saia² sf [At: DOC. EC. 70 / P: sa-ia / V: (reg) ~ie, săia, șa~ / Pl: ~iele, (reg) ~ieli / E: tc saye] 1 Construcție improvizată mai ales din nuiele, stuf, pământ, ori făcută din lemn sau zid, cu sau fără acoperiș, servind ca adăpost pentru oi, vite, unelte, nutreț etc Si: saivan (2). 2 (Reg; prc) Gard improvizat în jurul adăpostului pentru vite. 3 (Reg; prc) Podul grajdului.

SAIA³, saiele, s. f. (Regional) Adăpost pentru vite, în special pentru oi. V. saivan. Înapoia grajdurilor se întindea ograda în care se găseau cotețele de porci și păsări, saiaua oilor. MIHALE, O. 65. Un bordei acoperit cu paie... cîteva saiele și olumuri pentru vite... iată adăpostul... ce le poate oferi baciul de la Rădana. ODOBESCU, S. III 18. Colibele... erea făcute întocmai ca niște saiele învălite cu frunze. GORJAN, H. II 43. Numa balta ne desparte, Și-o grădină, Și-o fîntînă, Și-o pustie de saia. ȘEZ. II 221.

saià f. staul (de oi și capre): saielele cu vite OD. [Turc. SAYÈ].

3) saĭá f., pl. ĭele (turc. saĭe, staul, d. pers. saĭe, umbră. V. saĭvan). Munt. Mold. Staul de stuf pentru oĭ și capre (care poate fi vara și fără acoperemînt, adică perdea) orĭ și șopron de adăpostit în obor vite, paĭe și fîn. V. olum, odaĭe, otac.

saie sf vz saia²

sălai¹ sn vz saia¹ corectat(ă)

saia (înv., pop.) s. f., art. saiaua, g.-d. art. saielei; pl. saiele

saia (înv., pop.) s. f., art. saiaua, g.-d. art. saielei; pl. saiele, art. saielele

saia (cusătură, adăpost pentru vite, postav) s. f., art. saiaua, g.-d. art. saielei; (cusături, adăposturi pentru vite) pl. saiele

saia, pl. saiele

saia (saiele), s. f. – 1. Pînză groasă de bumbac cu țesătură rară. – 2. Îmbrăcăminte din saia. – 3. Gard, împrejmuire de zăbrele pentru țarc. – 4. Ață de însăilat. Tc. saya (Cihac, II, 694; Șeineanu, II, 307; Lokotsch 1778; Conev 80; Ronzevalle 105). Dicționarele disting trei cuvinte diferite: saia „gard”, din tc. saya < mgr. σαγία, cf. it. saia, sp. sayo, bg., sb. saja (Tiktin); saia „gard”, din tc. saya < per. saye „umbră” (Șeineanu); și saia „ață de însăilat”, de origine necunoscută pentru majoritatea cercetătorilor, legat de Cihac, II, 324, cu un „a săi” „a însăila”, neatestat, din sl. šiti, šiją „a coase”, care pare dificil fonetic. Este de presupus că cele trei accepții provin din aceeași idee comună de „țesătură rară”. Din pl. saiele s-a reconstituit un sing. săială › sailă, s. f. (ață de însăilat), deși schimbarea de accent apare rar (după Scriban, din germ. Seil „funie”); și de aici însăila (var. înseila), vb. (a coase rar), pe care Scriban, Arhiva, 1923, 284, îl derivă din mag. szál „fir”, și Drăganu, Dacor., V, 368, din mag. szélelni „a întări marginea” din szél „margine”; însăilătură, s. f. (saia). Pentru sematism cf. perdea. Saiac (var. și(i)ac), s. n. (dimie), din tc. șayak, cf. ngr. σαγιάϰι, bg. šaek, sb. šajak, este un der. de la același cuvînt.

SAIA s. v. însăilătură, staul, șular.

saia s. v. ÎNSĂILĂTURĂ. STAUL. ȘULAR.