adj. (LINGV.) semasiologic. (Modificări ~ suferite de un cuvînt.) 2. s., adj. (FILOZ.) semanticist. (~ii provin din logica simbolică.)

SEMANTIC, -Ă adj. (< fr. sémantique, cf. gr. semantikos < sema – semn): în sintagmele conținut semantic, evoluție semantică, modificare semantică, structură semantică și teorie semantică (v.).